65,481 matches
-
noi, copiii. Mi-am făcut apariția acasă fără căciulă. Am îndrugat verzi și uscate: că pe stradă, un băiat, unul care habar n-am cine e, mi-a furat din cap fesul și dus a fost. Mama, era doar ea acasă, s-a uitat la mine fără să zică nimic, nu m-a certat, dar sigur nu m-a crezut, ea are puterea să-mi citească gândurile. În seara aceea am fost trist, am stat în camera mea (de fapt, e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
încălțări pentru picioare de mari domni și doamne, prinți și miniștri din Orașul de Aur, ajunsese și la palat, la Hrad, mai povestea tata, lucrase chiar și pentru episcopi și cardinali, la Strahov. Păcat că-l trăsese ața aici, înapoi, acasă. Aici n-avea cum să-și arate măiestria, ca în capitala aceea europeană, aici croia încălțări obișnuite pentru oameni obișnuiți, iar în anii din urmă nu prea mai avea decât comenzi de încălțări ieftine pentru oameni necăjiți. Și situația asta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
simplu. Cum l-ar îmbolnăvi pe un violonist care a triumfat pe scenele stălucitoare ale lumii dacă ar ajunge să cânte prin cârciumi prăpădite de provincie, pentru urechile unor cheflii de doi bani. Nenorocul lui a fost că la întoarcerea acasă prinsese niște vremuri tare afurisite, blestemate parcă: războiul și apoi preschimbarea țării în asemenea hal cum nici în cel mai negru vis nu și-ar fi închipuit cineva. Toate averile fuseseră confiscate, cariere și, cum zicea tata, destine, competențe glorioase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
De aici se duce prin parc, face un tur pe aleile cu pietriș, ajunge pe malul Dunării, latră, un lătrat ca un fel de salut către șlepurile care se întâmplă să treacă pe Dunăre, bea apă și se întoarce ostenit acasă. Aici să adaug că Nero, sub aparența lui înfricoșătoare, e cea mai blândă făptură pe care am văzut-o: nu numai că nu mușcă pe nimeni, dar se lasă călărit cu îngăduință și chiar cu un fel de generozitate câinească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
introduce în loc jocul și poveștile. 5 TC "5" \l 1 În seara zilei de 1 ianuarie 1956, evenimentele se precipită pentru mine și familia mea, dar nu în sensul în care oricine așteaptă, adică în sensul bun: Când mă văd acasă cu ghetele reparate, preschimbate de mâinile de magician ale domnului Toma într-unele mai frumoase decât cele noi, pot spune că respir ușurat, mă liniștesc. Și, liniștindu-mă, încep să simt durerea. În cădere, îmi dau seama abia acum, m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
doctor de copii în a cărui pricepere au totală încredere și el, și mama, doctorul Domide Tomescu, mereu apelează la el când se îmbolnăvește unul dintre noi. La fel și acum: își pune repede pantalonii, o haină, paltonul și fuge acasă la doctor. Practic, îl ia din pijama. Omul, de modă veche, cu simțul datoriei, nu comentează, vine îndată. Se uită la mine cu atenție, mă consultă, mă pipăie, mă cercetează și pe urmă îi trage într-un colț pe părinții
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
asemenea spațiu intermediar desparte și lumea oamenilor de lumea tenebrelor, de lumea demonică. Dar eu unul n-am fost niciodată acolo, nu-l cunosc, probabil structura mea lăuntrică nu mi-ar permite să rezist acolo. Aici, în văzduh, aici sunt acasă, așa cum erai tu în orășelul Serenite. Aici îmi duc traiul, am venit de sus, repet, ca păstrător al cărții pecetluite. Pentru cei de jos, de pe pământ, noi, cei de aici, constituim domeniul invizibilului, ceea ce înseamnă strict că ei nu ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
trăia singură la țară, se îmbolnăvise. Așa că mama a așteptat să-mi facă mica pomenire de nouă zile, cum era obiceiul, și a plecat la ea, s-o ajute. I-a luat și pe frații mei. Tata a rămas singur acasă, nu era prima dată. Nu știu dacă, ținând seama de desfășurarea ulterioară a lucrurilor, ăsta se cheamă noroc sau ghinion, dar așa s-a brodit. Chiar în noaptea următoare, în biroul de prim--secretar al lui Gârmoci, s-a petrecut următoarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
încrețită de efortul intelectual deosebit pe care-l depusese. Această apreciere, că numele e nepotrivit, a constituit supremul argument prin care familia noastră a fost inclusă pe lista cu deportați. *** În noaptea următoare, Fanache, însoțit de câțiva gealați, a descins acasă la noi. În stradă aștepta duba neagră cu motorul pornit. Tata dormea. Au spart ușa. Au năvălit peste el, au aprins lumina. -Unde sunt nevastă-ta și copiii? a urlat la el Fanache cu brutalitate. -Lipsesc din oraș, sunt la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
drumului, el, care era miop, acum vedea totul confuz, ca prin ceață și avea dureri de cap din pricina efortului la care era obligat să-și supună ochii. Putea să se împace mental cu ideea absurdă că fusese ridicat nevinovat de acasă și azvârlit aici, în lumea asta de o cruzime sălbatică, unde viața lui nu prețuia nici cât o ceapă degerată, unde în orice clipă era posibil să-și găsească sfârșitul, mai vulnerabil decât o gâză, dar nu putea accepta în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
parte năravurile vechi. Aici veți fi educați să arătați dragoste și respect față de republica noastră populară, față de popor și de Partid. De fapt, întâi și-ntâi, față de Partid. Aici vi se cere muncă, disciplină, spirit revoluționar. De-acu, aici sunteți acasă. Țineți minte, casa voastră e locul ăsta, Punctul de lucru 57, localitatea Hotarele. Tata, chiar dacă fără ochelari vedea totul estompat, s-a uitat în stânga, în dreapta, iar ce a văzut, așa, ca prin ceață, l-a consternat, să nu-și creadă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și cât de numeroasă îi era familia. În fața acestei încercări, tata a surâs cu amărăciune: visul lui din adolescență fusese să devină arhitect și ajunsese la matematici numai fiindcă ratase examenul la proba de desen, dar rămăsese pasionat de arhitectură, acasă consacra multe ceasuri proiectând utopice imobile de vis. Acum avea prilejul să-și arate, ironică soartă!, „îndemânarea“ în domeniu: desenând aceste penibile colibe, pentru el și pentru cei care îi cereau asta... Locuințele de chirpici au prins să se înalțe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
i se părea stupefiant și de-a dreptul caraghios să locuiască într-o localitate care se numește Steagul Roșu, dar asta e, ce mai conta, pe lângă atâtea supărări. Iar lista de supărări era lungă și apăsătoare. Trimisese zeci de scrisori acasă, dar nu primise nici un răspuns, nu avea nici o știre despre soarta Verei și a băieților. Apoi, cineva îi furase cărticica din care citea în fiecare zi și el interpretase asta ca pe un semn de rău augur, de atunci ceva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
chiar i-a convenit situația: s-a înscris pe o listă, mai curând de trei ceasuri nu-i venea rândul, și a plecat prin oraș. Venirea lui aici mai avea un scop secret, în afară de procurarea ochelarilor. Să încerce să telefoneze acasă. A găsit cu ușurință clădirea Poștei și a Telefoanelor. Deși era un gest nu lipsit de riscuri (fiindcă putea fi urmărit, spionat și, dacă ajungea la urechea mai marilor din colonie, ar fi fost un ins terminat), tata n-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
viran unde crescuseră ghiocei, să culeagă câteva fire și să i le dăruiască. În seara aceea, în patul lui din baraca de la colonie, tata nu a putut să adoarmă. Recapitula evenimentele zilei într-adevăr formidabile: aflase vești despre cei de-acasă, își comandase ochelari, își regăsise miraculos cărticica, mersese pe străzi normale din lumea normală și o cunoscuse pe doctoriță. Mai ales asta îl neliniștea și îi pricinuia insomnia: știa că deja sentimentele sale pentru ea sunt ceva puternic, incredibil de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
părea încântat și s-a supus. Pe drum, au schimbat banalități. Erau într-o stare de tensiune, de febrilitate, care i-a împiedicat să poarte un dialog ca oamenii. Nici nu și-au dat seama cum au străbătut străduțele până acasă la Irina. Singurul eveniment a fost faptul că la un moment dat palmele lor s-au atins și atunci Irina a avut încă o dată inițiativa: l-a lua de mână și nu i-a mai dat drumul până acasă. A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
până acasă la Irina. Singurul eveniment a fost faptul că la un moment dat palmele lor s-au atins și atunci Irina a avut încă o dată inițiativa: l-a lua de mână și nu i-a mai dat drumul până acasă. A deschis ușa, au pătruns într-o săliță destul de strâmtă și de aici într-o cameră de dormit. Irina s-a simțit obligată să repete ceea ce deja îl anunțase prima oară: -Stau cu chirie. Apoi el a luat-o în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Imediat a întocmit răspunsul către soția sa și a zis da pentru acel divorț de formă. I-a înmânat scrisoarea preotului, iar acesta i-a dat-o rudei care-l vizita și care se pare că și adusese biletul de acasă. Tata știa că episodul acesta îl dezlega de legăturile cu familia și îi înlesnea abdicarea, apropierea vinovată de femeia tânără care ajunsese să-l obsedeze, să-l subjuge. Tata nu se mințea: era conștient de slăbiciunea, de inconsistența sa morală
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
o fată și un băiat. S-au făcut prezentările. Pe băiat îl chema Stelian, avea o înfățișare de adolescent, dar, de fapt, era mai mare decât ei, era deja student, la Politehnică, la Timișoara, iar acum venise pentru câteva zile acasă. Fata, în schimb, pe nume Monica, era mai mică decât ei cu un an, elevă în capitala regiunii și verișoara lui Stelian, se afla în vizită la mătușa sa. Tinerii s-au plăcut instantaneu, aveau sentimentul că se cunosc de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
să creadă că le poate exprima nici față de sine însuși, darămite față de alții. Oricum, pe zi ce trecea, el simțea cum îl umple un val de revoltă față de tot ce se întâmplă: se gândea la felul cum îl ridicaseră de acasă pe tata, se gândea la viața chinuită pe care trebuia s-o ducă împreună cu mama și cu fratele lui, Vlad, și avea senzația că nu mai suportă, că nu se mai poate stăpâni, că dă peste margini. Acum îi făcea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și avea senzația că nu mai suportă, că nu se mai poate stăpâni, că dă peste margini. Acum îi făcea bine să constate că există și alții care văd lucrurile ca el. În seara aceea, târziu, Victor s-a întors acasă tulburat și a adormit greu: în memorie îi răsunau cuvintele ferme ale lui Stelian și o întrebare anume nu-i dădea pace, Ce va urma?, mai ales că se înțelesese cu prietenii săi să se întâlnească și în ziua următoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Stan i-au strâns mâna cu căldură. Stelian era exuberant, lăsa impresia acum că a-l convinge pe Victor să se alăture cauzei lor fusese o mare piatră de încercare pentru el, lăsa impresia că adevăratul țel al venirii lui acasă tocmai acesta fusese, de a organiza un grup de rezistență și în orașul său natal. De altfel, chiar a doua zi, Stelian a părăsit orășelul. În schimb, a rămas Monica, să-și petreacă vacanța în pitoreasca noastră localitate de pe malul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
aducător de plăceri inegalabile...), apoi fata își retrăgea rapid palma, cumva rușinată, ca și când ținându-se de mână amândoi ar fi săvârșit un gest nepermis de îndrăzneț... În august, Monica a împlinit optsprezece ani. Și-a sărbătorit majoratul invitând câțiva prieteni acasă la mătușa sa. Printre ei, desigur, și Victor. I-a servit cu tort de ciocolată și sirop de vișine preparat în casă. Toți invitații au felicitat-o pe sărbătorită, sărutând-o pe obraz: a fost prima oară când a sărutat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
împreună cu Victor, printr-o plimbare, una dintre plimbările acelea fără sfârșit pe aleile și pe străzile fermecătoare ale orășelului nostru, Serenite. La începutul lui septembrie, fata și-a luat la revedere de la fratele meu Victor, venise timpul să se înapoieze acasă, în orașul ei, curând începea școala. Și-au jurat dragoste veșnică și credință veșnică. Toată iubirea lor s-a mutat în scrisorile pe care acum și le trimiteau cu o regularitate de ceasornic elvețian, în fiecare zi, la post-restant. Funcționarele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
manifeste anticomuniste și să le împrăștie într-un loc aglomerat, în gară sau la piață. Dacă în trei zile nu va veni acel semnal așteptat de la Stelian, atunci cu asta vor începe, vor împrăștia manifeste. Seara următoare, s-au dus acasă la Stan: aveau de gând să conceapă manifestele, un text cât mai simplu, scris cu litere decupate din ziare. Părinților acestuia le-au explicat că au de învațat pentru o lucrare grea la fizică. Au urcat în cămăruța de la mansardă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]