KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2292 2293 2294 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422

dacă își permit să arunce așa minunății de cutii, atent lucrate, artă fină bizantină. Io le pusesem pe un bufet. Obiectele de serie căpătau aură, unicitate. Le aranjasem frumos, deși nu obișnuiam să fiu ordonat, chivernisit. Era iarnă atunci. Mergeam acasă și aveam așa, un gol în stomac. Asta simt de fiecare dată când văd dealurile din preajma satului meu. Pur și simplu. Nu e pășunism, deși aș vrea odată să scriu un roman pășunist sincer, îngrozitor de sincer. Sau o carte de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
care au mari nedumeriri că societatea asta le cere să-și reprime mânia, nu s-o exhibe. Patriotismul e altceva. Nu borhot naționalist. Din când în când, sunt patriot. Atunci când, la fel ca acum, mi se întâmplă să mă întorc acasă de undeva și din tren sau din mașină văd dealurile astea din jurul Câmpinei și al Băneștiului. Atunci, nu știu cum să explic mai bine, simt că dealurile astea îmi aparțin. Îmi aduc aminte cum mergeam acolo să joc fotbal cu Țeavă, Gogu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
viață, io eram un amărât. Oaia neagră. El avea un statut. Ca să revenim la bunele noastre obsesii. - Să vezi ce-am pățit cu psihologu’, când să-mi iau carnetu’! Că m-a întrebat doar tâmpenii. Că mai ai frați p-acasă? Auzi la el? Ai câine? Am cașin din ăla, îl știi! Sau caniș? E vre’nic? Câinele adică. Numai întrebări tâmpite, dar asta e politica psihologului, am aflat io după aia. Mi-a zis a lu’ Mazilu, să vezi că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
cu alde Cocozon la poartă. Bre, el e la Construcții, taman în partea ailaltă a orașului. E ca de aici la Ploiești, dar n-ai cum să înțelegi matale. Mă uimește cum cu Mirel vorbesc incredibil de politicos. Cum ajung acasă, devin brusc simțit. Între ai mei, în București, vorbesc îngrozitor de porcos. Deși ar fi multe de spus și cu vorbitul ăsta. Folosind cuvintele alea infamante, le benignizezi, le introduci în legalitate. Le distrugi potențialul distructiv. Subversivitatea lor nu mai e

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
distructiv. Subversivitatea lor nu mai e operantă. Le folosești pentru a le face de râs. 13. Scafandrul După ce mă externasem, erau zile întregi când nu schimbam o vorbă cu nimeni. Doar drumul până la spital și exact același traseu până înapoi acasă. Nu mai rezistasem internat și mă rugasem de doctor să mă treacă pe un tratament ambulatoriu. Cu orice risc. Stăteam în gazdă la o familie de oameni. Oameni și atât. Oameni de treabă, în fond. Ea - femeie de serviciu la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
separate. Nu-i auzeam ce spun. În general, când e frig, nu doar când revin problemele de auz, am senzația că nu aud ce tot îndrugă cel de lângă mine, parcă sunetele se pierd în aer, în frig. Se topesc. Veneam acasă pentru că abia așteptam să mă apuc de scris. Nu era nimeni să mă deranjeze. Telefonul nu-l auzeam, și nici gardul plesnit cu o minge de copiii care se jucau în curtea interioară. Nici ce-și strigau vecinele între ele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
va pleoști. Dacă te înfurii, îi joci în strună. Când te înjură cineva, mulțumește-i că te-a înjurat. Când te trimite dracului, întreabă-l ce autobuz trebuie să iei și la a câta să cobori. Apoi, în sfârșit, ajungeam acasă, între cei patru pereți ai mei, locul unde pot să mă simt și eu bine. Zăceam două-trei ore, până îmi trecea durerea, apoi mă apucam de scris. Și totul redevenea superb. Și îmi aduceam aminte, asta era bine, încă aveam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Ne-am despărțit și ar fi un final frumos dacă aș putea presupune că, rămas singur, Șăfu a dat roată, s-a întors din drum la femeia aceea și a apucat-o de o aripă: - Hai, mamă, hai să mergem acasă! Ar fi fost frumos. Vorba vine frumos. Ar fi fost un final. Nu știu dacă s-a întâmplat așa, habar n-am. De fapt, nu pot fi sigur dacă aia era maică-sa. Nici pe Șăfu nu l-am mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Doftanei Bănești, care atunci era prin Divizia Onoare sau cam așa ceva. Îmi aduc aminte că la fiecare meci stăteam în spatele porții „Ălorlalți“ și câțiva golani mă puneau să strig tot felul de porcării portarului. Măi, cioară, te caută moartea pe-acasă. Trebuia permanent să inovez, să compar picioarele portarului cu niște gladiole, să-i atrag atenția că seamănă cu o scândură, că din profil nici nu-l vezi. O groază de chestii din astea. Dacă era mai tuciuriu, îl întrebam dacă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
ceda. Ne luptăm, nu ne lăsăm. Mi se comunica pe un ton sec că am imunitatea scăzută. Dar explicațiile științifice nu aveau relevanță. Io mă îmbolnăvisem pentru că trebuia să scriu. Într-o zi doctorul mi-a spus să mă duc acasă, să mai aștept două-trei ore și să-mi scot meșa din ureche, după care pot auzi, pot pleca în lume, puteam să-mi iau adio de la condiția mea de bolnav civil, uite că în sfârșit aveam și io dreptul la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
asta. Mai ales că io cu Leonard Cohen aveam o poveste mai veche. O relație, să zicem. Eram în liceu și se mai întâmpla ca la sfârșit de trimestru să nu se prea facă ore. Așa că aducea unul casetofonul de acasă și ne puneam pe ascultat muzică. Cel mai mișto era când făceam ore în podul școlii. La cucurigu, acolo, puteai da muzica la maximum, că nu deranja pe nimeni. O groază de porcării ascultam pe vremea aia. Deathereli, thrash. Pentru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
cap. Sigur că a fost greu să-mi întrerup o activitate așa plăcută. Rar apucam să stau de vorbă cu ea. Avea un prieten mai mare decât noi, care era deja la facultate. Și ăsta, în weekend, când dădea p-acasă, o solicita la greu. Îi rămânea puțin timp pentru mine, mai ales că, în timpul săptămânii, învăța, tocea, avea pregătiri. Așa mi s-a întâmplat mereu. Să fiu tratat ca supliment narativ. Și atunci m-am apucat să scornesc ceva cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
pe care noi nu-i înțelegem și nu-i lăsăm să se integreze, așadar e numai vina noastră dacă lasă de dorit comportamentul lor. Că era un demers penibil, aveam să constat ceva mai târziu. În autobuzul care mă ducea acasă, s-a urcat la un moment dat o țigancă înfășurată în vreo șase fuste și care-l trăgea de unul dintre hartane pe un puradel nu tocmai curat a împrăștia duhori deloc ușor de ignorat. Stăteam undeva în spate, pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
o spaimă mă alesesem. Cu banii la piept, în tramvaiul 41, traversasem orașul de la un capăt la altul și mi se părea că toți se uită la mine, toți vor să mă jefuiască. Într-o zi, când m-am întors acasă, gazdele mele, tanti Rodica și nea Titi, puneau gresie în bucătărie. Gresie șutită de la școală. De fapt, cam totul era șutit la ei în casă, becuri, patroane, vopsea, faianță, cablul care conținea și HBO neplătit, un fel de haiducie. Am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
funcționare, nu pentru că treaba asta le-ar face lor neapărat vreo plăcere. Pentru ca stomacul să nu stea degeba și să le facă vreo figură. Trăiesc așa, inconștient, dintr-un fel de datorie. Nu se distrează niciodată. Noi plecăm rar de acasă, m-au avertizat încă de când mă mutasem aici. Ca și cum cumințenia asta era un merit. Ultima dată, asta trebuie spus neapărat, ieșiseră din cartier pe 21 decembrie 1989. Forțați de împrejurări. Îi scosese Ceaușescu la miting. Și de atunci nu mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Nu mă deranjau și nici io nu-i deranjam. Mă rog, trăiau urât pentru că n-aveau încotro. Oameni care nu mai înțeleg nimic într-un cartier în care se zice că fiii devin părinții propriilor lor părinți. Treceam rar pe acasă, iar ei, în afară de făcutul mâncării, alte activități n-aveau, se uitau la televizor doar și comentau ce se mai întâmplă pe acolo. Comentau de obicei iritați, indignați, pentru a se vedea că reacționează. Că nu se lasă trași pe sfoară

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
greșeli neprovocate. În cartier, aici, la mine, Gheorghe Tatomir ar fi fost un marginal. Dacă atunci toți căscau gura/ochii/urechile la ce zicea el, azi, majoritatea i-ar fi dat cu tifla. Hai, tataie, că te cată moartea p-acasă. Cum zicea Mirel despre Mișu. Că așa de capabil era că și la pârnaie dacă ar fi intrat, precis ajungea șef de cameră. Alte criterii. Sistemele valorice ale pârnăiașilor tind să le înlocuiască pe cele normale. Gheorghe Tatomir ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Ca și mine, nici el nu auzea extraordinar, iar multe dintre ordine le pricepea în virtutea inerției. Avea un repertoriu destul de redus de sarcini și le deducea din context. Rodica îl punea la punct într-un mod extrem de eficient. Cum venea acasă în jur de ora două, îl lua la rost, ce face Pensionaru’? Toată ziulica stă acasă cu ochii în televizor. Ia pune mâna și fă mâncare! Nimic nu faci toată ziua. Sigur că ordinele astea nu erau chiar așa de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Avea un repertoriu destul de redus de sarcini și le deducea din context. Rodica îl punea la punct într-un mod extrem de eficient. Cum venea acasă în jur de ora două, îl lua la rost, ce face Pensionaru’? Toată ziulica stă acasă cu ochii în televizor. Ia pune mâna și fă mâncare! Nimic nu faci toată ziua. Sigur că ordinele astea nu erau chiar așa de categorice, de dure, lăsau loc de întors, erau rostite pe un ton mai șugubăț, dar trebuia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
nu se poate spune că-i aud. Câțiva studenți filiformi care beau pentru a pleca deja beți în R2. În discotecă. Fac plinul. O crâșmă semi-proletară, semi-intelectuală aici „La lemne“. Barmanul, de pildă, se laudă că citește Dilema, că are acasă toată colecția. Spune asta tuturor. Și toți sunt prietenii lui. Și io sunt prietenul lui, scriitorul. Mi-a cumpărat vreo șapte cărți. I-am dat dedicații pentru toată familia. Mapa lui Pif ar mai fi un obiect de decor care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
de pe fața lui. Adică era posibil ca după o lungă perioadă de abstineță, în sfârșit, să-i fi ieșit și lui ceva și să nu mai țină minte. Ei, asta era absolut intolerabil. Vă spun, e un băiat fin. Cică acasă la el, la Târgoviște, unde se va întoarce ca funcționar la Primărie, ăsta e idealul lui de rebel, de azi, pentru că se poate răzgândi, acolo deci are acum iarna vreo două mămăi prin apartament. - A, de-aia nu mai mergi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
el, la Târgoviște, unde se va întoarce ca funcționar la Primărie, ăsta e idealul lui de rebel, de azi, pentru că se poate răzgândi, acolo deci are acum iarna vreo două mămăi prin apartament. - A, de-aia nu mai mergi tu acasă la femeia ta? S-o înfiezi, Pifule! Nu are timp să-mi răspundă, pentru că se ceartă cu chelnerița. Ți-am zis să ne lași morții acilea? Ca și cum are de gând să contabilizeze ceva, nu o lasă pe aia să strângă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Vreți să mă corupeți? D-aia mă invitați la masă. Nesimțiților. La mârlănesse oblige! Mă rog, facultate de jurnalism. Știți care e definiția mass media? Studentul dă masa, profesorul trece media! Hai că vin, că mi-e silă să merg acasă. Mă rog, până la mine, în Progresul, fac o oră cu tramvaiul. Îmi iau la mine hrană rece. Un covrig și două trei franzele. Ba nu, covrigul îl păstrez pentru lanci. Noi râdem de nu mai putem la inovațiile lui lingvistice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
ea. Cum a vrut la cinci ani să plece în India. Cu tribul ei de atunci de pe stradă. Să trăiască într-un trib de indieni. Și cum pe la Eroilor, tragedie, i s-a stricat busola și s-a întors spășită acasă. Geografia n-a fost niciodată punctul ei forte. America de Nord, Bombay însemnau cam același lucru. Uneori îmi pun întrebări și despre Miruna, dacă acceptă să stea cu așa troglodite. De fapt, și cu mine e un semn de întrebare. De ce mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-l întrebe pe Pif ce mai face prietena lui. O indiscreție ca asta ei trebuie să-i fie tolerată. Dacă îl întreba Bălănescu, l-ar fi repezit să nu se bage ca musca în partea posterioară a calului. - Am fost acasă și se strâng colegele ei de paișpe-cinșpe ani acolo. Și una face: m-am certat cu mama! Îți dai seama asta, parcă era dintr-o scenă de familie clasică. N-o lasă asta să meargă la cofetărie. Sau să-și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]