57,573 matches
-
nu a părăsit sfera instinctului și pe care o împărtășesc cu tot ce este animal, frica aceasta a intrat în ordinea libertății și este frica autentic umană. Ea este acompaniamentul necesar al oricărei hotărâri luate în „spaimă și cutremur“. Din clipa în care, dând dovadă de curaj, m-am hotărât, am riscat sau m-am expus unei primejdii implacabile, se naște în mine frica. Doar cel care s-a hotărât știe ce este, omenește, frica. „Anu ști ce este frica“ nu
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
de frică, „celălalt“ rămâne puternic: puterea lui se înalță pe frica mea. Spectacolul fricii mele îl face pe „celălalt“ să fie neclintit în ființa lui și sigur de sine. Dintre noi doi, doar eu știu ce înseamnă frica. Însă din clipa în care frica este învinsă, ea afirmă cu o forță neașteptată voința și libertatea celui curajos și provoacă la rândul ei, în calitatea ei de frică învinsă, frica: frica celuilalt. Pentru că „celălalt“ este nu numai cel care îmi provoacă frica
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
la nesfârșit din sângele celui care o provoacă. În teroare nu se mai păstrează decât aparența puterii. Sângele pe care ea îl varsă este deja simptomul dispariției puterii. Pentru că puterea „celuilalt“ nu se putea înălța decât pe frica mea, din clipa în care frica aceasta e învinsă, puterea „celuilalt“ dispare. Puternic nu este acum decât cel care s-a eliberat de frică. De abia acum, în libertatea lui, se manifestă esența puterii, în vreme ce în frica provocată nu se manifestase decât pervertirea
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
a-și dobândi un destin. Prins între regretul proiectiv, acela care ar însoți actul, și cel actual, al neacționării, nehotărâtul cunoaște sfâșierea tăcută a unui chin nesfârșit. El este singur, dar altfel decât cel hotărât, care e singur doar în clipa hotărârii sale. Căci hotărârea este în vederea a ceva și, sfârșind ca acțiune și gest, ea este ieșire în întâmpinare, deschidere către lume și către ceilalți. Convertindu-se în biografie și destin, hotărârea poate genera saga unui erou sau martir. Orice
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
poate fi folosită ca argument pentru faptul că nimic nu are sens și că orice act se absoarbe în vanitatea lumii. Dacă este resimțită ca provocare, șansă și prilej, atunci ea poate fi folosită ca argument pentru faptul că fiecare clipă este importantă și că ea se înscrie și durează în coerența unui destin. Aceeași conștiință acută a finitudinii poate să genereze „nevroza dinamică“ a destinului sau „nevroza depresivă“ a unei maladii de destin. Din punctul de vedere al indivizilor (și
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
o construcție originală, un proiect de viață realizat conștient și voluntar, care nu are nimic de-a face cu fatalitatea (expresia „acesta i-a fost destinul“ fiind total eronată), el asigură posibilitatea progresului ca creație infinită, diversificând-o în chiar clipa în care părea că ea se închide odată cu omul. Față de istoria vieții speciilor, unde în spatele aparentei diversități domnește monotonia infinită, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor umane și a maladiilor de destin produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
și să se amăgească pe sine vine tocmai din faptul că promisiunea nu poate fi niciodată un credit. Promisiunea nu este decât un avans al împlinirii, o aluzie a ei. Or, ratatul consacră aluzia și retrage ulterior avansul împlinirii. Din clipa în care s-a convins pe sine și pe ceilalți că realizarea ființei lui depinde de împlinirea unei promisiuni ce-i stă în puteri s-o împlinească, ratatul este ființa care își ratează esența. Esența lui e neatingerea esenței. El
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ființei noastre nemișcătoare, nici o limită nu-l poate despărți pe leneș de el însuși. El este ceea ce este din capul locului, el este propria lui limită și instalare definitivă la adăpostul ei. El renunță la atingerea oricărui scop din chiar clipa în care și l-a propus. Dar pentru că lenea este jubilația permanentă resimțită în fața imobilismului propriu și, de aceea, perpetuare nesfârșită a lui, leneșul nici nu ajunge să-și propună vreun scop în afara acestui imobilism. Și tocmai pentru că din economia
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
condamne, să terorizeze, să omoare; celălalt este prostul pasiv, prostul care suportă proiectul celuilalt, prostul prostit. „Omul nou“ este rezultatul dresării prin preluarea forțată în proiect; „omul nou“ este prostul prostit. A HOTĂRÎ ÎN PRIVINȚA A CEVA. RAPORTUL CU LUCRUL Din clipa în care hotărăsc în privința a altceva decât în privința mea, eu pot prelua în proiect fie „ceva“, fie pe „cineva“. Căci atât „ceva“, cât și „cineva“ sunt diferiți de mine. Hotărârea în privința a ceva este deci prima deschidere către altceva decât
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
înființa, ci a le consfinți și recunoaște ființa ca ființă distinctă. Numele izolează lucrul în ființa lui, îl de-limitează, îi confirmă hotarele, dându-i conturul inconfundabil al individualității sale. În acest sens, lucrul începe să fie de-abia din clipa în care este numit. Numele consacră limita lucrului. El este sigla naturii finite, este esența, exprimată, a finitului. Numele este definiția prescurtată a lucrului, ființa lui en raccourci. Iată de ce toate realitățile finite poartă un nume, au numele lor, care
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
temei ajunge vizibil. Încetând să ocrotesc, am devenit singur. Dar pentru că temeiul puterii mele este dependența, independența singurătății îmi este refuzată și eu nu pot, asemeni celui puternic în sine, să mă retrag în ea. Singurătatea în care cad din clipa în care încetez să ocrotesc nu este putere, ci moartea mea. Pentru că proiectul nu cunoaște măsură, pentru că este avansare imperturbabilă către o cuprindere mai vastă (el începe modest și sfârșește grandios), preluarea ajunge treptat să se facă în exces. Proiectul
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
inteligența - tind să mă fabric pe mine. În această îndepărtare vertiginoasă și în această uzurpare de proporții se manifestă tendința unei modificări de temei. Pentru că ordinea creației este înlocuită de cea a fabricației, temeiul meu se mută în mine. Din clipa în care lucrul pe care nu l-am făcut a fost devorat de cel făcut de mine, eu rămân singur. Această singurătate este beția independenței și a puterii mele. Pentru că mi-am mutat temeiul în mine, pentru că sunt înconjurat doar
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
De aceea, frica de „a pierde puterea“ nu este decât sentimentul puterii pervertite, al puterii care s-a răsturnat în chiar esența ei. O putere nu se împlinește decât pierzându-se, după cum nu își ratează esența decât perpetuându-se. Din clipa în care te temi că vei pierde puterea, puterea e deja pierdută în esența ei. În perpetuarea puterii, mecanismul acesteia se blochează. Agentul puterii nu mai este liber pentru proiect, căci însăși perpetuarea puterii a devenit singurul proiect. Libertatea lui
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în scenariul iubirii de altul eliberarea nu se poate produce, pentru că dependența e prețul libertății celor doi. Puterea nu mai este acum relația de iubire între cel liber și cel ce va fi eliberat, ci între cei care, în fiecare clipă, sunt liberi și supuși; ei sunt mereu egali în libertatea și în supunerea lor. Și aici, ca și în scenariul paideic, are loc o devenire în spațiul libertății. Numai că în vreme ce acolo unul - cel liber (maestrul) - îl trăgea pe celălalt
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
pe mine. Iubirea de sine a sfârșit ca iubire de altul și de-abia prin iubirea de altul eu m-am găsit și am ajuns să mă iubesc cu adevărat pe mine. Eul meu a ajuns să-mi aparțină din clipa în care nu mi-a mai aparținut. Suprema personalizare nu survine decât prin „depersonalizarea“ pe care o presupune metabolismul iubirii. De aceea cei care nu iubesc și nu sunt iubiți își pierd identitatea. Când nimeni nu ne-a iubit și
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Când nimeni nu ne iubește, nu apucăm să avem un chip și avem doar chipul nimănui. Suntem, fără ca propriu-zis să fim. Acest miracol al dobândirii eului prin dedublare și prin iubirea de altul își capătă expresia sensibilă în mângâiere. Din clipa în care parcurg conturul altui trup, eu îl iau pe acesta în posesie și totodată îmi livrez trupul în mângâierea mea. Dar bucuria pe care o resimt în mângâiere trece dincolo de simpla voluptate a atingerii. Prin mângâiere eu nu preiau
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
exprimat. Centrul totuși este originar și rămâne așa. Înălțimile pe care le urci, adâncurile în care te prăbușești, distanța pe care ai apucat să o străbați - nu sunt, toate, nimic altceva decât reflexe ale neclintitului centru. În timp cade doar clipa descoperirii lui, o pâlpâire abia perceptibilă care face vizibilă promisiunea certitudinii luminii - altceva nimic. Însoțirea mâinilor reprezintă punctul ferm ce duce spre centru, spre ceea ce a existat necontenit, există și va exista necontenit, o adiere a inaccesibilului, o atingere a
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
în atmosfera stătută a existenței noastre drămuite în timp, ne văicărim fără rost. Totuși, de vreme ce nu am făcut nimic pentru a l pricinui, rămânem și altminteri neputincioși în privința lui. Cu un singur lucru îi putem ieși în întâmpinare: în fiece clipă, bucuria reculeasă pentru ceva de necuprins în timp. CELĂLALT. Zeii nu dăruiesc orbește. Darul lor are un tâlc și cel care îl primește nu poate fi ales întâmplător. El s-a pregătit îndelung să aștepte darul acesta. Și când îl
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
delegată. Instanța care preia libertatea delegată și ajunge în felul acesta să hotărască în privința noastră este legea. Legea este spațiul neutru obținut în urma renunțărilor libere la un cuantum de libertate în vederea obținerii unei constrângeri (și a unei libertăți) comune. Din clipa în care este votată, legea devine libertatea impersonală care funcționează ca limită pentru libertatea fiecăruia dintre noi. Libertatea impersonală este echivalentă cu depersonalizarea puterii, deci cu obținerea garanției că nimeni nu poate fi preluat silnic și arbitrar în proiectul cuiva
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
identitate și nu e de mirare că, în analiza pe care o face lui peras, Heidegger arată cum abia prin prezența limitei se poate face pasul decisiv de la neființă la ființare. Un lucru începe să fie, „intră în prezență“, din clipa în care se împlinește înăuntrul propriilor sale limite. Atingerea limitei proprii este mișcarea suverană pe terenul finitului, este dobândirea acelui statut ontologic în virtutea căruia lucrurile sunt identice cu sine și diferite față de celelalte. Un lucru își capătă o identitate tocmai
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
-i trasăm contururile „dincolo“ nu înseamnă pășirea în regiunea situată în afara limitei, ci limita însăși introdusă în sistemul proiectiv al călătoriei. Limita este țărmul celălalt, regiunea situată „de partea cealaltă“ în raport cu țărmul de pe care călătoria începe. Limita nu este nici o clipă resimțită în negativul ei (și, anticipând, putem spune că la greci ea nu a fost niciodată resimțită astfel), și tocmai de aceea ea nu este de depășit, ci de atins. Determinarea limitei ca „dincolo“ explică de ce depășirea, la rândul ei
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
de orice, ideile lui Eminescu au stat la baza conceptului de națiune al lui Iorga. Drept urmare, înțelegerea mesajului lui Eminescu a fost ca "un trăsnet revelator, o experiență transcendentală, ca și cum ar fi venit din altă lume". Nu a încetat nici o clipă să prețuiască limba lui Eminescu, care "a triumfat asupra dificultăților inerente folosirii unei limbi abia înviate". Eminescu suna ca "o orgă de biserică care-ți sfîșia sufletul". A recunoscut de bunăvoie că i-a luat ceva timp (lui și generației
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Dar cum putea un naționalist al secolului al XIX-lea să prevadă (în timp ce încerca să remedieze multe motive de nemulțumire legitime!) unde va duce naționalismul secolului al XX-lea? Oricum, Iorga a plătit un preț mare. Iar cînd a sosit clipa plății, prețul s-a dovedit a fi mai mare decît cel justificat de naivitatea sa tip secolul al XIX-lea și de buna sa credință naționalistă. Activitățile lui Iorga au fost întotdeauna dominate de istorie. Chiar și sensibilitatea sa socială
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
o dată cu el a dispărut și influența lui moderatoare. Soții Iorga locuiau împreună cu copiii lor, Petru și Florica (se mai născuseră două fete, în 1895 și 1896, care muriseră în 1897 și, respectiv, în 1899), la București. Necazurile au început din clipa în care Maria l-a cunoscut pe un ofițer chipeș, Străjescu. Acesta a început să-i trimită Mariei Tasu-Iorga flori și cărți de vizită. Iorga a descoperit unul dintre cadourile lui Străjescu și, fără să accepte explicațiile soției sale, s-
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
acest tratat de pace ca un fel de tratat de reasigurare; și cum vedeau ei interesele și tradițiile istorice ale României, nu prea aveau de unde alege. Dar în primăvara lui 1918, ochii multor politicieni români erau îndreptați spre Basarabia; sosise clipa trezirii interesului față de acest străvechi pămînt românesc și a readucerii lui (cum spun românii) la "patria mumă". Primăvara lui 1918 oferea șanse în privința deschiderii spre Prut. În timpul mișcării revoluționare din 1917, populația Basarabiei a făcut parte din Republica Autonomă Moldovenească
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]