6,973 matches
-
satul frumos care i-a adăpostit copilăria năzbâtioasă, tinerețea zburdalnică și începutul bătrâneții ninse de ani. Cu vocea caldă, cu ochii senini și cu inima blândă, bunicul ne-a spus că pentru dânsul satul Probota e un mic colțișor de rai. Privindu-l, bunicul era alb ca un copăcel nins și blajin ca un sfânt de argint. Dând timpul înapoi, bunicul își amintește de la părinții săi despre istoria satului natal. La început era un sat mic în Poiana Siretului, cu câteva
Amintirile unui geograf Rădăcini. Așteptări. Certitudini by MARIANA T. BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83163_a_84488]
-
cu distincțiile cele mai înalte, până la nivel național. A trecut în lumea umbrelor la vărsta de 82 de ani. Poate că pe tărâmurile pe care a ajuns, îi învață tainele dansului popular românesc pe binecredincioși și pe îngerii din grădina raiului. Vestit interpret de muzică populară la fluier și la caval , a fost și Ghedeon Cânduleț, născut în 1877 și plecat pe drum fără întoarcere în 1949. Era animatorul serbărilor câmpenești, angajat de drept la petrecerile tinerilor intelectuali ai satului în
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
azi, datează din 1859, ultima din 1906, anul cînd a decedat. Opera lui ocupă un loc aparte în «istoria ilustrată» a satului nostru, el dovedidnduse un talent multiplu, afirmându-se în special în înterpretarea temelor ample, complexe ca Facerea lumii, Raiul, Judecata de Apoi, Cina cea de Taină, Patimile Mântuitorului, Punerea în mormânt, învierea, înălțarea și încă multe altele. Lucrările sale sunt dominate de o mare fantezie, el fiind primul pictor de icoane care lucrează apelând la imaginație, precum și de o
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
de la ele: Codrule, codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule,/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme au trecut/ Și de când m-am depărtat,/ Multă lume am îmblat 25. Numai la vremea când cutreiera pădurile Baisei, Mihai a putut să trăiască raiul de basme pădurii: pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii/ Părea c-aud venind în cete cerbii 26. Povestea-i poveste și e repetabilă prin definiție, trăirea-i cu totul alta, prin unicitatea ei, căci nu mă-ncântă azi cum mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
bună parte din toată substanța poetică eminesciană se trage din copilăria ipoteșteană. Din păcate, însă, acest lucru a fost superficial demonstrat; mereu aceleași exemple, preluate din manualele școlare, au indus o inerție banalizantă încercărilor de acest tip; pământul virgin al raiului ipoteștean din copilărie a fost îndeobște asociat doar locurilor comune. Or, Se întâmplă ca artiștii să păstreze în memorie, cu relativă fidelitate, experiența câștigată, fără să o descompună prea mult47. Un exemplu tipic se găsește în proza eminesciană care surprinde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
-mi întoarse spre izvorul etern al vieței, "soarele", viespii să-și zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve și să mă unească cu întregul naturei 57 [...] Se poate închipui un Eminescu-copil, adormit în raiul său terestru, împreună cu iubita de la Ipotești, sub teiul preferat din preajma lacului. Aceasta ține de sfera realității. Visul este, evident, mult mai complicat, căci, așa cum însuși o spune, amândoi iubiții dorm visând același vis. Același vis, pentru că iubirea, este, în ultimă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
a găsit acel loc ideal fără să-l caute. I-a fost dat. La vârsta aceea copilul nu căuta frumuseți în sine, imagini spectaculoase; el a primit cu naturalețe noul său mediu și a văzut în acesta un colț de rai, grădina lui Dumnezeu. Poetul vede mai întâi ceea ce nu i-a fost dat să vadă în Botoșanii clădirilor îngrămădite de lângă biserica Uspenia. Vede, ceea ce la Ipotești intra în firescul incintei: Alei întunecoase de nuci cu frunza lată/ Și snopii de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
va spune mai târziu pe bună dreptate: Copilăria mea a fost rușinos de lungă; apoi, ca o ghilotină de adevăr esențial: Cred că nu s-a isprăvit nici astăzi 77. Așadar, în infinitul restrâns al copilăriei, totul este ca-n rai, iar privilegiul suprem al acestui rai (deopotrivă închis și deschis tuturor) este că stelele coboară de-a dreptul de pe bolta cerească în căpițele de fân de un miros adormitor, sau, și mai mult, se zugrăvesc singure pe cupola bisericii satului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
dreptate: Copilăria mea a fost rușinos de lungă; apoi, ca o ghilotină de adevăr esențial: Cred că nu s-a isprăvit nici astăzi 77. Așadar, în infinitul restrâns al copilăriei, totul este ca-n rai, iar privilegiul suprem al acestui rai (deopotrivă închis și deschis tuturor) este că stelele coboară de-a dreptul de pe bolta cerească în căpițele de fân de un miros adormitor, sau, și mai mult, se zugrăvesc singure pe cupola bisericii satului, tăcută și înconjurată de misterul celor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas107. Misterele nopții cad asupra copilului cum cădeau aievea, dar și în vis, florile de tei, rânduri, rânduri, numai că încețoșate până la semitrezie sau chiar până la semihalucinație; culcat în fâneața sălbatecă, copilul, un rai de basme vede printre pleoape [...], iar Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii părea că aude venind în cete cerbii 108. Îndrăgostit de natura ipoteșteană, purtând în el sentimentul unei altfel de iubiri, care se va arăta cât de curând aievea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
să fie reliefate, căci sfântă după expresia barbiană e doar nunta, începutul 139. Cum literatura e o aventură a ființei 140, nu strică deloc momentul unui exercițiu pe cât de folositor, pe atât de riscant: reliefarea iubirii găsite și regăsite în raiul copilăriei fermecate, dar și reliefarea a ceea ce a zămislit această iubire în operă, căci poetul se distinge într-o mult mai mare măsură de toate celelalte categorii umane decât suntem înclinați să credem; și trebuie să ne familiarizăm cu gândul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
fi marcat nostalgic pentru toată viața sa neobișnuit de bogată sufletește. Gustul acesteia îl va urmări în întreaga lui existență. În anii târzii ai maturității sale precoce, ziarist la București, poetul nu se poate împăca cu gândul pierderii moșiei ipoteștene, raiul său de pe pământ, și încearcă din răsputeri să găsească banii necesari răscumpărării ei. În manuscrisele sale își notează neliniștea și preocuparea: Caballa Ipoteștilor. [...] Să mă însor, ca să pot rescumpăra Ipoteștii sau să împrumut bani de la Hristea. Avans să dea bătrânul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
s-aude plin și languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace26. Moment al tainei, asfințit de seară 27 cum va spune poetul într-o variantă la Trecut-au anii... Nimic nu-i mai frumos ca acasă, în satul natal, raiul copilăriei și al aducerii-aminte: Ajunse-o vale mândră și frumoasă/ Părea că-i chiar grădina lor de-acasă28. Oricât ar fi de îndepărtată, din imaginea vâlcioarei natale se desprinde în fundal umbra nostalgică a copilului cu inima [...] tristă, ce n-are
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
atât de mare întrucât emerge din esențele copilăriei: satul există în conștiința copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită și cu alte zări, mai vaste 35. Când e rupt de aceasta, copilul se simte frustrat: O rai al tinereți-mi, din care stau gonit !36 În fapt, poetul rezonează la sursa primordială a universalului din om; în aceasta constă puterea geniului, în a vedea lucrurile de foarte sus și de foarte departe. Așa după cum s-a mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
urechea mea de țărână. Mamă! mamă! am strigat, ieși de-acolo și vino acasă 74... Cu toate ale ei, (bune și rele) cu frumusețile și cu necazurile ei, poetului îi rămâne în minte pentru că este casa și atmosfera copilăriei lui, raiul celui mai fericit timp al existenței sale. O va spune în Geniu pustiu, esențializând și poetizând totul: Am zărit întunericul lumei sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe cari iarna nu-și mai manifestă esistența lor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
dragă 147. Codrul acesta miraculos este în fond un ecou al vieții copilului, amintirea imaginarelor bătălii cu broaștele în ochiul de pădure 148, ocrotit de atâta imensitate verde și fremătândă. O imensitate fabuloasă, niciodată retrăită în tot restul vieții. În raiul copilăriei, codrul nu îi oferă copilului spațiu ideal de joacă doar în ochiul de pădure, ci și la poalele sale: Și la margine de codru ei aprind o focărie/ Într-o groapă cu cenușă... de juca trandafirie/ Colibioara cea de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și-nflorește/ Și viața mi-o umbrește./ Și în umbra-i cum trăiesc/ Eu nu mai îmbătrânesc 155 (s.n.). Ideea că oamenii trec, în vreme ce pădurea e veșnică, se desprinde ușor din Lumineze stelele: Neamurile-mbătrânească/ Și pădurile să crească 156. Raiul pierdut al copilăriei este pentru Eminescu pierderea supremă. Natura este singurul absolut. George Gană observă cu justețe că această afirmație a poetului exprimă o valorizare superlativă a naturii, dând o formulare aforistică unor îndelungate raporturi sufletești și spirituale cu ea157
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
lângă lac și văzu cărarea de prund pe sub apă181 se sublimează în dense efluvii olfactive: Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor; iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea lanțuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros pătrundea raiul. El s-apropie de lac și, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele încunjurară bâzâind pe noul și tânărul împărat 182. Ca și în poezie, proza reliefează, în ipostază sublimată, libertatea absolută în care trăia copilul neurmărit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
patul de flori. Împărăteasa se culcă și ea lângă el și visă în vis, că maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineții și i le așezase pe frunte 195. În fapt, toate acestea nu sunt altceva decât raiul, insula lui Euthanasius, lumea de dincolo de moarte: E insula lui Euthanasius, gândi el uimit [...]. Până și insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturii curioși, albaștri, auriți, roșii îi acoperiră părul lui lung și negru, încât capul lui părea presărat cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
stele ale dimineții și i le așezase pe frunte 195. În fapt, toate acestea nu sunt altceva decât raiul, insula lui Euthanasius, lumea de dincolo de moarte: E insula lui Euthanasius, gândi el uimit [...]. Până și insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturii curioși, albaștri, auriți, roșii îi acoperiră părul lui lung și negru, încât capul lui părea presărat cu flori 196. În deplină concordanță cu originea reală a lacului care este izvorul, în planul strict al realului, lacul-"minune" din vârful
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
se asimilează comuniunii cu natura: Am auzit a stelelor cântare/ Al mării glas, al râurilor grai/ A frunzelor umilă suspinare/ Mișcate-n freamăt de-al vântului vai!/ În codrii cei adânci și nalți în zare/ De tânăr auzeam păsări din rai/ Cu glas de aur aerul tremurând/ Din iarbă florile-auzeam crescând 200. Asociat cu sunetul clopotului, îngerul iubirii urcă spre cer, generând senzații muzicale prin excelență: Iar prin cerul meu cu raze plutești îngere rosalb/ Cum cântarea cea de clopot prin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cerească pare să se laicizeze, pusă fiind în relație cu ideea de generație. Astfel, generația dinaintea lui Eminescu, surprinsă ca o lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, făcea parte Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei205. Nu sensul temporal predomină însă aici, ci natura și adâncimea credinței. În general, substanța cerului este ideatic-religioasă; asemenea îngerilor, reprezentarea stelelor își trage sevele din folclor: Iar doi îngeri cântă-n plângeri,/ Plâng în noapte dureros,/ Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,/ Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul/ Te-ai uitat... și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit 221. Poetul însuși se simte la maturitate ca îngerul căzut și izgonit din raiul tinereții: O rai al tinereți-mi, din care stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam222. Dualitatea cer-pământ (apă) este laitmotivul prozei fantastice; fie că este vorba de lacul din lună, ori de cel pământean, de cerul senin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
-n ceruri pluteai dulce, fericit,/ Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul/ Te-ai uitat... și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit 221. Poetul însuși se simte la maturitate ca îngerul căzut și izgonit din raiul tinereții: O rai al tinereți-mi, din care stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam222. Dualitatea cer-pământ (apă) este laitmotivul prozei fantastice; fie că este vorba de lacul din lună, ori de cel pământean, de cerul senin sau cel înnoptat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și al morții. Întocmai ca în Edenul copilăriei, universul înconjurător este același: Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea lațuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul 306. Atmosfera însăși este aceeași: Ca cusute p-o pânzărie albastră trămurau stelele mici și albe pe cer și argintul cald al lunei trecea, sfâșiind voalul transparent de nouri albi ce se încrețeau pe dânsul. Noaptea era caldă, îmbătată de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]