KorAP: Find »[drukola/base=gnostic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...22 23 24 ...37 >

914 matches

Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192

jocului logic desfășurat În curs de aproximativ trei secole, mai Înainte să devină creștinismul religie de stat În Imperiul Roman. O dată ce s-a petrecut acest lucru, soluțiile cu bătaie lungă au fost respinse, iar regulile jocului au devenit mai stricte. Gnosticilor le trecuse vremea; acum eșichierul jocului aparținea În Întregime creștinismului oficial, ale cărui virtuți persuasive nu țineau de logică, ci de putere. Dar sistemul dualismului nu era nici pe departe epuizat. Această carte Își propune să analizeze În continuare cîteva

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
transcendențe mincinoase. Ca urmare, În zorii erei moderne, sistemul exegezei biblice inverse a fost reactivat și el continuă să producă soluții În conformitate cu aceleași reguli de joc (vezi capitolul 10), aproape ca și cum nu ar fi avut lor nici o Întrerupere, de la vechii gnostici și pînă la romantici. Acest lucru explică impresionantele analogii dintre mitologiile dualiste și narațiunile mitice ale romantismului. Dintr-o perspectivă sistemică, se mai poate adăuga și că jocul nihilismului modern pornește de la o regulă care este exact opusul regulii ce

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
se supun toate lucrurile, În afară de Iubirea eternă”6. Jupiter nu este cu adevărat rău; este doar un tiran neputincios și abuziv care a ocupat tronul Stăpînitorului lumii și care va fi Înlăturat de un stăpînitor mai bun - Iubirea. Asemeni Demiurgului gnostic, Jupiter nu are cunoștință de existența unei Plerome mai puternice, mai presus de el. O dată cu descătușarea lui Prometeu, tiranul va fi azvîrlit În abis, iar natura regimului lumii se va modifica În mod dramatic, fiindcă omul rămîne lipsit de sceptru

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
pustiul Înstelat al cerului 8. „Binecuvîntata” și „măreața Republică” a eonilor, un fel de Pleromă formată În jurul unui Dumnezeu necunoscut, se manifestă printr-un glas anonim, Încuviințînd Înlăturarea despoticului Jupiter. SÎnt evidente analogiile dintre mitul creat de Shelley și mitul gnostic. În ambele cazuri, un tiran ceresc ignorant și neputincios stăpînește Pămîntul; În ambele cazuri, un MÎntuitor trebuie să vină să salveze omenirea și trebuie să treacă prin suferință pentru a o putea mîntui; În ambele cazuri există o Pleromă necunoscută

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
putea mîntui; În ambele cazuri există o Pleromă necunoscută, transcendentă, și, În ambele cazuri, demascării falsei transcendențe Îi urmează un nou regim al lumii. Și totuși viziunea pe care o are Shelley asupra lumii este mult diferită de cea a gnosticilor: oamenii vor fi cu toții mîntuiți, iar Pămîntul va cunoaște o transfigurare cînd va fi eliberat din lanțurile Puterii. Întrucît este implicată și mîntuirea fizicității și a Materiei, singurul echivalent pe terenul Antichității este eschatologia origenistă. Între romanticii care au reinventat

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
vor fi cu toții mîntuiți, iar Pămîntul va cunoaște o transfigurare cînd va fi eliberat din lanțurile Puterii. Întrucît este implicată și mîntuirea fizicității și a Materiei, singurul echivalent pe terenul Antichității este eschatologia origenistă. Între romanticii care au reinventat mitul gnostic, Shelley este singurul care simte nevoia unei transcendențe superioare care să binecuvînteze detronarea lui Jupiter-Iehova. Însă viziunea lui pozitivă asupra Pămîntului ne arată că, la fel ca toți nihiliștii moderni, el investește În realitatea mundană ceea ce retrage din investițiile făcute

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
transformare a altora. Într-adevăr, Byron a jucat acest joc plecînd de la regula (nihilistă, nu gnostică) de a considera falsă transcendența Genezei și, prin urmare, necesară inversarea exegezei tradiționale. El a produs În felul acesta o narațiune perfect asemănătoare mitului gnostic. Povestea lui Byron Începe cu revelația că un Dumnezeu care a Îngăduit ca oamenii să fie muritori și ca lumea să fie un loc al suferinței și al nedreptății nu poate fi bun. Lucifer acționează ca un Salvator și Îi

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
narativă a Apocrifului lui Ioan, Cain Îi pune lui Lucifer-Salvatorul mai multe Întrebări, care se Întîmplă să fie uneori exact cele puse și de Ioan, ca de pildă: Cine era Șarpele din grădina Edenului? Cain crede, cum credeau și numeroși gnostici, că Șarpele era un duh, Însă Lucifer neagă cu Înverșunare că el Însuși ar fi luat forma Șarpelui: „Șarpele era Șarpele - nici mai mult, dar nici mai puțin decît atît”. Este interpretarea dată În textul gnostic Mărturia adevărului, opusă interpretării

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
cum credeau și numeroși gnostici, că Șarpele era un duh, Însă Lucifer neagă cu Înverșunare că el Însuși ar fi luat forma Șarpelui: „Șarpele era Șarpele - nici mai mult, dar nici mai puțin decît atît”. Este interpretarea dată În textul gnostic Mărturia adevărului, opusă interpretării din Apocriful lui Ioan, potrivit căreia Șarpele era reprezentantul Răului, sau opusă interpretării contrare, ce face din Șarpe un reprezentant al Pleromei bune. Este ca și cum, În această etapă a jocului, se pot extrage cărți care permit

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
lui Byron este Rațiunea Luminilor. În consecință, mesajul poetului este că singura salvare a omenirii stă În abandonarea transcendenței despotice și acordarea unui rol central Rațiunii. Chiar dacă invențiile de ordin mitic ale lui Byron se aseamănă la suprafață cu mitul gnostic, atitudinea lui fundamentală este nihilismul modern. Marele poet din Recanati, Giacomo Leopardi (1798-1837), care Îi cerea, disperat, În 1833, lui Ahriman (Arimane), Făuritorul Lumii și „dăruitor al tuturor relelor”, să-i reteze firul vieții Înainte de a Împlini treizeci și cinci de ani

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
Dumnezeului imanent, neputînd să-i Înfrîngă puterea. Dumnezeu poate fi Învins numai prin puterea morții. S-a sugerat existența unei influențe gnostice directe, Însă atitudinea nihilistă a lui Leopardi se află În mod cert la polul opus În raport cu cea a gnosticilor 9. În 1953, René Nelli a făcut observația că marii poeți epici ai romantismului francez sînt pătrunși de un spirit maniheist 10. Acest lucru ar fi valabil pentru poemul lui Lamartine (1790-1869) Căderea unui Înger (La Chute d’un ange

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
În luna martie 1854. Continuă Dieu și La Fin de Satan la Guernsey, unde nopțile Îi sînt populate de prezențe stranii. Cele două poeme poartă amprenta acestei perioade agitate din viața sa. La Fin de Satan nu are complexitatea mitului gnostic, reușind totuși să aducă o intrigă originală, În cadrul căreia Dumnezeu este prins de Satan În capcana propriei sale creații, pe care Dumnezeu Încearcă de mai multe ori, fără succes, s-o distrugă. Este limpede că Dumnezeu nu este atotputernic, Însă

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
este echivalentul sufletului inferior valentinian (psyche). „Împărăția Fiului Lumii” se va sfîrși prin dialectica „negare a negației”, un „proces de reconciliere” (der Prozess der Versöhnung) În care Spiritul absolut se recunoaște pe sine drept ceea ce este13. Baur nu sesizează anticosmisnul gnostic (poate nici dualismul), pus În lumină abia de către Hans Jonas, În 1934. Prin urmare, interpretarea dată de el gnozei se aplică nu numai lui Hegel, ci și, la fel de bine, creștinismului și platonismului. În știința și În hermeneutica modernă există considerabile

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
făcea și el distincție Între gnosis și simpla pistis („credință”), Schmitt opune conceptul de „gnoză”, Înțeles ca experiență interioară, simplei „credințe”, prin care Înțelege experiența vulgară a celor care au legătură cu Biserica 14. Conform acestei definiții, cel mai mare gnostic al vremurilor moderne ar fi... contele Lev Tolstoi!15 Este fără Îndoială meritul primului volum al lucrării lui Hans Jonas, Gnoza și spiritul Antichității tîrzii (1934), de a fi orientat dezbaterea spre o anumită coerență. Potrivit lui Jonas, elementele constitutive ale

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
oppositorum Între Marx și Kierkegaard ar putea să elimine contradicția Între ordinea exterioară și cea interioară. Însă o asemenea stare nu va putea fi atinsă decît În eschaton, ceea ce Înseamnă că locul autenticității istoriale este și rămîne „revoluția permanentă” a gnosticilor 27. Răscolitoarea carte a lui Taubes a provocat o dezbatere care continuă și astăzi. Cu toate că subscria la analiza efectuată de Taubes, Erich Voegelin i-a pus cel dintîi sub semnul Întrebării atît premisele, cît și rezultatele 28. Creștinismul, o mișcare

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
sufletului” și disprețul față de problemele existențiale 36. Teza lui Voegelin a fost luată foarte În serios de Philip J. Lee Într-o lucrare recentă, cel puțin În privința aplicării ei la calvinism 37. Părinții fondatori ai Americii devin aici cutremurător de gnostici. Lee recomandă „de-gnosticizarea protestantismului” prin măsuri disciplinare. Din fericire, autorul se situează Împotriva curentului dominant al protestantismului liberal american. Fie că gnosticismul este văzut ca o mișcare pozitivă al cărei rol este să elibereze lumea de ea Însăși (Taubes), fie

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
alienării” (Entfremdung, Entäusserung): Absolutul trebuie să se Înstrăineze de sine pentru a se cunoaște. Filozofia hegeliană a istoriei nu ar fi altceva decît teodiceea gnostică deghizată 40. Hegel Însuși pregătește terenul pentru teoria marxistă a „alienării” muncii. Topitsch urmărește mitul gnostic al căderii, Înstrăinării și orbirii ființelor umane Înșelate de Demiurg În mitul hegelian al alienării Spiritului și apoi În mitul marxist al alienării omenirii prin religie și al salvării ei prin exercițiul „științei pozitive”41. Topitsch constată de asemenea că

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
Înșelate de Demiurg În mitul hegelian al alienării Spiritului și apoi În mitul marxist al alienării omenirii prin religie și al salvării ei prin exercițiul „științei pozitive”41. Topitsch constată de asemenea că, În teoria lui Marx, locul acelor electi gnostici este luat de proletari, care dețin Înțelepciunea secretă a luptei de clasă, precum și o adevărată conștiință de clasă, prin comparație cu conștiința falsă, alienată ori ideologizată a tuturor celorlalți 42. Printre atît de numeroșii profeți ai sfîrșitului lumii care concep

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
care ne confruntăm În cartea de față nu este dacă toți acești eseiști au dreptate să extrapoleze conceptele de gnosticism și de gnoză, ci dacă este legitim să se interpreteze ocurențele menționate (sau inventate) de ei drept produse ale sistemului gnostic. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne asigurăm mai Întîi dacă „gnosticismele” lui Taubes ori Voegelin aparțin Arborelui Gnozei din capitolul precedent al cărții, dacă ele sînt transformări generate de aceleași principii care au generat curentele dualiste occidentale. În acest

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
a gnosticismului este posibilă, cu toate că s-ar putea ca ea să nu aibă legitimitate În ochii celui care caută ceva mai mult decît analogii superficiale Între fenomene. Pentru acesta, singurul filozof modern care poate fi numit Într-o anumită măsură gnostic este unul care nu figurează pe listele nici uneia dintre personalitățile menționate mai Înainte ale „gnosticismului modern”: Immanuel Kant, cel care În mica sa carte Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernuft (1793) Își apropriază antropologia gnostică. Omul este rău

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
45. Ca și romantismul, existențialismul prezintă puternice asemănări cu gnosticismul și Înseamnă totuși, În cele din urmă, chiar contrariul gnosticismului: În vreme ce gnosticismul este campionul transcendenței, existențialismul este recunoașterea finală a absenței acesteia. Nu vom zăbovi aici asupra asemănărilor dintre mitul gnostic și biologia neodarwinistă puse În evidență de Hans Jonas 46. Ne vom ocupa Într-o altă lucrare de demonstrarea identității de ordin operațional dintre mitul religios și cel științific 47. Ar trebui să mai spunem un ultim cuvînt În legătură cu legitimitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
demonstrarea identității de ordin operațional dintre mitul religios și cel științific 47. Ar trebui să mai spunem un ultim cuvînt În legătură cu legitimitatea unui alt demers devenit, din nefericire, curent printre istoricii literari, care sînt gata să eticheteze, fără discriminare, drept „gnostici” pe mulți, dacă nu chiar pe toți scriitorii din lume, inclusiv pe François Villon, Franz Kafka, Marcel Proust, James Joyce, Robert Musil, Hermann Hesse, Thomas Mann și Flannery O’Connor 48. Literatura science-fiction inspirată de gnosticism a avut parte de

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
le-au creat, rămîn acolo, prinși În capcană, și uită cine sînt53. Și totuși, după cum a observat cu finețe Richard Smith 54, Harold Bloom este astăzi unicul autor de eseuri și de ficțiune care se identifică În mod conștient cu gnosticii, atît În calitate de critic literar, cît și ca scriitor. În The Anxiety of Influence (1973), Bloom afirmă că orice act de creație este ipso facto un act de distrugere În raport cu tradiția și este de părere că gnosticul Valentin a dat exemplul

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
În mod conștient cu gnosticii, atît În calitate de critic literar, cît și ca scriitor. În The Anxiety of Influence (1973), Bloom afirmă că orice act de creație este ipso facto un act de distrugere În raport cu tradiția și este de părere că gnosticul Valentin a dat exemplul În ceea ce privește asemenea operații, În măsura În care el „se ridică Împotriva autorităților care l-au precedat, pentru a-și inversa raportul cu Biblia și cu Platon, alăturîndu-se unui pretins adevăr mai vechi pe care ceilalți l-ar fi distorsionat

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
respins orice reprezentare a divinității ca non-referențială”56. Cu ochiul expert al teoreticianului literar, Bloom descoperă Într-adevăr că gnosticismul dă semnalul unei exegeze inverse a Scripturilor, Îndreptată contra tradiției. Rămîne Întrebarea dacă Bloom poate fi calificat drept un scriitor „gnostic” de opere de ficțiune, În care caz ar fi și singurul ce nu pune probleme. Narațiunea din The Flight to Lucifer 57, care ar arăta minunat pe un ecran tehnicolor, nu este evident producția unui gnostic, chiar dacă se referă la

[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]