57,573 matches
-
constant vocabularul, pentru a se putea ridica la nivelul stăpânului (în cazul de față Lordul Darlington). Flecăreala pe care o disprețuiește Stevens e o vorbă extrem de banală, însă ea ascunde o răsturnare dramatică. Viața lui Stevens își pierde sensul în clipa când trece de la un stăpân la altul (după moartea Lordului Darlington, noul cumpărător american îl cumpără pe majordom împreună cu domeniul). Între cele două puncte ale acțiunii, Stevens ratează iubirea alături de Miss Kenton (care a devenit între timp Doamna Ben), se
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
în care se narează trecutul. Câteva exemple grăitoare sunt Lanark, An Artist of the Floating World, Waterland, Hawksmoor. În loc să vedem în prezent lumina ce călăuzește trecutul, descoperim că prezentul este reinventat de trecut. Joyce silea inteligența să se autoanalizeze în clipa prezentă. Leopold Bloom (Ulysses) diseca prezentul gândului în vreme ce acesta trecea de la pre-verbal (starea de increat, într-un fel) la verbalizare. Joyce asistă la nașterea ideii, la întrupareea ei din aglomerări de asociații lingvistice, afective pe scurt, el sapă în mintea
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
memorie memoria textului pe care îl recreează, dar îl și ratează, la nesfârșit. Literatura Desperado e o interminabilă rememorare. Prezentul eroului Prezentul eroului Desperado e confuz. Unicul lucru pe care îl face John the Savage (Huxley, Minunata lume nouă) după clipa când exclamă, "Minunată lume nouă!" (vorbe venite din Shakespeare pentru a se dovedi, pentru Huxley, o farsă), e să-și curme zilele. Copiii din Împăratul muștelor (Golding) sunt obsedați sau hăituiți de masacru. Anna Wulf (Caietul auriu, Doris Lessing) e
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
care nu se poate lipsi) pe refuzul orizontului de așteptare al cititorului. Neagă și negația (v. Ishiguro, contrazicând contrazicerea iubirii în The Remains of the Day). Orice Desperado afirmă negând: modul lui de comunicare se sprijină pe eroul deconcertant. În clipa de vârf, intriga e oprită brutal, lectorul rămâne fără suflu, dar și fără nădejde. Opera Desperado nu se sfârșește niciodată fericit ori nefericit, și nici vorbă nu poate fi de final deschis. Opera Desperado se sfârșește neașteptat. Personajul din Lanark
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sfârșiturile în văzul tuturor în The French Lieutenant's Woman. Cum cuplul e discreditat, viitorul pare fără rost iar finalul e un procedeu perimat. Singurul lui rost e să aducă anxietate și nu dă greș. Autorul Desperado tânjește după o clipă de iubire și totuși nu are încredere în acest sentiment ca verigă esențială a istoriei lui. The Golden Notebook de Lessing nu vede altceva decât absența iubirii, timp în care proclamă eliberarea femeii de bărbat (motiv pentru care a și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
visător, care devine un gen în sine. Capitolele fără soț (ultimul e nouăsprezece) sunt scrise la persoana întâia, de către Timothy Harcombe. Ele își relatează viața pe scurt și acumulează mister după mister. Capitolele cu soț cuprind visele lui Tim în clipe de transă, când alunecă în trecut, muzică, literatură, pictură veche. Unul este un poem despre scriitori de demult, altul o prelegere de compoziție muzicală, altul dezvăluie tainele picturii. Aceste capitole cu soț au uneori lungimi care pot apărea inutile intrigii
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Tim îi dă din puterea lui. Are tot atunci un vis înspăimântător despre nebunie, când alunecă într-o gravură de Hogarth reprezentând casa de nebuni. Lecția de pictură demonstrează că există armonie și în nenorocire, iar muzica înțelegerii însoțește fiecare clipă de viață. Visul se încheie cu exclamația, " Fericit priceputul născocitor!", care ne duce cu gândul la Peter Ackroyd însuși. Romanul se unduiește ca o apă stătătoare. Nu curge nimic, dar suprafața se agită. De-a lungul lui, cum spune Clement
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu mult tâlc. Adevărul lumii vechi (lumea noastră) s-a pierdut. Personajul Platon se zbate să recupereze epoca veche (vremea noastră). Pierderea luminii este un motiv pe care îl folosește și Alasdair Gray în Lanark. Acolo soarele răsare doar câteva clipe pe zi, iar eroul principal gonește să-l prindă, într-o nevoie disperată de a scăpa de beznă. Ca și Lanark, Documentele lui Platon se petrece în viitor. Diferența este că viitorul lui Gray este întunecat, pe când al lui Ackroyd
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
existe vestigiile unui mare imperiu. (p. 29) Ackroyd e încântat de răstălmăcirile lui Platon, pe care le inventează cu mare poftă și mai mare ironie. Mesajul, însă, e unul tragic: cultura se pierde constant. Se dezintegrează pe măsură ce vorbim. În fiecare clipă se pierde un atom de gândire. Această cărțulie aparent blândă și hazlie e hăituită de un mare sentiment al pierderii și e de fapt o distopie a inteligenței, în esență. T.S. Eliot supraviețuiește și el cu câteva vorbe de neînțeles
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
urechile acului, fuge în Portugalia și se îmbarcă cu destinația Ellis Island. Își schimbă mereu identitatea. Odată devenit cetățean american, trăiește cu spaima că va fi descoperit. Moare în final (începutul cărții) paralizat pe un pat de spital. În această clipă începe derularea inversă. Povestirea nu e nuanțată afectiv. Viața e uscată și stearpă: fără amoruri, fără familie. Putem să-i înțelegem golul sufletesc doar când descoperim cumplitul lui trecut (în carte acesta fiind văzut ca viitorul lui). Cartea începe cu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
era fericit, pentur că era tânăr și avea un viitor al lui. Acum, când viitorul a murit, se refugiază în ce nu mai poate fi. Artistul lumii plutitoare stăruie asupra momentelor celor mai dragi lui, le descrie fără lămuriri. Aceste clipe sunt semnalate de menționarea bruscă a unor detalii încă necunoscute, explicate și ele la rândul lor, dar mult mai târziu. Tehnica lui Ishiguro ne forțează să ținem minte tot, ne modelează memoria în așa fel încât să păstreze cât mai
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
uscat, e drept, dar lucrurile despre care scrie ea, viziunea ei intimă (pe care evident o ghicim, altfel n-am citi-o) mustesc de tandrețe. "Bărbatul vrea să-i dai tot să dispună de tine cât are el chef, nicio clipă în plus", meditează Lessing. Dar acest lucru nu justifică războiul între sexe pe care l-au pornit feministele. Indignarea feminină la adresa bărbatului a devenit o politică de masă: E o premeditare politică. Niciodată nu m-a șocat un bărbat gol
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
o lume a cărei filozofie a disecat-o în multe romane, pe care a prevăzut-o prin tot ce a scris (Doris Lessing este, înainte de toate vizionară), bântuită de spaima că omul se poate spulbera (mai degrabă auto-spulbera) într-o clipă de neatenție, de nechibzuință, Lessing trăiește o neliniște care nu se poate să nu ne înduioșeze, să nu ne facă să resimțim o frăție tandră cu această autoare țepoasă și totuși infinit de umană: Uneori mă simt un dinozaur. Tehnologia
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ultimul roman al trilogiei, Nice Work. Philip și Morris nimeresc amândoi din pură întâmplare în schimbul dintre universități. Nevasta lui Morris vrea să divorțeze și îl invită pe acesta să părăsească domiciliul conjugal, așa că Morris folosește un prilej ivit în ultima clipă: Rummidge. Șeful lui Philip vrea să promoveze la poziția de lector pe un protejat de-al lui, așa că îl îndepărtează pe Philip din calea acestuia. Amândoi intră în relații cu persoane cunoscute la întâmplare, care îi leagă în final. Istoriile
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
drept care avem două puncte de vedere diferite, plus cel al lui Carrie, care e citată de Helen. Intriga se axează pe binecunoscutul triunghi, dar hazul se declanșează abia când Ralph îi propune lui Helen să "facă schimb" de jurnale. În clipa aceea ne dăm seama cât de individualizate sunt vocile, cât de intim e ce spune fiecare, cât de tare ne place că le putem spiona. Ralph și Helen nu fac schimb de jurnale fiindcă lectorul bine educat de Lodge nu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
poate câștiga. Poemul întreg este un strigăt de disperare. Iubirea a fost ștearsă de pe fața pământului și nu poate fi recuperată. Încarcerat în singurătate, vulgaritate și spaima de a se confesa, de a capitula ("înspăimântătoarea cutezanță a capitulării de o clipă" iubirea), Eliot și-a exprimat întreg infernul interior, strigând pe rând cu vocea lui Dante, Shakespeare și a multor altora. Ceea ce face din The Waste Land poemul epocii este intensitatea lui de operație pe viu, fără anestezia frumosului, fără ocolișuri
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Exemplele sunt nenumărate. Autorul domină nu numai propria operă, ci și o întreagă literatură, tot ce a adunat memoria lui de om de cultură. Poezia e o recreație. Cu o descendență impresionantă, Eliot a fost recunoscut, hulit, reacceptat, iar în clipa de față este părintele poeziei contemporane. The Waste Land e Biblia poeților de azi, chiar dacă ei fug de concentrarea lui Eliot pentru a ne oferi o claritate disperată. Nimic din ce e poezie nu-i este străin celui care a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inert, priponit de cealaltă parte a hârtiei. Semnele așternute prin scris descriu progresul societăților omenești către acel maelstrom al sexului... (piatra...) precum și sentimentul că o rămâne trupul în urma vorbelor lui (subiectul este cel care...) "Înspăimântătoarea cutezanță a capitulării de o clipă" (cum definea Eliot iubirea în Tărâm Pustiu) se desprinde de sex, iar trupul se topește într-un suflet tandru, imaterial. Tradiția basmului cu Făt Frumos își pierde prin urmare sensul: poemele acestea văd dragostea ca pe o "fugărire mecanică" (Vezi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
un adolescent se însoară cu nevasta unui prieten. Nici nu se mai vorbește de basmul cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana. Tiparul care a dat de lucru autorilor de la Biblie încoace nu mai e decât o farsă. "Capitularea de o clipă" nu mai e o cutezanță înspăimântătoare; nu mai cutează nimeni, basmul a murit. Un poem (la al treilea...) îl descrie pe autor în marginea lucrurilor, pierdut într-o lume asexuată a acuității intelectuale. Iubirea se petrece în minte, iar această
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inima, dar e copleșită de profunzimea sentimentului, de o dulce intensitate a durerii, alchimie pe care numai Ackroyd o știe: Mântuiește-mă și mă privești prima dată ești treaz și străin, în afara oricărui pericol. Nu te afli pe pământ în clipa asta, și știu că e un risc, adormi la loc. Mântuiește-mă de ce e aici, pe tăcute, așa cum respiri, tu înălțarea și căderea mea. (mântuiește-mă...) Lecția lui Ackroyd este relativizarea. Nimic nu e sigur, nimic nu e stabil, Orice
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
strănut ori să plâng". "Nu-i nimic", au zis, "nu-ti fie rușine să dai frâu liber emoției. Nu auzi chiar în fiecare zi că ai să capeți un milion de lire. Relaxează-te, plângi un pic; te așteptăm o clipă...". " Ia stai!" am strigat. "N-am cumpărat niciun bilet de loterie de ani de zile. Cum ziceați că se cheamă compania?" Au râs iar. Nu biletul e problema. Suntem universali. Operăm un modul de șanse retrospective. Aproape toți au cumpărat
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
solitare, acte de bravură ridiculizate. Din ce în ce mai multe romane Desperado se apleacă asupra vârstei de mijloc, își iau intriga din îmbătrânire și nu din iubire. E un semn Desperado faptul că poezia readuce vârsta de mijloc în prim plan, că spune clipei, " Rămâi, ești așa de frumoasă". Acesta este complexul Faust al poeziei Desperado, iar pentru Fleur Adcock el poate fi ilustrat de poeme cum ar fi Kissing (Sărut). Maternitatea a fi mamă dar și bunică e de asemenea o temă predilectă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
până la mine", urmate de întrebarea simetrică "să răspund oare? / aș răspunde..? / i-aș spune..?" Ca orice bun artizan al cuvântului. Alan Brownjohn are o gramatică a sensului. Povestea e simplă: o fată părăsită vrea dar nu poate să uite, în clipa de față bărbatul fiind (tipic pentru Brownjohn) absent. E aici un ecou al Tărâmului Pustiu (Eliot), unde, în grădina cu zambile, bărbatul e împietrit. La Eliot însă ambii simt nefericirea, chiar dacă le e imposibil să comunice. Pentru Brownjohn ca pentru
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
poezia lui își ia ca unelte vorbele și intonațiile conversației de fiecare zi. Șiretlic e un poem fără rimă, care se bizuie numai pe ritm. Cu acest ritm alimentează Brownjohn suspansul intelectual al textului. Versul, ideea sunt curmate chiar în clipa când sunt pe punctul de a se deconsipra, de a se da de gol, de a fi prea clare. Graba lui desparte subiectul de predicat, atributul de substantiv, auxiliarul de verbul de conjugat, atributiva de substantivul lămurit, conjuncția de subordonată
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
la întâmplare. The Fall (Căderea) e un poem care se încheie cu o rimă sonoră. Începe cu "Odată ce începi să cazi, cazi mereu", vers care amintește oarecum de John Donne ("Iubirea e lumină ce crește cât se poate / Iar prima clipă ce nu-i creștere e noapte" Lecture upon the Shadow, Prelegere despre umbră). Fainlight folosește în ultimul vers rima exact în maniera lui John Donne, pentru a spori intensitatea: Vârtejul nesfârșit al prăbușirii: Cărarea neagră în care cauți marginile firii
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]