7,734 matches
-
-ți demonstrezi că ești capabil să administrezi banii în mod responsabil și că aceștia se află pe cele mai bune mîini, deoarece sînt cheltuiți cu folos. A dărui este o dovadă de belșug A dărui este un semnal trimis către divinitate: "Mulțumesc. Am mai mult decît am nevoie. De aceea, mă pot lipsi de o parte din ce am". Aceste gînduri legate de bogăție îți sînt de mare folos, deoarece te ajută să adopți o atitudine mai naturală vizavi de bogăție
Calea spre independenţa financiară. Cum să faci primul milion de dolari în şapte ani by Bodo Schäfer [Corola-publishinghouse/Administrative/903_a_2411]
-
Și mai inadecvată într-un studiu despre opera unui gânditor este invocarea bolilor fizice ca generatoare de pesimism și iconoclastie: „Nimeni nu trebuie să acuze firea pesimistă a lui Emil Cioran, tendința lui de a împroșca cu răutate oamenii și divinitatea. Un om care a suferit atât de mult fizic are dreptul de a chestiona existența unei puteri divine căreia i-a cerut atât de mult ajutorul și nu la [sic!] primit. Atunci când nu poți respira, când nu poți să dormi
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
preocupat fiind de beteșugurile sale. Apăsarea creierului îl face inutilizabil, răceala nu-l lasă să respire, somn nu are, oasele îi troznesc, carnea tremură... etc.“ M. Blecher avea probleme de sănătate mai grave, dar nu „împroșca cu răutatea oamenii și divinitatea“. Activitatea creatoare este, în realitate, mult mai complexă și urmează o logică a sa. Dacă n ar fi așa, am putea presupune, la rândul nostru, că autoarea a scris ceea ce a scris despre Cioran numai pentru că o dureau dinții și
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
publicat nu demult - Scrisori pe frunze / Letters on leaves, Timpul, Iași, 2008 -, Rafila Radu este o apropiată a lui Dumnezeu, a universului, a tot ceea ce altora li se pare măreț și inaccesibil. Arghezi era sfâșiat de incertitudini când se adresa divinității și nu primea răspuns. Rafila Radu îl evocă pe Atotputernicul în treacăt, cu aplomb, ca pe un cunoscut oarecare, care mai și dă semne de amnezie: „femeia-înger / Dumnezeu m-a uitat / pierdută-n acest rol“. Eminescu înălța timid privirea spre
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
creator.“ Chiar și dacă s-ar referi la Eminescu, comentariul ni s-ar părea bombastic. La urma urmelor, este în discuție opera unui om și nu a lui Dumnezeu. Doru Timofte îl tratează pe poetul din Caraș-Severin ca pe o divinitate. Amorul e un lucru foarte mare... Într-un poem plin de umor al lui George Topîrceanu apare ca personaj un filfizon care se crede filozof. El scrie cu emfază într-un album: „Amorul e un lucru foarte mare...“ și iscălește
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
non în obținerea ordinii civile, fără să afecteze independența statului, în concluzia lui e o sentenție cu valoare de oracol "... conchid că religia introdusă de Numa a fost una din principalele cauze ale prosperității Romei, însă, dacă atașamentul față de cultul divinității este garantul cel mai sigur al înfloririi republicilor, disprețul religiei este cauza certă a ruinei lor. Nenorocire pentru statul în care teama de ființa supremă nu există! el trebuie să piară, ori să fie susținut prin teama față de principe în
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
al onoarei." (1,10) " Conchid că religia introdusă de Numa a fost una dintre principalele cauze ale prosperității Romei. Ea a dat naștere la reguli înțelepte, ceea ce, de obicei determină norocul și norocul asigură succesul, însă, dacă atașamentul față de cultul divinității este garantul cel mai sigur al înfloririi republicilor, disprețul față de religie este cauza certă a ruinei lor. Nenorocire pentru statul în care teama de ființa supremă nu există; el trebuie să piară sau să fie susținut de teama de principe
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
moartea - efectivă, din punctul meu de vedere - a lui Iuda plecând de la teologia și intențiile proprii. Moartea lui Iuda nu e o moarte oarecare, ci are sensul unei punițiuni divine exemplare și terifiante. Pentru Matei, moartea prin spânzurare constituie replica divinității la disperarea orgolioasă a omului. „și s-a spânzurat” din relatarea mateină mai apare o singură dată, în Septuaginta, în 2Regi 17,23, în legătură cu Achitophel, unul dintre sfătuitorii regelui David, care trecuse în tabăra lui Abessalom, când acesta s-a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
gest de iubire și fidelitate absolută față de ceea ce reprezintă Isus. Dar Iuda respinge provocarea. Atunci Satana răstoarnă argumentația cu 180 de grade, jucând cartea francheței și a geloziei. În realitate, Iuda nu-L iubește pe Isus, iar credința sa în divinitatea Învățătorului șchioapătă. Diavolul scormonește rana îndoielii, a lipsei de siguranță, a melancoliei. „Isus este cel mai mare dușman al tău și al nostru”, îi spune pe șleau. Trebuie să-L predai, trebuie să-L elimini, pentru a-ți recăpăta liniștea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ce...lesin aÙtoà.). Iată, pe scurt, rezultatele anchetei. Blasfemia împotriva Sfântului Duh se înscrie în „patternul” vetero-testamentar al neascultării, obrăzniciei, rebeliunii lui Israel în timpul exodului. Blasfemul prin cuvânt trebuie pus în corelație cu împietrirea inimii. Cuvântul izbitor, murdar, ofensator la adresa divinității nu poate fi interpretat ca o izbucnire necontrolată, spontană, imprevizibilă a unei minți/inimi scăpate momentan de sub control. Dimpotrivă, el reprezintă manifestarea unei încăpățânări sistematice, a unei încremeniri calculate, deliberate și provocatoare. Blasfemul este emanația unei voințe de distrugere bine
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nu despre cei botezați, despre creștinii desăvârșiți. Așadar, înapoi la farisei și la problemele lor! Întorcându-se la evanghelie, Atanasie insistă pe distincția, importantă în ochii săi, dintre „păcat” și „blasfemie”. „Păcătosul încalcă Legea; blasfematorul își întoarce necredința (asebeia) împotriva divinității înseși.” Isus le reproșase fariseilor o mulțime de încălcări ale Legii: arghirofilie, neglijarea îndatoririlor față de părinți, respingerea cuvintelor profeților, transformarea Templului în prăvălie etc. Dar aceste derapaje se puteau „rezolva” prin pocăință. Atunci însă când aceștia își îngăduie să echivaleze
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sarx) și a locuit/și-a pus cortul între noi” (Ioan 1,14). „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine” (Ioan 14,11). Dubla natură a lui Isus nu înseamnă dezbinare, schizofrenie, ci unitate intimă a umanității și divinității. O formulă memorabilă în acest sens: „El scuipa ca oamenii, dar saliva Lui era dumnezeiască, pentru că prin ea îi făcea pe orbi să vadă”. Există două categorii de eretici: unii, increduli, neagă divinitatea lui Isus și-L reduc la umanitate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
schizofrenie, ci unitate intimă a umanității și divinității. O formulă memorabilă în acest sens: „El scuipa ca oamenii, dar saliva Lui era dumnezeiască, pentru că prin ea îi făcea pe orbi să vadă”. Există două categorii de eretici: unii, increduli, neagă divinitatea lui Isus și-L reduc la umanitate. Alții, dimpotrivă, Îl amputează de partea umană, neadmițând decât divinitatea. Fariseii sunt protoeretici reprezentativi pentru prima categorie, ei Îl reduc pe Isus la uman, iar când trebuie să acorde un verdict asupra lucrărilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
oamenii, dar saliva Lui era dumnezeiască, pentru că prin ea îi făcea pe orbi să vadă”. Există două categorii de eretici: unii, increduli, neagă divinitatea lui Isus și-L reduc la umanitate. Alții, dimpotrivă, Îl amputează de partea umană, neadmițând decât divinitatea. Fariseii sunt protoeretici reprezentativi pentru prima categorie, ei Îl reduc pe Isus la uman, iar când trebuie să acorde un verdict asupra lucrărilor Lui dumnezeiești, le pun pe seama lui Beelzebul. Prin urmare, Îl coboară până la diavol, negând lucrările Duhului. „E
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Pe parcursul expunerii, fidel schemei sale trinitare, alexandrinul „trage spuza” pe turta Fiului. Acesta, rostind logion-ul, ar avea în vedere două forme de blasfem, una „călduță” și pardonabilă, blasfemul împotriva firii Sale umane (Fiul Omului), și alta pârjolitoare, impardonabilă, blasfemul împotriva divinității Sale făcătoare de minuni: „Evreii nu insultau/calomniau pe nimeni altul decât pe Isus șatunci când spuneau că vindecă prin Beelzebulț; e așadar limpede că blasfemul împotriva Duhului se referă la Domnul Însuși și că Domnul spune acest cuvânt desemnându
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
afirmației lui Isus cum că toată lumea este chemată la mântuire. Interpretările patristice pun accentul pe două aspecte: unul ereziologic, altul penitențial. Atanasie citește logion-ul lui Isus prin prisma polemicii antiariene. Aceștia se dovedesc urmași ai fariseilor din evanghelie, întrucât neagă divinitatea lui Isus. De partea cealaltă, un Ambrozie sau un Augustin își construiesc reflecția în jurul argumentului penitențial. Dacă iertare nu e, atunci pocăința nu-și are nici un fundament teologic. Novațian devalorizează pocăința în favoarea botezului (așa cum făcuse înaintea sa Tertulian). În opinia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
contemporani cu Ezdra, au fost Agheu, Zaharia și așa-numitul Malachia 90). Între cele două experiențe există diferențe și similitudini. Experiența profetică se produce adesea, dar nu mereu în condiții de „luciditate” psihică. Profetul nu dobândește o cunoaștere specială a divinității; profeția constă într-un tip de cunoaștere punctuală, legată de anumite evenimente istorice sau trimițând la acestea. Ea revalorizează timpul istoric până acolo încât Mircea Eliade va spune că profeții Vechiului Testament sunt adevărații făuritori ai Istoriei, în sensul curent
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se tranșează între cele două lumi - a istoriei și a non-istoriei sau, dacă vrem, a unei istorii profane și a unei Istorii sacre -, două lumi total opuse, dar condiționate reciproc, una așezată sub semnul arbitrariului uman, cealaltă sub semnul planului divinității. De unde și imposibilitatea, pentru un simplu muritor, de a pricepe lucrurile nemuritoare („Cei care locuiesc pe pământ nu pot cunoaște decât lucrurile pământești; cei care locuiesc deasupra cerurilor pot cunoaște ceea ce se află deasupra cerurilor” - IV, 21). Din această perspectivă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pământ nu pot cunoaște decât lucrurile pământești; cei care locuiesc deasupra cerurilor pot cunoaște ceea ce se află deasupra cerurilor” - IV, 21). Din această perspectivă tragic-agnostică, viziunea capătă o importanță considerabilă. Numai prin revelație omul ajunge să prindă ceva din misterul divinității. Revelația creează singura punte între „jos” și „sus”, între pământ și cer, între contingență și transcendență. Numai revelația dă sens, structurează într-o „logică fulgurantă” haosul epistemologic în care ne aruncă evenimentele istoriei. Punctul de întâlnire a celor două lumi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aici și deosebirea majoră față de gnoza păgână, străbătută de la un capăt la altul de sentimentul imanentismului divin. A doua observație joacă dublul rol, de concluzie și rezumat. Las cuvântul lui Sholem: Tronul reprezintă pentru mistica evreiască ceea ce pleroma, „plenitudinea”, sfera Divinității, cu puterile, eonii, arhonții și stăpânirile ei, reprezintă pentru misticii greci și primii creștini care apar în istoria religiilor sub numele de gnostici sau hermetici. Misticul evreu, deși condus de motive asemănătoare cu ale acelora, își exprimă totuși viziunea în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai mică importanță: dualismul profesat de autorii apocalipticilor nu este unul metafizic, întrucât Dumnezeu rămâne peste tot Creatorul și Stăpânul absolut, al ambelor vârste. Ne aflăm așadar la antipodul viziunii gnostice, unde viziunea vârstelor reflectă o dihotomie esențială în sânul divinității: Dumnezeul bun și Demiurgul rău, două principii antagonice aflate oarecum pe picior de egalitate 133. Nu, în cazul textelor noastre, răul se explică fie prin coruperea oamenilor de către îngerii răzvrătiți (Enoh etiopian), fie prin „inima rea”, adică printr-o anumită
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
vitalități. Degenerarea fizică merge mână în mână cu degenerarea morală. În prezent, lumea a atins cota de jos a imoralității. Oamenii au decăzut, în sensul că au căzut de la fața lui Dumnezeu, repetând aventura nesăbuită a îngerilor răzvrătiți. Conflictul cu divinitatea se înăsprește. De altfel, oamenii vor ajunge la o confruntare directă cu Dumnezeu în viitorul foarte apropiat 135. Această confruntare eshatologică va pune capăt lumii vechi, instaurând lumea nouă, transfigurată. Între cele două evenimente, distrugerea și cosmogeneza, există un antract
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se întâmplă în jurul său, acuzându-L pe Iahve de „trădare”, de nerespectarea Legământului încheiat cu poporul ales, îngerul Uriel coboară îndată din cer și-l pune la punct: un biet muritor nu poate pătrunde în tipul specific de „judecată” al divinității. Ezdra îl judecă pe Iahve după măsura minții omenești; Iahve, în schimb, va judeca lumea după nemăsura iubirii dumnezeiești (4Ezdra 5,40). Totul este pregătit dinainte, iar una dintre funcțiile esențiale îndeplinite de vizionari (pe urmele profeților) constă în „deconspirarea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
primejdioasă pentru neinițiați. și nu numai atât. Argumentul cel mai tare al rabinilor este de natură teologică: ascensiunile de-a lungul cerurilor suprapuse, până la fața lui Dumnezeu, riscă dacă nu să anuleze, cel puțin să relativizeze caracterul absolut transcendent al divinității. Conform literaturii apocaliptice, există câteva personaje privilegiate, care pot „sparge”, metaforic vorbind, „învelișul” divinității și pot crea o rețea de comunicare permanentă între lume și Dumnezeu. Pe urmele lui Scholem, trebuie făcută distincția netă între mistica iudaică, ce nu afectează
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de natură teologică: ascensiunile de-a lungul cerurilor suprapuse, până la fața lui Dumnezeu, riscă dacă nu să anuleze, cel puțin să relativizeze caracterul absolut transcendent al divinității. Conform literaturii apocaliptice, există câteva personaje privilegiate, care pot „sparge”, metaforic vorbind, „învelișul” divinității și pot crea o rețea de comunicare permanentă între lume și Dumnezeu. Pe urmele lui Scholem, trebuie făcută distincția netă între mistica iudaică, ce nu afectează transcendența (merkaba), și cea de tip gnostic, imanentistă. * O altă trăsătură specifică a literaturii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]