9,824 matches
-
candoare, și alunecă în tragic. Sau invers. Parcă de teamă să nu se facă de râs, prosternarea poetului câștigă o funcție euristică. Prin gesturi tot mai largi, el transgresează limitele fizice. Spațiul și timpul se confundă: Și drumeții, îngenunchiații genunchi, șoptiră: ajunge. ... Bine! Fie!... Și culeg de jos, din josnicie, resorturi culeg, piulițe, angrenaje, piese, toate, ale unui mecanism detracat, ale orologiului demențial... (Un timp) În acest timp al rostirii se realizează o imensă ambiguitate, datorată unui soi de viziune scenică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Sunt aici, sunt aici, sunt aici! Tehnicii contrapunctului îi este tributar versul "și o voce suavă... ca o ghioagă, ca un bici". De asemenea, ludicul nu lipsește: Copacii, ca frații, se vor apleca peste mine Și o mierlă-mi va șopti: Nu ți-e rușine să plângi, nu ți-e rușine?" Ludicul este o mască a gravității. Când ludicul dispare, poetului i se arată fața enormă a lucrurilor, cu tot dramatismul său, care, ne-contracarat, se mistuie în propria intensitate. Acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
existențial. Râsului tăcut îi corespunde vocea mută: ... de fapt, ne plac mai mult vocile mute, acelea care seamănă cu tăcerea. (Cel mai tare) Așa lupt contra țipătului, ca un asasin împotriva inimii care bate, vie, sub el... (Meridian) Buzele nuntesc, șoptesc. Zadarnice nunți, șoapte destinate pierzării, fiindcă nu aud nimic. Eu am auzit ca o copleșire, ca o nimicire, ca o prăvălire din munți cărunți, peste creștet, peste umeri încovoindu-i, doar aplauzele. (Aplauze) Un teatru mut, simptom al teatrului în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
au gândit foarte bine. De ce să fim noi doi singuri și voi două singure, când putem forma o familie adevărată? Iată de ce se ține Silviu, auzi la el: ”apasă pe aceelerație tată“...Îi cuprinsese mâinile Într ale sale și-i șoptise să nu-și facă griji, totul va fi bine. Copiii ne vor Împreună, eu te vreau lângă mine, tu ce-ți dorești Teia? Eu? Eu Încerc să mă dezmeticesc, dar dacă este un vis...aș vrea să nu se sfârșească
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
se sfârșească. Nu am sperat niciodată că În viața mea va apare vreodată un om ca tine. Hai să dansăm și noi. S-au amestecat printre perechile ce se legănau În ritmul muzicii. Iată că au luat o decizie Îi șoptise Silviu la ureche Andreei, acum dansează. Vezi ce bine se potrivesc? Încă de la barieră mi-a fulgerat prin mine că dacă voi sunteți singure și noi singuri... poate că putem schimba această stare de lucruri. Ce nebun ești și ce
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
noi va muri Înainte ca trupul să moară? Se întreba Nicolae Labiș. După atâția ani, putem să-i răspundem? Să-l chemăm la masa pătrată a poeziei. Fără făptură și fără chip doar glasul îl măsurăm tot cu acel cântec șoptit la Moartea căprioarei. De ce atâta tristețe în versurile poeților? și mersul vântului seamănă dezordine în mintea și în inima subțire, ca o năframă întinsă peste obrazul de mire al celui rămas, al celui plecat. La fereastra de-acasă, umbra lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
pe marginea „cazului” comentat mai sus, deși își dă seama că este ceva banal, o întâmplare de care „se bucură” (vorba vine!) atâtea femei care circulă neînsoțite pe străzile unui oraș mare. Un „drăcușor” se gudură pe lângă el și îi „șoptește” o altă întrebare: Bine, dacă nu are vreo importanță, de ce i-a povestit? Nu cumva ca să-l „verifice”, să vadă măcar o umbră de gelozie pe fața sau în vorbele lui? Ori, mai rău, pentru a-l avertiza că dacă
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
ești tânăr, așa că nu te mai «lăudaă cu «părul albă, că nu te prinde!” - îl admonesta Teodora. „-Ei, dacă s-ar măsura tinerețea numai cu sprinteneala vorbelor!...” Își mai revenea din acest „intermezzo melancolic” după ce ea îl săruta și îi șoptea la ureche: „Azi ai fost atât de bun!... Am avut două orgasme...” Și totuși... Dacă ar fi fost tinerel, o asemenea mărturisire a iubitei l-ar fi făcut să se simtă în al nouălea cer. Dar așa? De ce acum orice
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
depărtează cu pas destul de vioi, fără a se uita înapoi. Închide fereastra, se întinde în pat și-și fixează privirea în tavan pe un loc de lângă plafonieră, exact acolo unde varul a început să se coșcovească. „Asta-i viața!”, își șoptește resemnat. Apoi își adună lucrurile în servieta voluminoasă - (și cam veche!), pregătindu-se să se îndrepte din nou spre Gara C.F.R. „Căsătoria este primul pas, iar pensionarea este al doilea pas spre moarte!” O frază recitată patetic de profesorul său
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
de la orele de sport. Tu erai? Eu... Hai! Ești nebun? Azi? Da... E numaidecît... altfel... Nu! Nu! se împotrivi Ilinca. Zău că nu pot azi! Ce ți-a venit, așa, deodată, fără să-mi fi spus mai dinainte? Azi, Ilinco! șopti fierbinte Virgil. Trebuie! Dar nu pot azi, tu nu-nțelegi? Mă trimite mama pînă la mătușa Lisaveta, să-i aduc niște lînă. Virgil crezu că se prăbușește poarta peste el. Toate-i mergeau de-a-ndoaselea). Dacă nici de data asta nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
mă mai faci "găinușă", că... Că ce? Căă... Și Ilinca nu mai putu continua. Simți deodată că o părăsesc toate forțele, că nu mai găsește nici cuvinte, că... în sfîrșit, se văzu dezarmată total și izbucni în plîns. Plînge Ilinca! șopti mai mult pentru el Tomiță. Da' ce-i, bre, cu voi? se auzi întrebarea autoritară a lui Vlad. Virgil nu observase încă nimic pînă atunci. Auzindu-l însă pe Vlad vorbind și, mai ales, ajungînd pînă la el scîncetele Ilincăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
șterse ochii de blănița iedului. Îl sărută apăsat pe botișorul negru, pe urechile catifelate, îl mai strînse o dată la piept făcînd uuuuh! și, crezînd că astfel poate aduce cea mai mare dovadă de cavalerism față de Ilinca, i-l dărui ei șoptindu-i fericit: Poftim, Ilinca... ți-l dau ție... Ilinca se înfioră toată de o bucurie pe care n-o mai trăise. Mulțumesc mult, Virgil... mult de tot, mă-nțelegi? Ești cel mai... Dar nu mai continuă. Îmbrățișă iedul cît mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
se uită mirat la el, se încruntă numaidecît. Ei, acum putem sta de vorbă? reluă străinul. În aceeași clipă se auziră cîteva bătăi ușoare în ușă. Virgil întoarse capul și crezu că soarele răsare chiar atunci în ușa primăriei. Ilinca! șopti el fără să-l audă nimeni. Într-adevăr, pe ușă intrase Ilinca, îmbrăcată într-o rochiță roz, cu săndăluțe albe și cu o floricică roșie în păr. Se opri în prag rîzînd. Apoi își duse repede amîndouă mîinile la ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
se manifeste. Se temeau ca nu cumva, strigînd sau rîzînd, minunea din fața lor să dispară. Razele soarelui cuprindeau întregul perete într-un joc feeric de lumini și umbre, iar totul din jur părea că se închină acelui colos. Piatra Domniței, șopti abia perceptibil Ilinca. Oare e adevărată?... Ori e un nour pietrificat? Peretele se ridica drept, fără nici o înclinare, pînă la o înălțime de peste 200 de metri, ori poate mai mult, brăzdat din loc în loc de dungi zimțuite, pe care se clătinau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
obicei, începu să rîdă odată cu ceilalți (adevărul e însă că s-a forțat cumplit să rîdă în acel moment) și se apropie de Bărzăun, zicîndu-i cu jumătate de gură: Unu la zero pentru tine, Bărzăune! Apoi se aplecă și-i șopti la ureche: Dar ți-o coc eu ție, motane, n-avea grijă! Tot grupul continuă să rîdă în voie de gluma Bărzăunului, apoi începură iar să se holbeze în bulboana cu păstrăvi. Și-s buni păstrăvii fripți pe piatră, Bărzăune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
spre cele două porți de întuneric din inima Pietrei Domniței. Și, fără să se gîndească prea mult dacă-i bine sau nu să mai vorbească despre acest lucru cu cineva, se apropie de actor și-i arătă cele două ispite, șoptindu-i tainic: Nea Petrică, oare ce-or fi găurile alea mari din partea de sus a stîncii?... Le vezi?... Uite, colo... Actorul se uită cîteva secunde (se vedea însă de la 7 poște că-l atrag mult mai mult păstrăvii care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
superioare înțelesuri. Inspirația, dicteul constituie o anticipație a unei alte lumi posibile. Natura creează omul ales geniul care devine intermediarul ei neocreator. Astfel, prin mijlocirea geniului, Primordialitatea rostește al doilea cuvânt al Genezei. Acel cuvânt nerostit în ziua întâia, este șoptit poetului: "Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin.../ Sublimul adevăr...noi l-avem din cer afirmă Eminescu (Preot și filozof). În aceste versuri este exprimată esența originii și fenomenologiei creației poetice. Opera geniului este o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel, qu'importe ?/ Au fond de l'Inconnu pour trouver du nouveau!"; neliniștea prăbușirii în neant: "Avalanche, où veux-tu m'emporter dans ta chute?"; neliniștea indusă de orologiu, acest zeu sinistru, impasibil, care șoptește neîncetat: "Amintește-ți, abisului îi este mereu sete, clepsidra se golește/ În curând va suna ora când divinul Hazard/ Sau augusta Virtute, soața ta încă virgină / Și până și Remușcarea toți îți vor spune: "Mori, laș bătrân ! E prea târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
știuse de la prima înghi ți tură că acolo, în sosul acela, de culoarea șofranului, se despărțeau pentru totdeauna, printre capere și zeama parfumată a fructului. Mâncase în tăcere, până la ultima înghițitură, când maxilarele se descleștaseră cu greu și vocea ei șoptise, moale și fără culori, ultimele vorbe pe care le împărțeau, ea și rusul. — Foarte bun. Se iubiseră fără fasoane. În gesturi obișnuite, plicticoase, poate. Non-cinematografic. Și totuși, asta era tot ce păstra, acum, când se pierdeau unul de celălalt. Imaginile
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
și nenumărate griji legate de tensiune... dar nu, Domi nique plânge și Auguste se simte, dintr-odată, reumanizat de o intimidantă neputință, de o stare de angoasă și de milă, care-i leagă cifrele în cap și-l face să șoptească, liniștitor și complet neprofesional, pentru că nu, nu există nici un indiciu valabil în acest sens, — O să fie bine. Ai răbdare! O să fie bine. Ea însă, nu are răbdare... Dominique își aduce aminte drumul înapoi, spre casă, ghidonul albastru al bicicletei, deja
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
mamă își poate sorbi din ochi copilul adorat. Pentru moment, nu avea a se teme pentru siguranța puiului de Om. Se îndreptă către lupul înțelept, care aștepta înfrigurat. Se ridică înspre chipul lui desfigurat, atingîndu-i cu dragoste necuprinsă cicatricile adînci, șoptindu-i apoi tandre cuvinte de consolare și iubire. Lupino aștepta indicațiile căpeteniei, încrezător în judecata acestuia. Oricare i-ar fi fost decizia, avea să i se supună. Știa asta, la fel de bine, și Arus. N-aș fi demn de respectul haitei
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
unei pasiuni comune: vânătoarea! Deci, alături la sesiuni, raionale ori regionale, alături și pe coclauri, cu pușca în cumpănire... Asta da, armonie familială! Prin urmare, cum l-ar fi crezut tata-socru pe un amărât de contabil-șef, care i-a șoptit că, fiind într-o deplasare, în București, l-a zărit pe ginere la o cafenea centrală făcând pe cocoșul între două utemiste. Este adevărat că în perioada aceea mersese în Capitală pentru aprobarea unui lot de echipament sportiv, dar răutatea
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
să mă păcălești, adică eu nu știu cine's șefii la noi?!” El, sărmanul, nu înțelesese că a trecut moda numelor Pauker, Roller, Orner și altele asemenea - nota autorului) «Frumos vorbește tovarășul Prim, mai ales de când s-a întors de la cursuri!» - îi șoptește Radu Mercea lui Petre Colarete, secretarul cu propaganda. Totdeauna știe să plaseze la timp, și cui trebuie, aprecierile. Ca să afle tovarășul Prim că el știe să se orienteze asupra valorii „elementului-om”, ceea ce Primul subliniază chiar în acest moment: «...Preluând
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
marele Lenin!), care trebuie să învețe mai repede superioritatea proprietății întregului popor. Să faci ca steagul cauzei noastre să se înalțe cât mai sus! Lumina cuvântului tipărit să lumineze ca biela lui Bozan („eroul unei povestiri de Al. Sahia” - îi șoptește Constandache curierului „redacțional”, participant la ședință ca membru de partid cu vechime), mai ceva decât soarele! Mult noroc, tovarășu’ Radu!» Primul îi scutură mâna cu putere noului redactor-șef. Acesta se scoală ca aruncat de un resort ascuns sub scaun
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
la întâmplare?), îl agită din când în când, vag inofensiv, retezând din mers capul câte unei ierbi mai răsărite. Ca și cum l ar fi deranjat orice depășea nivelul mediu, adică strica tăietura de perie a ierbii. - Refulări de fost vânător! îmi șoptește Mihai. Poate... Dar cine să ia în seamă acum toate aceste? Noi, cei trei nepoți de surori, înaintăm puțin distanțați, spre buza râpei din partea vestică a dealului Docmana. Cred că în ochii măriți ai fiecăruia nu joacă decât imaginea micșorată
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]