8,278 matches
-
Galaxiei din care fac parte. Eva: Dar, uneori, la formarea unui Sistem Solar, cum ar fi H-R 8799, se dă o luptă pentru “stabilitate”. Aici trei planete au o rotație încă haotică, se lovesc de asteroizi și comete dezechilibrănd corpurile cerești apropiate pănă își găsesc orbitele lor stabile, definitive, fără obstacole în drumul lor veșnic. Adam: Deci, Cosmosul, stelele, planetele sunt într-o permanentă mișcare, lucru stabilit de către astronomii care au studiat cu atenție, cu telescoape performante, bolta cerească și au
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
dezechilibrănd corpurile cerești apropiate pănă își găsesc orbitele lor stabile, definitive, fără obstacole în drumul lor veșnic. Adam: Deci, Cosmosul, stelele, planetele sunt într-o permanentă mișcare, lucru stabilit de către astronomii care au studiat cu atenție, cu telescoape performante, bolta cerească și au determinat orbitele planetelor și viteza cu care se deplasează, stabilind ecuațiile mișcării fiecărei planete. Surpriza pentru voi este că, folosind toate aceste date, puteți realiza o simulare pe calculator care redă mișcarea planetelor Sistemului nostru Solar și veți
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
istorică ca în cei 20 de ani de evoluție să fie martor și să transmită pe Pămănt explozia unei supernave și la nașterea de stele, planete, de galaxii. Hublle ne-a ajutat să măsurăm distanțele între galaxii și alte corpuri cerești. Hubble ne-a mai spus că-n mijlocul unei Galaxii se află și o Gaură Neagră care adună tot gunoiul din Cosmos, a planetelor moarte care circulă haotic, deci are grijă și de circulația cosmică. Hubble ne-a mai transmis
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
zeu, din afara lui, dincolo de propria sa rațiune... Este un privilegiu dumnezeiesc... Poeții nu sunt altceva decât interpreții zeilor" (Ion. 533c-534e). Pentru Platon, inspirația este "delir divin, o gândire înaripată" (Fedru, 244), care vede esența dumnezeiască din lucruri. Despre o voce cerească va vorbi și Augustin: este iluminarea Maestrului Interior; nu se poate scrie poezie înaltă fără avea în spirit o insuflare de la zei. Ideea insuflării divine este reluată și de Cicero prin cuvântul furor, echivalentul "entuziasmului" elen; zeul alege pe cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
În cartea sa Mathawi, poetul mistic Rumi, vorbește despre o mână nevăzută: "Mâna poetului este prinsă de o mână ascunsă, care vine din lăuntrul poetului și folosește trupul aflat în afară". Ideea că poetul este străbătut de un glas tainic, ceresc, este ilustrată, între alții, de El Greco în tabloul Sfântul Idelfons scriind sub dicteul Sfintei Fecioare (Iliesca, biserica Spitalului lui Hristos). Leibniz, în Eseu de Teodicee (af.403), afirmă: "Nu ne formăm ideile pentru că noi vrem; ele se formează în noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ci după natura lucrurilor". Nietzsche: "Un gând vine când vrea el, nu când vreau eu" (Dincolo de bine și rău, af. 17). " Ideile poetice sunt un meteor", scria Victor Hugo. "Entuziasmul" care semnifică "a fi în dumnezeu" εν τεο constituie fulgerul ceresc evocat de Hölderlin, pe care Dumnezeu-Tatăl îl întinde poetului, cel având mâna curată, pentru ca acesta să-l dăruiască apoi oamenilor (Ca într-o zi de odihnă). Dicteul este starea privilegiată prin mijlocirea căreia divinul este prezent în omul predestinat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cauți." Misteriosul dicteu determină uimire și o încântare indefinisabile. În poezia Spiritul lui Dumnezeu, Alphonse de Lamartine afirmă că inspirația unește imanentul cu transcendentul și ea acționează în poet ca un instrument muzical care așteaptă să fie atinsă de degetele "cerești": "Nu eu sunt cel care gândește. ideile sunt cele care mă gândesc pe mine." Shelley scria: Atunci când creează, mintea este asemenea unui jar mocnind, asupra căruia un suflu invizibil determină o flacără strălucitoare și pasageră". Suflul inspirației este un fulger
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cele care mă gândesc pe mine." Shelley scria: Atunci când creează, mintea este asemenea unui jar mocnind, asupra căruia un suflu invizibil determină o flacără strălucitoare și pasageră". Suflul inspirației este un fulger, un trăsnet", atestă și René Char. În poezia Cerească atingere, Lucian Blaga descrie astfel dicteul: "Ce arătare! Ah ce lumină!/ Stea albă-a căzut în grădină,//necăutată, neașteptată: noroc,/ săgeată, floare și foc.// ...S-a-ntors ah! în lume o stea./ Mi-s arse mâinile de ea." Universul poetului este o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
stelle". Deschiderea cosmică din Faust goethean are loc spre ambele lumi mitologice creștină și greacă. Axul conducător este tot iubirea terestră până aproape de final, unde se bifurcă: pe pământ ea devine faptă socială, proumană, iar dincolo, dragostea pentru Margareta devine cerească. Dar apoteoza finală divină trece prin haos moral: uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui homunculus, uciderea lui Baucis și Filemon. Lirica lui Friedrich Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de o parte, nimicnicia lumii umane, pe de altă parte, urmarea posibil funestă pentru increat de a abdica de la statutul său. Finalmente, are loc punerea de acord a făpturilor muritoare și, paralel, punerea de acord a între cele două entități cerești, Hyperion-Demiurg, și astfel, redistanțarea spațio-temporală dintre cele două lumi. Și iată conștiința poetului privind diferențierea axiologică: "Ici-acolo câte-un geniu și peste tot gunoi". "Filozofia și arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
operează prin nunta cu moartea, înțeleasă aici drept simbol și anume, simbolul comuniunii universale, al contopirii omului cu Natura cu elementele care-i înscriu spațiul fizic și sufletesc: la planul terestru, plaiul luminos ca o gură de rai, semnând frumusețea cerească a locului unde se desfășoară viața zi de zi a eroului baladei alături de oile sale simbol al iubirii, câinii simbol al puterii, caii simbol al înțelepciunii; se trece apoi nemijlocit la planul înălțării deoarece înălțarea este simbolul central al baladei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pe cerbul "cu stea în frunte" nu "crângul cu ciutele" nici "cărarea cu iezerul" îl cheamă, ci "depărtările... erele, sferele". Ca și la Eminescu, nemărginirea dă proporții de eveniment cosmic iubirii și celorlalte stări sufletești: În ceasul acela de alchimie cerească/ silirăm luna și câteva stele/ în jurul nostru să se învârtească"; "Patimă fără păcate/ ne răstoarnă-n infinit". Dar cosmicul este la Blaga de natură mitică, un spațiu al povestei: "O, lumea este o albastră haină/ în care ne cuprindem strânși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
oprire definitivă, este "frate cu moartea", afirmă Eminescu. Bucuria de a trăi este exprimată prin excelență și de pictură, sculptură, arhitectură, precum și de arta cântului. El Greco exaltă viața întru îndumnezeire prin lumina selenară care transfigurează eteric omul năzuind spre lumina cerească; Tițian serbează în imagini strălucitoare erotismul și gloria frumuseții feminine; arta lui Vermeer exprimă bucuria luminii pure, de cleștar, emanată și simbolizată de perlă; Rembrandt face să răzbată în densa beznă ce ne înconjoară lumina din sufletele curate, Monet bucuria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care a unit balada genialului păstor vrâncean cu Luceafărul din Țara de Sus. Și ce rol magic al corespunderilor va fi avut în această armonizare, la mare distanță în timp, muntele sfânt Peon Ceahlăul așezat median între cele două stări cerești ? Noi, pozitiviștii, care credem că deținem toate explicațiile, uităm ceea ce îi spune Hamlet prietenului său Horațio, studentul în filozofie: "În cer și pe pământ sunt mai multe lucruri decât își închipuie filozofia ta, Horațio." Nu este o întâmplare că Divina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
esențialelor necunoscute: moartea (Ghilgameș, Miorița), nașterea lumilor (Rigveda), teleologia faptei umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi la poeți precum Pindar, Hölderlin, Eminescu. Iar sacrul însemnează elanul ascensional către divin, către o translume cerească a preacuratului și a veșniciei. O patrie și o divinitate care se află în cerul inimii noastre. Acesta este sensul marii poezii. Precum am mai amintit, sumerienii, popor misterios, risipit finalmente pe o mare arie geografică (pare-se, până în Scoția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spre problemele esențiale privind sensul vieții. Neliniștea omului modern nu este a lui a fi, ci a lui a avea. Egipteanul trăia in ideea consubstanțialității cu divinitatea. Ca atare, răgazul pământesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viața cerească lângă zeul luminii, Re, al căror fiu se proclama. În acest sens, el trebuia să ducă o viață în cultivarea "infinității valorilor" bine, frumos, adevăr, dreptate, simțire, măiestrie lucru pe care îl mărturisea dincolo lui Osiris și Isis, prin celebra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și increat. Dar mai mult încă, Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, mai ales de finalul din forma publicată, astfel încât intenționa să modifice poemul și "să-l o înalțe nesfârșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer, de începuturi. Ca atare, omul arhaic a creat poezia cea mai sublimă, constituind invocarea și nostalgia sa cerească. La polul opus, în epoca noastră, când viziunea cosmică a omului este blocată de invazia bunurilor de consum, a satisfacțiilor de moment, suferința metafizică a dispărut și, consecutiv, veritabila creație de artă. Epopeea sumero-babiloneană din zorii culturii universale, Ghilgameș, este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
celor rari nu sfârșește niciodată; Puterea intelectuală nu se află niciodată în repaus, nu este nicicând satisfăcută cu un adevăr inteligibil, ci aspiră mereu și mereu spre adevărul de necuprins, nu este mulțumită niciodată cu ceva finit... Ea despică bolta cerească, se avântă în nemărginire și, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte." Or, care este suprema aspirație a spiritelor dotate cu inteligență și iluminare divină: eliberarea metafizică. Focul și eterul mistuire și renaștere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mântuie de natura inferioară... Mereu voi fi asemenea Phoenixului... Prin lumina intelectuală sufletul meu suie iluminând și arzând prin dumnezeiască iradiere... Cu focul împreună mă mistui și înapoi în eter mă întorc.... Pentru a ajunge dincolo de stele și de empireul ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile, de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală, care vede dumnezeirea în sine însăși, suflet din suflet, viață din viață, esență din esență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este experiența originară a lui Eminescu, experiența unei cugetări petrecută constant în tensiunea semnificărilor cosmice a înțelesurilor primordiale, în piscul minții (apex mentis) și acolo se întâlnește cu marile intuiții ale umanității. Căci, scrie Giordano Bruno, "cei aleși au inteligență cerească, posedă lumina divină", întrând astfel în extazul minții in extasis mentis, afirmă Eckhart. Or, pentru cel mai de seamă mistic al Evului Mediu, extazul intelectului posedă acea deschidere supremă, încât îl poate crea pe însuși Dumnezeu. Potrivit fizicii actuale, există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care să ducă mai departe moștenirea neamului lor neînfricat. Nu era tocmai momentul să caute, de data asta cu adevărat, un loc în care să se stabilească pentru totdeauna? Măcar dacă întîmplarea s-ar fi produs mai devreme... Dacă binecuvîntarea cerească ar fi găsit-o pe lupoaică la începuturile călătoriei lor, poate că altul le-ar fi fost destinul. Atunci, vechea rînduială de pe pămînt, conform căreia fiecare își alegea teritoriul după nevoie și după bunul plac, încă mai era valabilă. Dar
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
cea cosmic?? ?i dimensiunea mitic?. De exemplu luna, privit? din perspectiv? cosmic?, este, prin Ins??i imaginea ei de ou primordial Întruchipând „Începutul lumii", simbol al genezei. Luna este de asemenea metafor? a timpului cosmic. În aceast? ipostaz? de ochi ceresc „ce prive? te lumea În obiectivitatea impasibil? a gândului pur, deci În transparen?a rece a inteligen?ei absolute", ea devine simbol al cunoa? terii pure, „imagine perfect? a contemplă?iei" privilegiu de care doar filozofia ?i poezia se bucur
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
sau cu timpul naturii, „inserat În ritmul astrelor" ? ?i pe care Il contrapune „ceasornicului", adic? timpului individual, trec?tor, care este „mo? tenirea omului", timp al „uzurii, al Îmb? trânirii ?i al mor?îi". În aceast? ipostaz? de imens ochi ceresc ce contempl? via?a m?runt? a oamenilor („vecinie str? în? de fr?mântarea de pe p?mânt, trece ?i vede totul, dar la nimic nu ia parte" Schopenhauer), o Întâlnim În poemul cosmogonic „Scrisoarea I", În care este evocat momentul
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
tindea s? creezedup? cum consider? G. C?linescu „un univers În semicerc [...], având ca orizonturi na?terea ?i moartea lumii, Între care se Întinde arcul istoriei universale". Luna este de asemenea metafor? a timpului cosmic. În aceast? ipostaz? de ochi ceresc „ce prive? te lumea În obiectivitatea impasibil? a gândului pur, deci În transparen?a rece a inteligen?ei absolute" , ea devine simbol al cunoa?terii pure, „imagine perfect? a contemplă?iei" privilegiu de care doar filozofia ?i poezia se bucur
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]