977 matches
-
iar pasajul de la 2Tes. rămâne, ca să spunem așa, în aer. Cu alte cuvinte, speculația teologică nu se află decât într‑un acord parțial cu sensul citatului paulin. În capitolul 14 este prezentă credința, foarte rară în tradiția creștină, potrivit căreia Anticristul va fi „întruparea” diavolului. Aceasta apare numai la câțiva autori, ca de pildă, Ieronim, Pseudo‑Hipolit și autorul Apocalipsei lui Daniel (apocrifă din secolul al IX‑lea). Am întâlnit‑o de asemenea în Urcarea la cer a lui Isaia, unde
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ci‑l poartă el însuși pe față”. Acestea fiind spuse, vom încerca să răspundem la întrebarea fundamentală: care sunt motivele ce îl determină pe Chiril să propună această învățătură - foarte periculoasă, de altfel, la nivel dogmatic - a cvasiidentității diavolului cu Anticrist? O învățătură primejdioasă, întrucât diavolul ar deveni, în acest caz, protagonistul unei întrupări, concurând astfel cu Cristos. Credința într‑o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează, făcând din adversarul acestuia un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează, făcând din adversarul acestuia un principiu divin autonom. O lectură atentă a fragmentului din capitolul 14 înlătură o asemenea concepție ultraradicală, vecină cu maniheismul. Anticristul nu este decât o „parte” a „corpului diavolului”, un „organ” al său, fără a se identifica integral cu acesta. Cu toate acestea, chiar și în versiunea unui „radicalism moderat”, credința rămâne, după cum am văzut, relativ inedită în sânul tradiției creștine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestea, chiar și în versiunea unui „radicalism moderat”, credința rămâne, după cum am văzut, relativ inedită în sânul tradiției creștine. Irineu, de la care Chiril preia mai multe idei teologice, distinge clar între cele două personaje malefice, stăruind asupra biografiei pământești a Anticristului. Acesta se va naște în tribul lui Dan, va avea o descendență bine stabilită, va purta un nume, ca orice muritor, și va avea o anumită evoluție ale cărei etape vor putea fi schițate dinainte, grație datelor oferite de Scriptură
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va avea o descendență bine stabilită, va purta un nume, ca orice muritor, și va avea o anumită evoluție ale cărei etape vor putea fi schițate dinainte, grație datelor oferite de Scriptură. Aceeași intenție de a oferi o biografie a Anticristului, cea mai completă cu putință, este întâlnită și la Hipolit. Chiril evită sistematic și intenționat acest subiect. În cateheza sa, adversarul eshatologic nu are nici origine terestră, nici nume, nici arbore genealogic, nici curriculum uitae. El apare ca „de nicăieri
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și intenționat acest subiect. În cateheza sa, adversarul eshatologic nu are nici origine terestră, nici nume, nici arbore genealogic, nici curriculum uitae. El apare ca „de nicăieri” și dispare brusc, ucis de „suflarea” adevăratului Cristos. Pentru a putea pătrunde „misterul” Anticristului‑cvasidiavol, trebuie să pornim de la un lucru esențial, și anume respingerea canonicității Apocalipsei. Iată fragmentul, din cateheza a IV‑a, capitolul 36, în care Chiril propune lista cărților recomandabile din Noul Testament: Noul Testament are doar patru evanghelii, celelalte sunt scrieri pseudoepigrafice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu citești nici acasă cele ce nu se citesc în Biserică. După cum vedem, Apocalipsa nu figurează printre cărțile canonice acceptate și întrebuințate de Chiril, motiv pentru care ea nu este citată niciodată în cateheza noastră. Numai că, a vorbi despre Anticrist ignorând Apocalipsa este tot atât de bizar ca și a vorbi despre romanul polițist fără a menționa numele Agathei Christie. Scenariul creștin despre adversarul eshatologic își are originea, așa cum am putut constata în primul capitol al prezentei lucrări, în cele câteva capitole
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Ioan. Este de ajuns să aruncăm o privire retrospectivă asupra numeroaselor citate din Apocalipsă cuprinse în monografiile lui Irineu și Hipolit pentru a ne da seama de dificultatea în care se află predicatorul nostru atunci când încearcă să vorbească de Anticrist, refuzând să recurgă la una din principalele sale surse de inspirație. Drept urmare, culegerea de testimonia de care dispune Chiril este dintr‑o dată redusă la mai puțin de jumătate. Materialul oferit de „mica Apocalipsă” de la Mt. 24, precum și de Cartea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dispune Chiril este dintr‑o dată redusă la mai puțin de jumătate. Materialul oferit de „mica Apocalipsă” de la Mt. 24, precum și de Cartea lui Daniel, și aceasta amplu cenzurată (canonicité oblige!), nu acoperă decât un segment mai curând restrâns al „istoriei” Anticristului. Episoade esențiale, cum ar fi apariția celor doi martori (Enoh și Ilie); cele două fiare, simboluri ale Anticristului și ale „scutierului” său; cifra 666 și numele Anticristului; tribul lui Dan, tăiat de pe lista celor douăsprezece triburi; judecarea Desfrânatei celei Mari
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
24, precum și de Cartea lui Daniel, și aceasta amplu cenzurată (canonicité oblige!), nu acoperă decât un segment mai curând restrâns al „istoriei” Anticristului. Episoade esențiale, cum ar fi apariția celor doi martori (Enoh și Ilie); cele două fiare, simboluri ale Anticristului și ale „scutierului” său; cifra 666 și numele Anticristului; tribul lui Dan, tăiat de pe lista celor douăsprezece triburi; judecarea Desfrânatei celei Mari, împărăția de o mie de ani (millenium) și mai ales confruntarea decisivă dintre Isus și diavol, în care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cenzurată (canonicité oblige!), nu acoperă decât un segment mai curând restrâns al „istoriei” Anticristului. Episoade esențiale, cum ar fi apariția celor doi martori (Enoh și Ilie); cele două fiare, simboluri ale Anticristului și ale „scutierului” său; cifra 666 și numele Anticristului; tribul lui Dan, tăiat de pe lista celor douăsprezece triburi; judecarea Desfrânatei celei Mari, împărăția de o mie de ani (millenium) și mai ales confruntarea decisivă dintre Isus și diavol, în care cel din urmă este învins, toate acestea dispar dintr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologic devine, în această omilie, extrem de sumară, aproape schematică, am putea spune. Lacuna imensă pe care catehetul o creează în „dosarul de lucru” evitând citatele din Apocalipsă se află, în opinia noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist. Tradiția inaugurată de Irineu și fidel continuată de Hipolit vede în confruntarea dintre Cristos și Anticrist unul din momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist. Tradiția inaugurată de Irineu și fidel continuată de Hipolit vede în confruntarea dintre Cristos și Anticrist unul din momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei mântuirii, în măsura în care apariția sa constituie cea din urmă manifestare pământească, fățișă, a lui Satan. În privința activității cuplului Satan‑Anticrist nu avem alte mărturii canonice explicite, în afara celor oferite de Apocalipsă. Fragmentul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei mântuirii, în măsura în care apariția sa constituie cea din urmă manifestare pământească, fățișă, a lui Satan. În privința activității cuplului Satan‑Anticrist nu avem alte mărturii canonice explicite, în afara celor oferite de Apocalipsă. Fragmentul din 2Tes. menționat de Chiril, se referă la caracterul diabolic al lucrării Anticristului, fără a preciza totuși legătura dintre soarta acestuia din urmă și cea a manipulatorului său
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sa constituie cea din urmă manifestare pământească, fățișă, a lui Satan. În privința activității cuplului Satan‑Anticrist nu avem alte mărturii canonice explicite, în afara celor oferite de Apocalipsă. Fragmentul din 2Tes. menționat de Chiril, se referă la caracterul diabolic al lucrării Anticristului, fără a preciza totuși legătura dintre soarta acestuia din urmă și cea a manipulatorului său. Astfel, catehetul este nevoit să construiască - mai bine zis, să reconstruiască - o figură eshatologică tradițională, având la dispoziție numai jumătate din materialul transmis de tradiție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a personajului. Predicatorul se vede obligat să abstractizeze, mai bine zis, să remitizeze figura adversarului eshatologic, apropiind‑o până la identificare de figura tradițională a îngerului răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Cel de‑al doilea impuls în procesul de „demonizare” cvasitotală a Anticristului își are originea într‑o altă lacună semnificativă: episodul confruntării dintre Cristos și diavol nu se regăsește în dosar. Judecata nu poate avea loc câtă vreme diavolul nu este învins și aruncat în „iezerul de foc și de pucioasă”, ca să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cea de‑a doua venire implică dispariția lui Satan, scenariu imposibil pentru Chiril, de vreme ce el este legitimat de o singură carte, care însă nu face parte din canon. Astfel, predicatorul este nevoit, o dată în plus, să îl identifice cvasiintegral pe Anticrist „organului său”. În felul acesta, dispariția unuia echivalează cu dispariția celuilalt. În concepția lui Chiril, nici diavolul, nici Anticristul nu aparțin lumii pământești, ci sunt ființe „extra‑terestre”, asemenea lui Cristos care, să ne reamintim, va veni, la a doua
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
singură carte, care însă nu face parte din canon. Astfel, predicatorul este nevoit, o dată în plus, să îl identifice cvasiintegral pe Anticrist „organului său”. În felul acesta, dispariția unuia echivalează cu dispariția celuilalt. În concepția lui Chiril, nici diavolul, nici Anticristul nu aparțin lumii pământești, ci sunt ființe „extra‑terestre”, asemenea lui Cristos care, să ne reamintim, va veni, la a doua parusie, nu de pe pământ, ci din cer. Riscul unei astfel de „analogii” nu scapă percepției catehetului. În capitolul 17
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dar fără vreun argument just: „Să nu se ridice vreodată, în inima vreunuia dintre ei [această obiecție]: A făcut Cristos mai mult? Cu ce putere lucrează acesta minuni?”. Dar care sunt criteriile prin care putem distinge fără echivoc între lucrarea Anticristului și cea a adevăratului Cristos? Nu există nici un element de diferențiere convingător. Și unul, și celălalt vor coborî din cer, și unul, și celălalt vor săvârși minuni, și unul, și celălalt vor fi „tot atât de strălucitori ca lumina soarelui”. Chiril sugerează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cea a adevăratului Cristos? Nu există nici un element de diferențiere convingător. Și unul, și celălalt vor coborî din cer, și unul, și celălalt vor săvârși minuni, și unul, și celălalt vor fi „tot atât de strălucitori ca lumina soarelui”. Chiril sugerează că Anticristul va avea însă o carieră politică: el va guverna Imperiul și va reclădi templul de la Ierusalim, spre deosebire de Cristos care, la vremea parusiei sale, nici nu va atinge pământul. Acest lucru nu face din Anticristul‑om politic un personaj mai puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca lumina soarelui”. Chiril sugerează că Anticristul va avea însă o carieră politică: el va guverna Imperiul și va reclădi templul de la Ierusalim, spre deosebire de Cristos care, la vremea parusiei sale, nici nu va atinge pământul. Acest lucru nu face din Anticristul‑om politic un personaj mai puțin „extra‑terestru”. El va lucra prin semne și minuni, tipul său de acțiune având foarte puțin în comun cu o acțiune politică obișnuită. După cum vedem, respingerea canonicității Apocalipsei îi împinge pe Chiril către un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Ultimii martiri, martiri aparte „Că mare necaz va fi atunci, cum n‑a mai fost de la începutul lumii până acum” (Mt. 24,21; cf. Dan. 12,1) Seria „derapajelor” lui Chiril se încheie cu învățătura despre martiriul superior al contemporanilor Anticristului. Cele două capitole (16 și 17) consacrate persecuțiilor din perioada de sfârșit a istoriei se reflectă unul în celălalt. Cel dintâi distinge între grupul credincioșilor „lași”, „inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să fugă de Anticrist, de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
contemporanilor Anticristului. Cele două capitole (16 și 17) consacrate persecuțiilor din perioada de sfârșit a istoriei se reflectă unul în celălalt. Cel dintâi distinge între grupul credincioșilor „lași”, „inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să fugă de Anticrist, de teama apostaziei, și grupul credincioșilor care vor rezista până la capăt. Admițând că este cu mult mai folositoare fuga din fața dușmanului decât înfruntarea lui, de vreme ce miza este mântuirea spirituală, Chiril legitimează dezertarea. Cel care își simte neputința să renunțe și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mântuirea spirituală, Chiril legitimează dezertarea. Cel care își simte neputința să renunțe și să se retragă; dimpotrivă, cel care se consideră suficient de puternic pentru a înfrunta Răul în persoană, diavolul întrupat, să rămână și să‑și încerce puterea. Domnia Anticristului nu va dura mult timp (trei ani și jumătate, conform Dan. 7,25; cf. 12,7.11‑12), dar ea va fi marcată de o violență ieșită din comun. Din acest motiv „spun că martirii acelor vremuri îi vor întrece
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de o violență ieșită din comun. Din acest motiv „spun că martirii acelor vremuri îi vor întrece cu mult pe ceilalți, din toate timpurile”. Concepția preeminenței martirilor eshatologici față de confrații lor din perioadele antecedente decurge direct din credința într‑un Anticrist‑Satan: „Cei din vremurile de mai înainte nu aveau de înfruntat decât oameni, cei din vremea lui Anticrist însă se vor lupta cu Satan însuși”. Împărații persecutori se „mulțumeau” să ucidă, fără să facă minuni și fără să‑i înșele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]