924 matches
-
al revistei unu, unde trebuia să apară, iar sub locul rămas alb, Gheorghe Dinu (Stephan Roll) a și publicat un răspuns-pamflet, intitulat, cu tâlc, Șacalul acestui colibri, ce condamna „trădarea” confratelui. În plus, Voronca mai publicase în acel an volumul Incantații, la Editura „Cultura Națională” („o editură mercenară” - o califica Gheorghe Dinu) și făcea demersuri pentru a fi primit în „Societatea Scriitorilor Români”. Excluderea din gruparea unu nu face însă decât să „oficializeze” o deviere și o desprindere pe care Voronca
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
pe care îl au uneori cuvintele”. Căci „puterea magică” despre care vorbește poetul (cu trimiteri la universul copilăriei) este considerată de el tot din unghiul absenței unui „sens util”, ca ieșire, deci, din sfera pragmaticului într-un spațiu de pură incantație, straniu-soteriologică. „Întreaga suspiciune avangardistă la adresa verbului pare să fi dispărut” - sesizează Nicolae Balotă; dar numita „magie” nici nu era în opoziție cu spiritul avangardist, de vreme ce indica un mod cvasi-gratuit de eliberare din convențiile „logicii” și „gramaticii”, al spiritului pozitivist. Adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
text deschis, putând fi continuat la nesfârșit, și a cărui încheiere apare oarecum arbitrară, - o întrerupere ce putea avea loc în orice alt punct al itinerariului imnic (împinsă spre extreme, această experiență își va găsi manifestarea cea mai semnificativă în Incantații, volumul tipărit în 1931). E un mod de a sugera, indirect, acea disponibilitate a spiritului neîngrădită de nici o convenție, amendabilă - și nu în mică măsură - doar din unghiul de vedere al coerenței și rotunjimii „clasice” a construcției lirice. ULISE ÎN
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
aglomerată imagistic, această carte a lui Voronca aduce și un plus de coeziune a registrului imaginar, subordonat unei problematici mai strict delimitate - în speță, unei „definiții” a poeziei - și unei fluențe discursive pe care, în creația ulterioară, doar volumul de Incantații o va întrerupe pentru moment, e revenirea la „imaginația delirantă” din poeme precum Colomba sau Brățara nopților. INCANTAȚII Publicate în 1931, la prestigioasa editură „Cultura Națională”, într-un moment când autorul lor făcea, paralel, demersuri (nefinalizate, de altfel) pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
problematici mai strict delimitate - în speță, unei „definiții” a poeziei - și unei fluențe discursive pe care, în creația ulterioară, doar volumul de Incantații o va întrerupe pentru moment, e revenirea la „imaginația delirantă” din poeme precum Colomba sau Brățara nopților. INCANTAȚII Publicate în 1931, la prestigioasa editură „Cultura Națională”, într-un moment când autorul lor făcea, paralel, demersuri (nefinalizate, de altfel) pentru a fi primit în „Societatea Scriitorilor Români”, Incantații-le marchează o cotitură în relațiile lui Ilarie Voronca cu mișcarea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
revenirea la „imaginația delirantă” din poeme precum Colomba sau Brățara nopților. INCANTAȚII Publicate în 1931, la prestigioasa editură „Cultura Națională”, într-un moment când autorul lor făcea, paralel, demersuri (nefinalizate, de altfel) pentru a fi primit în „Societatea Scriitorilor Români”, Incantații-le marchează o cotitură în relațiile lui Ilarie Voronca cu mișcarea de avangardă. Mai exact, gestul său publicistic, ca și intenția, repede demascată, de a adera la o organizație „oficială” a fost considerat scandalos în cercul colaboratorilor de la unu, - o
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
membru în societatea producătorilor de mere, cu drept de vot și bust în grădina Ateneului” și tipărindu-și versurile „la o editură ghiftuită și mercenară”. Același tovarăș de grupare recenza și volumul recent apărut, sub titlul, nu mai puțin ironic, „Incantații”. Poeme de Ion Pillat și Ilarie Voronca, plângându-l pe „cavalerul care și-a pierdut și calul și a strivit în potcoavă chivăra”, ca și „glanda tânără a poetului grefată pe trupul vetust al unei poezii scoase din cutia de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
grefată pe trupul vetust al unei poezii scoase din cutia de pălării a bunicii”. Semnificative pentru atitudinea intransigentă a avangardei față de „oficialitate”, asemenea luări de poziție nu exprimă însă tot „adevărul” despre acest moment al creației lui Voronca. În realitate, Incantații-le sunt departe de a marca o ruptură în scrisul poetului, care nu face decât să dezvolte o direcție consolidată a viziunii sale lirice, alimentată de același „delir imaginativ”, abia zăgăzuit în tiparele (ce-și îngăduie destule libertăți prozodice) ale
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
rimbaldiană a imaginii”, „lirism de feerie cosmică, de halucinatoare persistență a plasticii”, „joc neostenit al artificiilor”, “înalte tonuri de odă” - erau calificativele date, bunăoară, de Pompiliu Constantinescu în recenzia sa, - și ele numesc cu justețe trăsăturile fundamentale ale acestei poezii. „Incantația” e pentru Voronca sinonimul stării de exaltare, de frenezie a imaginației, provocată aici de sentimentul iubirii, explozie a fanteziei spre toate punctele cardinale, într-o rețea extrem de ramificată de echivalențe, adeseori de o mare strălucire: atmosferă cvasihalucinatorie, sugerată în același
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
versul ca un cerșetor, ca un rege”. Ceea ce contează este, iarăși și iarăși, tensiunea existențială, totala deschidere spre univers: „Nu mi-e străină nici o înfățișare-a lumii”, iar „cântecul e cheia pentru astrala ușă, / Cristal de apariții deschis vederii noastre”. Incantații demonstrează încă o dată în ce măsură poezia este pentru Voronca o stare de grație permanentizată, absolută disponibilitate imaginativă, concretizată în emisia continuă a verbului imnic. Există mereu un prea-plin în această poezie saturată de imagini și totuși aptă, în fiecare punct al
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
avangardistă, pentru care - cum am subliniat pe parcurs - înaintea oricărei coagulări „perfecte” a expresiei, contează impulsul vital dinamic, „neliniștea”, fervoarea vizionară, capacitatea de a provoca întâlniri revelatoare între obiecte cât mai distanțate între ele. Voronca le realizează spectaculos și în Incantații, volum care duce cel mai departe experiența imagismului din toate scrierile sale, reușind să transmită frazei lirice acea stare de permanentă alertă a sensibilității care îl particularizează în contextul poeziei românești moderne. Organicitatea acestor poeme nu e de judecat, desigur
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
barocă, orientată însă de acest fir conducător. Și dacă nu întreagă suprafața imensului vitraliu e la fel de strălucitoare, rămân destule fragmente care dau măsura talentului de excepție al autorului lor. DISCURSUL ÎNSTRĂINĂRII ȘI AL FRATERNITĂȚII Evoluția poeziei lui Ilarie Voronca de după Incantații indică o distanțare definitivă de lirismul jubilatoriu-spectacular: între Zodiac și Petre Schlemihl (1932), apoi Patmos și alte șase poeme (1933), această carte apare ca un ultim interludiu, care e și un capăt de drum. Căci ultimele două volume amintite continuă
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
o frazare mai amplă, eliberată în mare măsură de mai vechea, strălucitoare încărcătură imagistică mai gravă acum, cu solemnități de verset biblic și cu un patos al confesiunii doar sporadic întâlnit în poemele anterioare. Avântul versificației muzicale din Colomba sau Incantații se domolește și el, iar dacă textul continuă să se organizeze în strofe, rima sau asonanța împodobesc numai întâmplător și cu intermitențe mișcarea tot mai lipsită de energie a versului. Scriind, la apariție, despre acest volum, G. Călinescu îi nota
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
la modul retoric mai tradițional, într-o discursivitate care a atras atenția criticii încă în momentul publicării unor cărți ca Zodiac sau Petre Schlemihl. Scrieri ce recurg în mai mare măsură la forma „clasică” - cel puțin la nivelul versificației -, precum Incantații, nu renunță totuși la tehnica asociaționistă exploatată până la exces, cu o virtuozitate de excepție, - iar aceasta rămâne fără îndoială semnul cel mai constant al adeziunii poetului la programul suprarealist și, în genere, al avangardei, oricâte alte trăsături ale scrisului său
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
șcareț anunță un etern naufragiu”. Oriunde am căuta, ne întâmpină reprezentări strâns înrudite ale obsesiei fundamentale - în ordine negativă - traducând frustrarea, singurătatea, abandonul, absența ecoului la apelul solitarului. „Ca un tavan ne-apasă, prieteni, viața scundă” - putem citi, bunăoară, în Incantații, de unde e de reținut, între altele, și acest vers rezumativ pentru o întreagă dramă a noncomunicării: “în geamul viziunii, asculți, nu bate nimeni”, - vers amintind de un altul, din Zodiac, care nota o similară absență: „când nici o unghie nu zgârie
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
la pândă cu haiducii bronzați de pietrele pleșuve ale Abisiniei Legănați-vă pașii în dansul cu pene și măști de groază ale Congoului Primiți în auz evantaiul languros al vocilor havaiene Buciumul prevestitor al vulcanilor din insulele Japoniei... Tot așa, Incantații-le proclamă că „Nu ni-e străină nici o înfățișare-a lumii”, ori că: „cele patru anotimpuri / Năvălesc în privirea noastră”, - iar în Petre Schlemihl poetul e „o umbră lunecând în același timp prin toate punctele cardinale”, în vreme ce „poemele sunt ciubotele
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Fiecare pas încearcă rezonanța de marmoră a aerului”, „Mâna ca dintr-un pian, deșteaptă cântecul - surâsul / Și pasul se regăsește sprinten pe bolovanii zilei”, „o undă atinge antena spiritului în rugină” etc. etc. Iar, în prelungirea magiei erotice din Colomba, „incantațiile” oferă în mai multe rânduri ilustrări edificatoare ale „tiparului” amintit: „Tu faci un semn și focul în înțeles se-arată”, „Îți treci ca un descântec mâna prin evocare”, „cântecul e cheia pentru astrala ușă”... În Petre Schlemihl, poemul însuși devine
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
la „seriosul” existenței apăsate de povara muncii. Cel ce urma să scrie un Mic manual de fericire perfectă - chiar dacă cu puțin înainte de a-și decide singur moartea! - vorbește, dacă nu întotdeauna ca un om deja fericit (ca în Colomba și Incantații, de exemplu), în orice caz în față cu un generos proiect al instaurării în lume a „duhului sărbătorii”. „Devenit magnific - scrie Paul P. Drogeanu - omul fericit nu poate să nu își transforme condiția într-un program care răspândește bucuria cu
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
reînnoite”, încât relația eu/univers poate fi sugerată pregnant prin metafora „vaselor comunicante”. Primul lucru care frapează la lectura poemelor lui Ilarie Voronca este, desigur, neobișnuita densitate imagistică. Textele poetului sunt suprasaturate de imagini: „ecuatoriala floră” - cum sunt numite în Incantații -, dar și alte numeroase trimiteri la luxurianța vegetației solare, cu liane, frunzișuri, preerii etc. conturează un spațiu al profunzimii imaginative, în care nici o parcelă nu trebuie să rămână neocupată. Am văzut, pe de altă parte, cât de frecvente sunt metaforele
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
metaforică poate fi întâlnită, pe spații mai întinse ori mai reduse, și în alte volume. Un caz tipic e, bunăoară, poezia Floare a aerului zăpadă, din Plante și animale, având aceeași structură de „odă” ca „temă cu variațiuni”, pentru ca în Incantații metafora multiplă să-și extindă enorm aria de cuprindere, într-o simetrie cu experiența din Colomba. Amplificarea e aici un procedeu retoric predilect, apt să traducă starea de exaltare imnică, revărsarea preaplinului sufletesc, năzuința de „istovire” - cum ar zice Ion
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
amplificării diverselor tipuri de relație inter-obiectuală, e omolog, în linii mari, celui aplicat „imaginilor” din exemplele de mai sus. Fenomenul e caracteristic îndeosebi etapei mediane, de maximă explozie imagistică, a operei, adică poemelor cuprinse în Brățara nopților, Plante și animale, Incantații, unde „figurile elocuției prin legătură” (îndeosebi adjoncțiunea și conjuncția) sunt extrem de numeroase. Iată, de pildă, câteva „adjoncțiuni”, constând, cum se exprimă Pierre Fontanier, în „raportarea mai multor membri sau părți ale discursului la un termen comun care nu e exprimat
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
spre pământ ca spre pieptul unui bolnav, / Acei cari suferă în clipa asta sub abajurul lacrimei, / Acei cari au chemat fără răspuns lebedele din havuzul speranței, / Acei pe cari nu-i așteaptă nimeni când s-au sfârșit orele de muncă...” (Incantații. V). Ar fi fastidios să înmulțim exemplele (am putea adăuga numeroase concretizări și din seria asindetei etc.) pentru a ne convinge în ce măsură apelează Voronca la astfel de procedee retorice menite să sporească aria relațională a cuvintelor. Foarte frecventa lor utilizare
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
noi și noi aluviuni verbale. Cum am mai observat, descripția și notația „impresionistă” manifestă mereu tendințe centrifuge: tentația „demonului analogiei” este prea mare pentru ca poetul să nu-i cedeze aproape în fiecare vers. Covârșitoare în volume ca Brățara nopților sau Incantații, ea era prezentă și în mai echilibratul Ulise, chiar în unele secvențe în care „rama” tabloului rămânea încă vizibilă, precum în cea a spitalului, citată de G. Călinescu pentru a ilustra ceea ce el numea „disonanța dintre fondul franc linear și
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
le generează. „E în poetica sa o abundență de elemente atât de disparate - remarca Pompiliu Constantinescu în recenzia citată - încât se poate spune că nu există figurație mai congestionată în toată lirica noastră ca în poemele sale”. În cronica la Incantații, Șerban Cioculescu îl caracterizase și el pe autor ca pe un „permanent posedat al imaginilor discontinue, proiectate în afară cu o pasionată incontinență”, notând că: „Versurile d-lui Ilarie Voronca se valorifică mai bine detașate din hățișul contextului”. La rândul
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
amendate privesc - dacă le recapitulăm sumar - cu precădere „barochismul” sui generis resuscitat, după necesități proprii, de scriitura avangardei, cu bună știință „expusă contradicției” și tensiunii, deplasând în mare măsură atenția pe jocul combinatoriu (recenzentul I.I. Cantacuzino remarca deja că, în Incantații, „imaginea, izolată, devine joc”) și pe ingeniozitatea descoperirii (creării) asemănării, întemeiate, cum s-a spus, pe date accidentale și de suprafață. Ne-am putut da seama însă că o atare practică corespundea tocmai unei „logici” interne, justificată istoricește, a noilor
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]