1,211 matches
-
Într-o epistolă adresată lui Rabbula din Edessa, scrisă la începutul lui 431 și păstrată în traducere siriană, Andrei își apără scrierea prin care atacă anatematismele. Bibliografie. Textele în ACO I, (cf. detalii în CPG III, n. 6373-6385); fragmentele din Apologia lui Chiril (editată în ACO I, 1, 7, pp. 33-65) sunt enumerate de E. Schwartz în ACO IV, 3, 1, pp. 111-113. Epistola către Rabbula: F. Pericoli Ridolfini, Lettera di Andrea di Samosata a Rabbula di Edessa, Rivista degli studi
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
atacată cristologia lui Apolinarie din Laodiceea; o omilie despre Bobotează, inedită; în latină o predică despre Urcarea la cer a Mariei; îi mai sunt atribuite patru omilii despre Crăciun în armeană. Antipater a mai compus și un tratat polemic contra Apologiei lui Origen a lui Eusebiu de Cezareea (cf. vol. I, pp. ???-???); s-au păstrat unele fragmente din prima carte, citite la Niceea în 787, și altele, mult mai numeroase, incluse de Ioan Damaschinul în Sacra Parallela (unde sunt citate însă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
și episcopi să nu mai fie îngăduitori cu anticalcedonismul; a avut loc probabil o dispută publică între el și Sever, urmată de o controversă în scris. Nefalie a citit în public și a făcut să circule apoi un text intitulat Apologie a conciliului de la Calcedon în care apăra formula celor două naturi, încercând însă să demonstreze că aceasta este echivalentă cu cealaltă: „o singură natură a Logosului întrupată”; a fost așadar considerat primul reprezentant al neocalcedonismului cu identitate precisă. Din Apologie
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Apologie a conciliului de la Calcedon în care apăra formula celor două naturi, încercând însă să demonstreze că aceasta este echivalentă cu cealaltă: „o singură natură a Logosului întrupată”; a fost așadar considerat primul reprezentant al neocalcedonismului cu identitate precisă. Din Apologie au rămas doar pasajele citate de Sever în scrierea sa polemică. Sever contestă felul în care se folosește Nefalie de Sfinții Părinți: aceștia, în realitate, au afirmat că Cristos este din două naturi, nu în două naturi (așa cum spune formula
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
teze (de ex. în cazul lui Atanasie), fie pentru a le respinge (cazul citatelor din Teodoret). În anii petrecuți ca patriarh la Antiohia, Sever a început să scrie cel mai complex tratat al său, Contra gramaticului nelegiuit, în care combate Apologia conciliului de la Calcedon a lui Ioan de Cezareea (cf. aici, p. ???; tratatul atacă și opera analoagă a lui Ioan de Scythopolis). Împărțit în trei cărți de mărime diferită (a doua ne-a parvenit incompletă), tratatul a fost completat abia în timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
întreaga doctrină. Acesta a publicat o a doua ediție a Tomului cu adăugiri; apoi, Contra blasfemiilor lui Sever, în zece tomuri; după aceea, pentru a se apăra de acuzația că a aderat la maniheism și la eutihianism, Iulian a compus Apologia (citată și ca Discurs împotriva maniheilor și a eutihienilor), rezumându-și propria poziție în zece anateme. Pentru a combate aceste tratate, Sever a scris succesiv Contra adăugirilor și Contra Apologiei lui Iulian. La tratatul Contra blasfemiilor lui Sever el n-
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a aderat la maniheism și la eutihianism, Iulian a compus Apologia (citată și ca Discurs împotriva maniheilor și a eutihienilor), rezumându-și propria poziție în zece anateme. Pentru a combate aceste tratate, Sever a scris succesiv Contra adăugirilor și Contra Apologiei lui Iulian. La tratatul Contra blasfemiilor lui Sever el n-a răspuns imediat; a făcut-o poate mai târziu într-o operă intitulată Contra lui Felicissimus din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Scrierea lui Iulian este oricum citată
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Iulian. La tratatul Contra blasfemiilor lui Sever el n-a răspuns imediat; a făcut-o poate mai târziu într-o operă intitulată Contra lui Felicissimus din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Scrierea lui Iulian este oricum citată în Apologia tratatului Philalethes, compusă de Sever pentru a combate tentativa adepților lui Iulian de a folosi afirmațiile din Philalethes ca probe în favoarea opiniilor proprii. Toată desfășurarea acestei controverse se situează înainte de 528, an în care întregul dosar a fost tradus în
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Scrisori către Sergius - J. Lebon, CSCO 119-120, 1949: Philalethes: R. Hespel, CSCO 133-134, 1952. Contra gramaticului nelegiuit: J. Lebon, CSCO 93-94; 101-102, 111-112, 19522. Scrieri polemice contra lui Iulian de Halicarnassus: R. Hespel, CSCO 244-245 (1964); 295-296 (1968); 301-302 (1969). Apologia tratatului Philalethes: R. Hespel, CSCO 318-319, 1971 (în CSCO sunt și textul sirian și trad.). Omilii: versiunea lui Iacob din Edessa este editată în mai multe fascicule din PO între 1906 și 1977; cf. pt. detalii CPG III, n. 7035
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
pătimit cu trupul și formula teopaschită „unul din Sfânta Treime a suferit”; discuția era legată în mare măsură de interpretarea unor pasaje din Scripturi. Între 512 și 518, adică în timpul patriarhatului lui Sever de Antiohia, Ioan a scris o lungă Apologie a conciliului de la Calcedon, compusă din cel puțin opt cărți (care ar putea fi identică totuși cu opera precedentă), din care s-au păstrat fragmente citate în Contra gramaticului nelegiuit a lui Sever de Antiohia. A mai scris și un tratat
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
la Alexandria între 514 și 518; Ioan ar fi redactat epistola sinodală adresată împăratului Anastasius. Însă exactitatea notei a fost pusă sub semnul întrebării. Din scrisoarea lui Filoxen rezultă că acesta ar fi primit de la destinatar, împreună cu epistola sinodală, o apologie a conciliului de la Calcedon potrivit căreia acest conciliu era în perfectă concordanță cu tradiția Părinților Bisericii; ar putea fi vorba (crede M. Richard) despre aceeași apologie combătută de Sever, căruia i-ar fi fost trimisă de Filoxen. Sigur este doar
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
lui Filoxen rezultă că acesta ar fi primit de la destinatar, împreună cu epistola sinodală, o apologie a conciliului de la Calcedon potrivit căreia acest conciliu era în perfectă concordanță cu tradiția Părinților Bisericii; ar putea fi vorba (crede M. Richard) despre aceeași apologie combătută de Sever, căruia i-ar fi fost trimisă de Filoxen. Sigur este doar faptul că, din Apologia conciliului de la Calcedon scrisă de Ioan n-au rămas decât fragmentele citate de Sever. Acestea ne permit să ne facem o idee
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Calcedon potrivit căreia acest conciliu era în perfectă concordanță cu tradiția Părinților Bisericii; ar putea fi vorba (crede M. Richard) despre aceeași apologie combătută de Sever, căruia i-ar fi fost trimisă de Filoxen. Sigur este doar faptul că, din Apologia conciliului de la Calcedon scrisă de Ioan n-au rămas decât fragmentele citate de Sever. Acestea ne permit să ne facem o idee despre conținutul operei, organizată în patru părți. În prima era expusă doctrina celor două naturi și erau respinse
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Al treilea tratat, scris pentru doi asceți din Cilicia, Domnus și Ioan, lua apărarea conciliului de la Calcedon și a formulelor „o singură ipostază a Logosului întrupată” și „un singur prosôpon”. Și în acest caz ne întrebăm dacă e vorba despre „apologia sinodului de la Calcedon și a Tomului Sfântului Leon” din care provin mai multe fragmente, citate în al III-lea conciliu de la Constantinopol, care conțin afirmația că Cristos era perfect din punct de vedere uman, dotat cu toate proprietățile. Al patrulea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
care, cu multă însuflețire, se străduiește să-l restabilească; dramatizarea evenimentelor nu mai este aici opera unui istoric imparțial, ci a unui martor profund implicat care apără un prieten și îl invocă pe Dumnezeu ca martor împotriva dușmanilor acestuia. Această apologie e scrisă într-un stil tragic, elevat, bogat în procedee retorice capabil să exprime și să provoace emoții, cu totul diferit de stilul simplu al Istoriei Lausiene. Autorul vorbește de Palladius de Helenopolis la persoana a treia și precizează că
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de Efes, a putut astfel, foarte ușor, să constate că nici unul din marii autori dinainte nu le menționase și, în consecință, să le declare neautentice. Într-adevăr, primele citate din Dionisie se găsesc în scrierile lui Sever de Antiohia: Contra apologiei lui Iulian și Contra adăugirilor, compuse între 518 și 528, și a treia epistolă către egumenul Ioan, din 532 (sau, potrivit altora, din 510). Să ne oprim asupra acestor opere. Prin 137 de manuscrise grecești, copiate între 827 și secolul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
iar situația a devenit ambiguă. Așa cum observă Grillet, „o istorie a Bisericii atât de desacralizată devine mai accesibilă pentru profani care, în orice caz, au mai multă nevoie de informație decât de convertire; așadar, aceasta nu este o operă de apologie a creștinismului, ci mai degrabă un document interesant pentru felul cum vede un istoric creștin religia sa și conflictele religioase din vremea lui”. Și totuși, Sozomen era un scriitor profund creștin așa cum o dovedește subtila apărare construită pentru a respinge
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
GLORIA. Mongolia. Arabia. Spania. Răspândirea în Europa: Anglia, Germania, Franța, Italia. Aventurierii. Cap. 7 - AGONIA ȘI MOARTEA. Copernic. Ticho-Brahe. Kepler. Sfârșitul. Cap. 8 - PHOENIX. Învierea. Calculul probabilităților. Vibrațiile. Soarele. Luna. Medicina astrală. Tabelul ilustrațiilor Bibliografie Capitolul 1. DOCTRINA Istoria reprezintă apologia omului ca suveran al lumii, deoarece a avut singur grijă să se proclame ca atare. Nu cunoaște pe nimeni mai presus de sine, în afara iubirii pe care și-o poartă sieși. Din aceasta izvorăsc pornirile spre cer, iubirile pământești, avariția
Astrologia odinioara si azi by Constantin Arginteanu [Corola-publishinghouse/Science/295559_a_296888]
-
Lasă posterității 20.000 de pagini care acoperă sfere largi ale științei și filosofiei, scrise între 1157 și 1198. În ordine descrescândă, manuscrisele aparțin filosofiei, mediciniei, legislației, teologiei și lingvisticii. Una dintre operele sale importante, intitulată Incoerența incoerenței a făcut apologia filosofiei aristoteliene. Apărută în Europa sub titlul de Comentatorul, a fost tradusă în multe limbi. Averroes are în fizică comentarii revoluționare pentru acele timpuri; el apreciază forța motorie (în sens de energie) ca fiind rata de lucru rezultată din schimbarea
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
primii care semnalează firea cea nouă a prietenului de ieri: Peste câteva zile scrie Caragiale apare la București o broșură (Tribuna și tribuniștii) a d-lui Slavici în care d. I. Slavici face, deși cu mult entuziasm, dar foarte imparțial, apologia d-lui Slavici. Din toată broșura rezultă că d. I. Slavici este un om care se poate lăuda pe sine 95 de pagini, pentru ca la urmă, în pagina 96, să ne poată da soluția chestiunii naționale"244. Caragiale se alăturase
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
matematica, București, 1968; Trei nori, București, 1969; Miron Pompiliu și Junimea, Oradea, 1969; Râul incinerat, Cluj, 1971; Salută viața, București, 1972; Teritoriu liric, București, 1972; Înflorirea lucrurilor, Timișoara, 1973; Idei și forme critice, București, 1973; Bacovia, un antisentimental, București, 1974; Apologii, Cluj-Napoca, 1975; Rigoarea văzduhului, Cluj-Napoca, 1978; Poeți români de azi, București, 1979; Critici români de azi, București, 1981; Între critici, Cluj-Napoca, 1983; Contemplații, București, 1984; Cotidiene, București, 1986; Existența poeziei, București, 1986; De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, București, 1989
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287364_a_288693]
-
pe cititor în perceperea misterului subsecvent viciului absurd, să-l consoleze prin simbolismul enigmelor, nu înainte de a-l fi sodomizat prin scene imposibile de sex, homo/heteroerotice. Există totuși un echilibru, indus de talentul incontestabil de narator, între cruzimi masochiste (apologia fericirii incomparabile de a fi posedat, martirizat etc.), altitudinea stilistică a decriptării emoțiilor hard și tensiunile meditației intime. De mare efect sunt descrierile (cu etimonul într-o memorie afectivă intensă) de peisaje și locuri (Torino, Roma și împrejurimi), reliefuri și
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
să mori înainte ca viața să-ți ia totul; să mai păstrezi adică muniții, ceva energie pentru a da ochii cu moartea, cu singura noastră libertate de a alege, de vreme ce nu noi ne alegem toate celelalte: viața, limba, țara, epoca. Apologia sinuciderii se suprapune în cazul de față unui adevăr tragic: profesoara chiar este bolnavă de cancer și, în luciditatea ei necruțătoare, militează pentru o moarte pe propria răspundere, decât prin debranșare medicală într-un spital de legume. Fapt e că
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
și miracolul acesteia, păstrând pentru sine reversul faustic, polemic, trăirea spirituală în căutarea iubirii universale. Revenim în secolul XX la Paris. Leporello îl implică pe naratorul-actor să scrie epilogul parabolei lui Don Juan și a servitorului său nedesmințit. Se face apologia lui Don Juan, bineînțeles, dezvăluirile inedite modificând viziunea unor texte clasice. Elocința și actoria de tip Baudelaire sau Nietzsche în regia lui Leporello asigură farmecul lui Don Juan, acest sfânt cu o experiență exhaustivă a păcatului, în virtutea căruia le-a
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
este pregustarea realității (hypostasis, Evr. 11,1) nepieritoare sau, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, „o cunoștință adevărată întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate”. Credința e „temelia lucrurilor mai presus de minte și de rațiune”2. Adevărata „demonstrație” sau „apologie” a Evangheliei impune trecerea într-o zonă interzisă rațiunii dialectice. Validarea enunțului fondator al Bisericii - „Hristos este Domn și Dumnezeu” - s-a produs într-o altă sferă de semnificație decât cea presupusă de întemeierea apodictică a adevărurilor triviale (i.e. pământul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]