KorAP: Find »[drukola/base=barbar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...22 23 24 ...89 >

2,211 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

în liniște și fiecare se bucură de tot ce are (inclusiv de pământ), nesupărat și neasuprit ". Iordanes, istoricul goților, spune și el: "Attila este bun cu cei ce se supun", un nou indiciu al faptului că vechea concepție despre "năvălirile barbarilor" trebuie revizuită. Hunii trăiau de pe urma produselor muncii autohtonilor, dar cine erau ei? În satul stăpânit de huni trăia o populație ce vorbea limba hunică, gotică și "ausonică" (latina populară), adică limba autohtonilor. În ceea ce privește relațiile hunilor cu populația autohtonă, din nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în faza finală a dezvoltării lor tribale, nu au avut un rol semnificativ în etnogeneza românilor.4 În Dacia postromană, până la slavi (275-602), nu avem de-a face cu rămășițele unei populații romanizate, care s-a pierdut (topit) în masa barbarilor (cf. Roesler), ci cu o populație numeroasă, majoritară, care trăia pe tot întinsul țării, această populație autohtonă, latinofonă și creștină, constituie baza demografică și fermentul proceselor istorice ulterioare. Perpetuarea hidronimiei (râurile mari), continuitatea civilizației vechi dacice, circulația monetară adeveresc că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avarii) care se așezaseră nu demult în nordul Dunării, "nu departe de țărm". Astfel, în anul 530, generalul bizantin Chilbudios duce lupte cu slavii (sclavinii) timp de trei ani, dar, în 533, el este ucis într-o acțiune militară, încât "barbarii puteau trece fluviul nestingheriți" (Procopius). Incursiunile slavilor izolați sau aliați cu alte populații se intensifică între anii 545-550. În 550-551, izvoarele menționează invaziile pustiitoare ale sclavinilor, hunilor și kutrigurilor în Tracia și Iliria. În 559, kutrigurii sub conducerea lui Zabergan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acel moment, romanicii erau pe malul stâng (nordic) al Dunării, sub stăpânirea trecătoare a unor elemente germane (gepizii). Cronicarul bizantin Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba latinilor", care nu poate fi decât dialectul romanic nord-dunărean. În această perioadă, la slavii din regiunea carpato-dunăreană, se constată o neașezare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
germane (gepizii). Cronicarul bizantin Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba latinilor", care nu poate fi decât dialectul romanic nord-dunărean. În această perioadă, la slavii din regiunea carpato-dunăreană, se constată o neașezare, o lipsă de viață politică și de rânduială, după autorul Strategicon-ului, Mauriciu. Acum, a doua jumătate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Dunării, la nord de Haemus, între munți și fluviu. Luptele la Dunăre continuă sub Mauriciu (582-602), împărat capabil și energic, sub conducerea generalului Priscus. Următoarea expediție a lui Mauriciu este împotriva avarilor, cărora împăratul nu le mai plătește "tribut". Barbarii avari se pare că mai aveau, pe lângă ringul panonic, un alt sălaș în Bugeac (sudul Basarabiei). Ca răspuns la atacul avar, urmează expediția peste Dunăre a lui Priscus, descrisă de Teofilact și Teofan, care a avut loc în 584 sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
afluenții ei, Prahova și Ilfovul, Neajlovul și Glavaciocul.16 Dar revanșa urmărită de romani este față de avari, singurul factor politic și militar, chaganul apare în numele supușilor de care se servește (slavii) și ale căror năvăliri le hotărăște. Romanii nu consideră barbari pe slavi, dovadă, simbioza lor cu elementul romanic de la nordul Dunării, ca și refuzul Imperiului de a considera pierdut malul nordic dunărean fortificat de ei. Slavii, avangarda avarilor, sunt conduși de Ardagast, Musokios, apoi Piragast. În replică la expediția romană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întregime de avari, încât linia Dunării e ca și pierdută. P.P.Panaitescu precizează că, pe la anul 601, împăratul Mauriciu pătrundea cu armata prin Banat împotriva avarilor și captura 3000 de avari, 3000 de gepizi, 800 de slavi și 2000 de "barbari", adică daco-romani, străromâni. În cele din urmă, sub asaltul atacurilor avaro-slave la Dunăre, în anul 602, s-a declanșat revolta militară romană care a transformat pe "sălbatecul centurion trac" (Iorga), Focas, în împărat al Bizanțului.17 După revolta militară și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechi document (text) despre existența unei populații romanice în nordul Dunării: bizantinii știau bine că între slavii din Dacia (nordul Dunării) locuia o populație romanică care conviețuia cu slavii. Este vorba despre oamenii (autohtonii) care trăiau demult, de generații, între barbari în textul respectiv, autohtonii sunt înglobați sub numele de romani trăitori în Dacia. Avem aici o dovadă sigură, documentară, că în jurul anului 600, în nordul Dunării, romanicii trăiau alături de slavi și cooperau pe plan militar împotriva Imperiului. Este, o subliniem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înaintea slavilor, și neamurile germanice din Dacia și Moesia-goți, taifali, gepizi-au fost strângători ai dijmelor în cereale și vite de la daco-romani. În privința raporturilor autohtoni-migratori, istoriografia mai veche românească considera că românii s-au retras în munți (subcarpați) în fața năvălirii barbarilor, coborându-se la câmpie mai târziu, după retragerea lor (A.D. Xenopol ș.a.). Dar, în acest fel, nici germanii, nici slavii sau hunii n-ar fi putut trăi (supraviețui) pe pământurile ocupate fără acei producători care munceau pentru ei. Astăzi, concluzia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fi putut trăi (supraviețui) pe pământurile ocupate fără acei producători care munceau pentru ei. Astăzi, concluzia judicioasă care s-a impus este aceea a unei conviețuiri între dominatorii nomazi (alogeni) și autohtonii romanici. Mai direct spus: acolo unde au fost barbari în Dacia, trebuie să fi fost și autohtoni, căci nefiind vorba despre o colonizare masivă germană sau slavă, mai curând putem vorbi despre o pătură barbară suprapusă, asimilată treptat, timp de secole, de masa superioară ca număr a autohtonilor.22

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Din limba latină populară (vulgară) s-au păstrat unele denumiri de orașe, râuri și localități. Bulgarii erau puțini numeroși, ei alcătuiau pătura dominatoare politică și militară, dar acestora li s-au adăugat greci (bizantini), resturi ale goților și ale altor barbari colonizați anterior pe teritoriul Imperiului. Reședința statului bulgar, a hanului, era Pliska, așezare cu nume slav din câmpia de nord-est a Bulgariei actuale, iar frontierele noului stat nu puteau fi precizate inițial. Se pare că ele se întindeau, spre sud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oraș sau de sat din antichitate nu s-a păstrat până azi pe teritoriul României (fosta Dacie), în forma sa antică, cu schimbările cerute de legile limbii. Chiar dacă unii (puțini) coloniști romani ar fi rămas în Dacia, năvălirile pustiitoare ale barbarilor au distrus aceste rămășițe neînsemnate așezate "în calea răutăților". Limba română, spune Roesler, este o limbă sud-dunăreană ce cuprinde împrumuturi însemnate din cea albaneză, vorbită în sudul Peninsulei Balcanice. În plus, limba română este "adânc înrâurită" de limba bulgară, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca păstori nomazi și transhumanți în nordul Dunării. Nu doar istoricii unguri au negat continuitatea românilor. Istoricul bulgar P. Mutafciev, în Bulgarii și românii în istoria țărilor danubiene, Sofia, 1929, susținea că după abandonarea Daciei și ocuparea ei efectivă de către barbari, în nordul Dunării nu s-a putut menține decât o slabă (neînsemnată) populație romană, alcătuită din păstori nomazi, aflați în munți. În ceea ce privește populația romanizată de la Dunărea de Jos și din sudul ei, aceasta a fost distrusă complet de invaziile germanice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul ei, aceasta a fost distrusă complet de invaziile germanice din secolul al IV-lea. Mai târziu, în secolele următoare (V-IX), nu a existat nici un fel de populație romanizată, nici în nordul, nici în sudul Dunării, regiuni ocupate de barbari. Strămoșii românilor au trăit ca păstori, în munții inaccesibili din Carpați și Macedonia. Un alt istoric bulgar, St. Romanski, într-o revistă din 1925, afirma: "cu nici o dovadă serioasă nu se mai poate susține părerea că românii de astăzi, din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmă de influență bizantină, ceea ce este grav pentru ideea continuității daco-romane. Ceramica redevine grosolană, preistorică. Dealtfel, ea poate fi opera oricărei populații. Nimic în favoarea unei continuități a daco-romanilor, dimpotrivă. Nu se păstrează nimic dacic. Avem, în schimb, mărturii ale trecerii barbarilor (goți, gepizi)". El spune: 2. "Identitatea totală sau aproape totală între română și aromână lingvistica poate fi de foarte mare ajutor pentru istorie. Faptul că se invocă pentru explicarea acestei unități de limbă contactele neîntrerupte (de ce neîntrerupte?) dintre nord și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
plan militar, după înfrângerea provocată de goți la Abrittus, în Moesia, în 251, situația din Dacia nu mai putea fi menținută, iar evacuarea era necesară. Cele două legiuni, cantonate în provincia Dacia, trebuiau retrase altminteri riscau să fie izolate printre barbarii care organizau incursiuni în sudul Dunării. Dar ceea ce este mai dificil de evaluat este proporția (numărul) acelor provinciales, care au părăsit provincia după plecarea armatei și administrației. După Leo Homo, biograful lui Aurelian, formulările "provinciales", în opoziție cu "armata", "populi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
argintul."20 Rândurile acestea se referă la Alsacia romană, după plecarea legiunilor și instalarea germanilor pe malul drept al Rinului, dar istoricul român consideră că, în același fel, retragerea populației rurale în pădurile și munții Daciei, după 275, în fața ocupației barbarilor este plauzibilă și nu mai pare absurdă. Brătianu subliniază un aspect interesant, anume faptul că, în Dacia, romanizarea nu reprezintă cu necesitate un fapt de natură etnică, deoarece coloniștii erau aduși din toate regiunile Imperiului, alcătuind un adevărat mozaic de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
amintiri legate de vechea lor patrie, cea a părinților lor și, în felul acesta, în sufletele lor se aprindea dorința de a se întoarce acolo, pentru că trecuseră mai bine de șaizeci de ani de când părinții lor suferiseră dezastrele produse de barbari.". În cele din urmă, sub conducerea lui Kubrat, ei au trecut Dunărea și s-au stabilit în "orașele părinților lor", aproape de Salonic. Această dublă migrație, orice am crede despre ea, arată că a existat un du-te-vino permanent al prizonierilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latinității. Însă, subliniază Brătianu, este "absolut inexact" să presupunem că teritoriul ocupat actualmente de români (nordul Dunării) a fost părăsit în întregime, de către strămoșii lor (daco-romanii), și că nu a mai existat nici un contact între provinciile din nord, invadate de barbari, și cele apărate de Imperiu în sud. Din punct de vedere istoric, acest fapt este indiscutabil: în secolele IV-IX, populații numeroase au traversat Dunărea, de la sud la nord și de la nord la sud. Acest contact permanent, acest schimb continuu, în cadrul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de lucruri va dăinui, cu o Dunăre păzită de romani pe ambele maluri, până la apariția altor cete turanice, care fac același lucru ca și hunii, ei nu aduc nici o atingere acelei autonomii până la Justinian și după el. Pe când în Balcani barbarii cad unii peste alții, ostrogoții sălășluiesc aici (la Novae) mai bine de un secol, iar fiscalitatea romană slăbește locuitorii săi supuși și grecismul rezistă, în nordul Dunării, pe malul stâng, în altfel de condiții, de libertate, s-a ajuns la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spațiul său de formare la mediul iliro-roman și la partea vestică a Peninsulei Balcanice. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, este adevărat, într-o inscripție din Sirmium, datată 580, este menționată "Romania" noțiune opusă teritoriului ocupat de barbari ("Barbaricum") apărută în secolul al IV-lea și care, în Apus, avea accepția de "zonă de civilizație latină" opusă regiunilor barbare. O semnificație asemănătoare poate fi atribuită acestei noțiuni ("Romania") și în partea de răsărit a Imperiului, unde, în secolul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al VI-lea, au rămas o populație distinctă de români, până în secolul al XI-lea, când procesul de românizare (asimilare) a lor s-a încheiat complet și nu mai aflăm numele lor în izvoarele vremii. Rolul slavilor, alături de alți "barbari" (alogeni), în constituirea clasei feudale românești rezultă din mai multe împrejurări: influența slavă asupra limbii române (marele număr de cuvinte slave în limba română), toponimia slavă răspândită în toate regiunile românești, importanța slavilor în alcătuirea nobilimii locale. Un lucru este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
zonă, cu produse ca vin, untdelemn, stofe, mărfuri de lux, în general, destinate căpeteniilor alogene, dar și fruntașilor locali de la Dunăre. Geograful arab Edrisi (c. 1150) menționează orașul Dristra, cu străzi largi, bazare, mărfuri din belșug, în condițiile în care barbarii înșiși beneficiau de produsele schimbate în zonă. El precizează că de la Dristra sunt patru zile de drum, pe Dunăre, până la Vicina, la gurile ei, "un oraș cu mulți locuitori". Regele pecenegilor, cu carele și călăreții săi, se întărise cu șanțuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dârstor preferau să asculte de Tatos, pe care cronicarul bizantin Attaliates îl prezintă drept căpetenia lor. El este un stăpânitor recunoscut, având drept centru al puterii sale Dârstorul, iar o participare românească la această "viață de autonomii orășenești tutelate de barbari" (Iorga) este indiscutabilă. Împotriva lui Tatos, împăratul bizantin a organizat o campanie militară, el atacă cetatea Dârstor, dar conducerea acesteia rămâne în mâinile stăpânitorilor locali.19 Iorga face precizarea că "mișcarea de la Dunăre", unde sunt "cetățile de margine" și "țări

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]