KorAP: Find »[drukola/base=imperialist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...22 23 24 ...57 >

1,421 matches

Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451

a instalat în multe țări mascat în antiimperialism. În 1914, la fel ca în 1939, ambele părți au pornit la război pentru a se proteja de imperialismul celorlalți. Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941 pentru a-i preveni proiectele imperialiste. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, politicile externe americană și britanică, rusă și chineză au fost justificate de obiectivele imperialiste ale altor națiuni. Prezentându-și propria politică externă, indiferent de natura sa, drept una antiimperialistă - defensivă și protectoare

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
a se proteja de imperialismul celorlalți. Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941 pentru a-i preveni proiectele imperialiste. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, politicile externe americană și britanică, rusă și chineză au fost justificate de obiectivele imperialiste ale altor națiuni. Prezentându-și propria politică externă, indiferent de natura sa, drept una antiimperialistă - defensivă și protectoare a statu-quoului -, populației i se inoculează acea conștiință inocentă și încrederea în dreptatea propriei cauze fără de care nimeni nu și-ar susține

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
de vedere politic, al căror obiectiv real este acela al unei noi distribuții a puterii. Ideologii ambigue Eficiența ideologiei antiimperialismului provine din ambiguitatea sa. Induce confuzie observatorului, care nu poate fi sigur dacă are de-a face cu o ideologie imperialistă sau cu adevărata expresie a unei politici de statu-quo. Incertitudinea este prezentă atunci când dintr-o ideologie nu poate fi derivată o anumită politică, ci ea poate fi însușită atât de apărătorii, cât și de contestatarii ordinii existente. În mod tradițional

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
și fenomenele reale reprezintă una dintre cele mai importante și mai dificile sarcini pentru cercetătorul din domeniul politicii internaționale. Obiectivul este important deoarece, fără el, este imposibil să determini corect caracterul politicii externe cu care ne putem confrunta. Recunoașterea tendințelor imperialiste și a caracterului lor particular depinde de o distincție clară între pretextul ideologic care, în genere, respinge toate pretențiile imperialiste și scopurile reale ale politicii urmărite. Este dificil să facem corect această distincție din cauza efortului general de a detecta adevăratul

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
este important deoarece, fără el, este imposibil să determini corect caracterul politicii externe cu care ne putem confrunta. Recunoașterea tendințelor imperialiste și a caracterului lor particular depinde de o distincție clară între pretextul ideologic care, în genere, respinge toate pretențiile imperialiste și scopurile reale ale politicii urmărite. Este dificil să facem corect această distincție din cauza efortului general de a detecta adevăratul sens al oricărei acțiuni umane, dincolo de ceea ce actorul crede sau pretinde că urmărește. Această problemă generală este agravată de două

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
sau a imperialismului localizat, sensul autentic al politicii aplicate. Mai devreme am avut ocazia să ne referim la politica externă a lui Wilhelm al II-lea, care a lăsat impresia, prin limbajul și comportamentul său, că era în mod deschis imperialist, când de fapt era vorba despre un amestec bizar de obiective imperialiste și grandomanie nevrotică. Dimpotrivă, adevărata natură imperialistă a politicilor externe urmărite de Hitler și Mussolini nu a fost recunoscută ca atare decât la sfârșitul anilor ’30, ele fiind

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
avut ocazia să ne referim la politica externă a lui Wilhelm al II-lea, care a lăsat impresia, prin limbajul și comportamentul său, că era în mod deschis imperialist, când de fapt era vorba despre un amestec bizar de obiective imperialiste și grandomanie nevrotică. Dimpotrivă, adevărata natură imperialistă a politicilor externe urmărite de Hitler și Mussolini nu a fost recunoscută ca atare decât la sfârșitul anilor ’30, ele fiind interpretate drept cacealmale și autoglorificări pentru consumul intern. A determina adevăratul caracter

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
externă a lui Wilhelm al II-lea, care a lăsat impresia, prin limbajul și comportamentul său, că era în mod deschis imperialist, când de fapt era vorba despre un amestec bizar de obiective imperialiste și grandomanie nevrotică. Dimpotrivă, adevărata natură imperialistă a politicilor externe urmărite de Hitler și Mussolini nu a fost recunoscută ca atare decât la sfârșitul anilor ’30, ele fiind interpretate drept cacealmale și autoglorificări pentru consumul intern. A determina adevăratul caracter al unei politici externe în spatele deghizării deliberate

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
de luptă terestre, navale sau aeriene și, în cele din urmă, să completezi trupele - mai numeroase decât cele combatante - care trebuie să le aprovizioneze pe ultimele cu hrană, mijloace de transport și comunicații, muniție și armament. Din acest motiv, țările imperialiste încurajează creșterea populației prin diverse tipuri de stimulente, cum au făcut Germania nazistă și Italia fascistă, folosind apoi creșterea populației ca pretext ideologic pentru expansiune. O comparație între populațiile Statelor Unite, Australiei și Canadei va face clară relația dintre dimensiunea populației

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
dacă nu majoritatea, se ciocnesc în orice moment al istoriei - în două modalități diferite. Cu alte cuvinte, lupta pentru putere pe scena internațională se poate desfășura în două feluri. Modelul opoziției directe Națiunea A se poate lansa într-o politică imperialistă față de națiunea B, iar națiunea B poate răspunde printr-o strategie a statu-quoului sau printr-o politică imperialistă proprie. Franța și aliații săi împotriva Rusiei în 1812, Japonia împotriva Chinei din 1931 până în 1941 și Aliații versus Axa din 1941

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
pentru putere pe scena internațională se poate desfășura în două feluri. Modelul opoziției directe Națiunea A se poate lansa într-o politică imperialistă față de națiunea B, iar națiunea B poate răspunde printr-o strategie a statu-quoului sau printr-o politică imperialistă proprie. Franța și aliații săi împotriva Rusiei în 1812, Japonia împotriva Chinei din 1931 până în 1941 și Aliații versus Axa din 1941 corespund modelului. Acesta este un model al rivalității directe între națiunea care intenționează să-și instituie puterea asupra

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
versus Axa din 1941 corespund modelului. Acesta este un model al rivalității directe între națiunea care intenționează să-și instituie puterea asupra celeilalte și a doua, care refuză să se supună. Națiunea A poate, de asemenea, să implementeze o politică imperialistă față de națiunea C, care fie rezistă, fie se supune; în timp ce națiunea B aplică asupra națiunii C ori o politică imperialistă, ori una a statu-quoului. În acest caz, dominația lui C este obiectivul strategiei lui A. Pe de altă parte, B

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
puterea asupra celeilalte și a doua, care refuză să se supună. Națiunea A poate, de asemenea, să implementeze o politică imperialistă față de națiunea C, care fie rezistă, fie se supune; în timp ce națiunea B aplică asupra națiunii C ori o politică imperialistă, ori una a statu-quoului. În acest caz, dominația lui C este obiectivul strategiei lui A. Pe de altă parte, B se opune lui A, fie deoarece dorește menținerea statu-quoului în ceea ce o privește pe C, fie vrea să o controleze

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
poate să controleze deciziile lui B și deci să reușească. Pe de altă parte, B va încerca să-și dezvolte puterea pentru a rezista presiunilor lui A și să provoace eșecul strategiei adverse sau să se lanseze în propria politică imperialistă. În al doilea caz, A trebuie, la rândul său, să-și crească puterea pentru a face față lui B și pentru a-și urma propria strategie cu șanse de succes. Balanța forțelor opuse va continua, mărirea puterii uneia determinând o

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
pentru a face față lui B și pentru a-și urma propria strategie cu șanse de succes. Balanța forțelor opuse va continua, mărirea puterii uneia determinând o acțiune cel puțin proporțională din partea celeilalte, până când națiunile implicate își schimbă obiectivele politicilor imperialiste - dacă nu renunță de-a dreptul la ele - sau până când una dintre ele câștigă sau crede că a obținut un avantaj decisiv. Atunci, fie cea mai slabă se supune, fie chestiunea este decisă prin război. Atât timp cât balanța de putere funcționează

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
unei securități precare în relațiile dintre A și B, consistă în protejarea independenței lui C față de primele două. Independența lui C depinde numai de relațiile de putere dintre A și B: Dacă aceste relații ating o turnură decisivă în favoarea națiunii imperialiste - adică A - independența lui C va fi în pericol: Dacă națiunea statu-quo - mai precis B - ar obține un avantaj decisiv și permanent, libertatea lui C ar fi mai sigură în funcție de acel avantaj: Dacă, în cele din urmă, națiunea imperialistă - A

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
națiunii imperialiste - adică A - independența lui C va fi în pericol: Dacă națiunea statu-quo - mai precis B - ar obține un avantaj decisiv și permanent, libertatea lui C ar fi mai sigură în funcție de acel avantaj: Dacă, în cele din urmă, națiunea imperialistă - A - ar renunța la politicile imperialiste sau le-ar orienta constant de la C spre alt obiectiv - D - libertatea lui C ar fi permanent garantată. Nimeni nu a recunoscut această funcție a balanței de putere de menținere a independenței națiunilor mici

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
C va fi în pericol: Dacă națiunea statu-quo - mai precis B - ar obține un avantaj decisiv și permanent, libertatea lui C ar fi mai sigură în funcție de acel avantaj: Dacă, în cele din urmă, națiunea imperialistă - A - ar renunța la politicile imperialiste sau le-ar orienta constant de la C spre alt obiectiv - D - libertatea lui C ar fi permanent garantată. Nimeni nu a recunoscut această funcție a balanței de putere de menținere a independenței națiunilor mici mai bine decât Edmund Burke. El

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
națiuni și-au datorat întotdeauna independența fie balanței de putere (Belgia și Țările Balcanice până la al doilea război mondial), fie preponderenței unei puteri protectoare (micile națiuni ale Americii Centrale și de Sud și Portugalia), fie lipsei lor de atractivitate pentru aspirațiile imperialiste (Elveția și Spania). Abilitatea unor asemenea națiuni de a-și menține neutralitatea s-a datorat unuia sau altuia dintre factorii respectivi, de exemplu, Olanda, Danemarca și Norvegia în conflictul din primul război mondial, în contrast cu cel din al doilea război, și

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
global. Alianțe versus contraalianțe Conflictul dintre o alianță a națiunilor care-și apără independența și un potențial cuceritor reprezintă cea mai spectaculoasă dintre configurațiile cărora le dă naștere balanța de putere. Opoziția a două alianțe urmărind, una sau ambele, scopuri imperialiste și protejându-se împotriva aspirațiilor celeilalte coaliții reprezintă cel mai frecvent model al sistemului balanței de putere. Ajunge să menționăm câteva dintre exemplele cele mai importante. Coalițiile din Războiul de 30 de ani sub conducerea Franței și a Suediei, pe

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
balanței de putere. Ajunge să menționăm câteva dintre exemplele cele mai importante. Coalițiile din Războiul de 30 de ani sub conducerea Franței și a Suediei, pe de o parte, și a Austriei, pe de alta, au încercat să promoveze scopuri imperialiste, în special cele ale Suediei și Austriei, și în același timp să blocheze realizarea ambițiilor oponenților. Tratatele care au reglementat chestiunile europene după respectivul conflict au încercat să stabilească o balanță a puterii în acest ultim sens. Nenumăratele războaie de

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
că majoritatea conflictelor de la începutul sistemului modern de state își au originea în ea. Trei tipuri de război sunt intim legate de mecanismul balanței de putere: războiul preventiv, la care deja ne-am referit, început atunci când ambele părți au scopuri imperialiste, războaiele antiimperialiste și cele imperialiste înseși. Opoziția, în condițiile balanței de putere, dintre o națiune sau o alianță statu-quo și cele imperialiste va conduce foarte probabil la război. În majoritatea cazurilor, de la Carol Quintul la Hitler și Hirohito, au condus

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
sistemului modern de state își au originea în ea. Trei tipuri de război sunt intim legate de mecanismul balanței de putere: războiul preventiv, la care deja ne-am referit, început atunci când ambele părți au scopuri imperialiste, războaiele antiimperialiste și cele imperialiste înseși. Opoziția, în condițiile balanței de putere, dintre o națiune sau o alianță statu-quo și cele imperialiste va conduce foarte probabil la război. În majoritatea cazurilor, de la Carol Quintul la Hitler și Hirohito, au condus la conflicte. Dedicate prin definiție

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
mecanismul balanței de putere: războiul preventiv, la care deja ne-am referit, început atunci când ambele părți au scopuri imperialiste, războaiele antiimperialiste și cele imperialiste înseși. Opoziția, în condițiile balanței de putere, dintre o națiune sau o alianță statu-quo și cele imperialiste va conduce foarte probabil la război. În majoritatea cazurilor, de la Carol Quintul la Hitler și Hirohito, au condus la conflicte. Dedicate prin definiție metodelor pașnice și dorind numai să mențină ceea ce au deja, națiunile statu-quo vor reuși cu greutate să

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
creșterii în putere ale celor două tipuri de state. Într-o asemenea cursă a înarmărilor, țările statu-quo vor pierde, iar poziția lor de putere se va deteriora într-un ritm accelerat odată ce aceasta se prelungește. Timpul este de partea națiunilor imperialiste, talerul lor coborând din ce în ce mai mult pe zi ce trece sub greutatea puterii lor, în timp ce talerul națiunilor statu-quo se va ridica încontinuu. Devine din ce în ce mai dificil pentru ultimele să redreseze balanța, iar ele nu pot să nu conștientizeze că, dacă nu se

[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]