3,556 matches
-
situația în anul 1895 când a fost făcută una din cele mai importante descoperiri din istoria științei mondiale. În ziua de 8 noiembrie 1895 profesorul Wilhelm Conrad Roentgen studia descărcarea electrică produsă într-un tub Crookes de o bobina de inducție. Studiind radiațiile catodice, Roentgen a observat un fenomen neobișnuit și necunoscut până atunci: trecând un curent de înaltă tensiune printr-un tub din care fusese aspirat aerul, până la 1:100.000 din presiunea atmosferică, a observat că un ecran, care
AVENTURA ATOMULUI. In: AVENTURA ATOMULUI by ELENA APOPEI, IULIAN APOPEI, () [Corola-publishinghouse/Science/287_a_599]
-
pe ecranul slab luminat și o linie de umbra. Toate acestea s-au petrecut într-o sală riguros obscură, în care pătrunderea oricăror raze de lumină era exclusă. În această sală, un tub Crookes, excitat de descărcările unei bobine de inducție, era acoperit cu ecrane de carton negru, opac pentru lumină cunoscută, chiar cea mai intensă. În această obscuritate, special creată pentru a permite ochiului să recepționeze orice fenomen luminiscent, nu era nimic luminos, pana cand acele radiații, inca neidentificate și
AVENTURA ATOMULUI. In: AVENTURA ATOMULUI by ELENA APOPEI, IULIAN APOPEI, () [Corola-publishinghouse/Science/287_a_599]
-
fizică în anul 1901. La baza acestei mari descoperiri au stat unele studii premergătoare ale unor savanți, precum profesorul J.W. Hittorf, de la Universitatea din Manster (care a studiat razele catodice), sau profesorul H.D. Rhumkorff, care a inventat bobina de inducție, fără de care probabil experiențele lui Roentgen nu se puteau produce. Dar Philipp Lenard a fost cel care a construit în 1892 un tub de raze direcționate spre un diafragm de aluminiu, ceea ce a permis studiul razelor catodice în afara tubului în
AVENTURA ATOMULUI. In: AVENTURA ATOMULUI by ELENA APOPEI, IULIAN APOPEI, () [Corola-publishinghouse/Science/287_a_599]
-
o primă aproximație, printr-o dublă delimitare față de o filosofie a naturii de tradiție carteziană sau wolffiană și față de punctul de vedere al acelor fizicieni care, urmându-l pe Newton, socoteau că ele pot fi derivate din observarea faptelor prin inducție. Kant a avut o atitudine sceptică față de orientarea pur raționalistă, proprie vechii filosofii a naturii. El a insistat asupra vanității pretenției de a obține cunoștințe despre legile particulare ale naturii pe o cale pur rațională. În capitolul din CRP, „Disciplina
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ale lui Newton. În ale sale Regulae philosophandi, de la începutul celei de a treia cărți a Principiilor matematice ale filosofiei naturale, ca și in corespondența sa, Newton va caracteriza legile mișcării drept principii „deduse din fenomene și făcute generale prin inducție”. Inducția - afirma el - este dovada cea mai înaltă care poate fi adusă în favoarea unui enunț al filosofiei naturale, expresie prin care desemna ceea ce numim astăzi fizică teoretică. În formularea regulii a IV-a se precizează că „certitudinea unei legi experimentale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lui Newton. În ale sale Regulae philosophandi, de la începutul celei de a treia cărți a Principiilor matematice ale filosofiei naturale, ca și in corespondența sa, Newton va caracteriza legile mișcării drept principii „deduse din fenomene și făcute generale prin inducție”. Inducția - afirma el - este dovada cea mai înaltă care poate fi adusă în favoarea unui enunț al filosofiei naturale, expresie prin care desemna ceea ce numim astăzi fizică teoretică. În formularea regulii a IV-a se precizează că „certitudinea unei legi experimentale”, adică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care poate fi adusă în favoarea unui enunț al filosofiei naturale, expresie prin care desemna ceea ce numim astăzi fizică teoretică. În formularea regulii a IV-a se precizează că „certitudinea unei legi experimentale”, adică a unei legi deduse din fapte prin inducție, depinde de „certitudinea” observațiilor și experimentelor pe care se bazează și că „certitudinea” acestora nu poate fi niciodată pe deplin asigurată. Newton scria că legile experimentale „trebuie considerate sau precis, sau aproximativ adevărate, chiar dacă le stau împotrivă ipoteze contrare, până când
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
este o demonstrație a concluziilor generale, ea este cu toate acestea cel mai bun mod de a raționa pe care natura îl poate admite lucrurilor și poate fi privit ca fiind cu atât mai puternic, cu cât este mai generală inducția”. Iar într-o formulare mai amplă a regulii a IV-a, din manuscrisele lui Newton, statutul legilor obținute prin inducție, în opoziție cu cel al ipotezelor, termen pe care autorul îl folosește pentru a desemna propoziții care se sustrag controlului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
natura îl poate admite lucrurilor și poate fi privit ca fiind cu atât mai puternic, cu cât este mai generală inducția”. Iar într-o formulare mai amplă a regulii a IV-a, din manuscrisele lui Newton, statutul legilor obținute prin inducție, în opoziție cu cel al ipotezelor, termen pe care autorul îl folosește pentru a desemna propoziții care se sustrag controlului strict al faptelor, este caracterizat în felul următor: În filosofia experimentală nu trebuie să se argumenteze pornind de la ipoteze împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ipotezelor, termen pe care autorul îl folosește pentru a desemna propoziții care se sustrag controlului strict al faptelor, este caracterizat în felul următor: În filosofia experimentală nu trebuie să se argumenteze pornind de la ipoteze împotriva propozițiilor deduse din fenomene prin inducție. Căci dacă împotriva inducției am admite argumente bazate pe ipoteze, atunci argumentele bazate pe inducție, pe care se sprijină orice filosofie experimentală, ar fi întotdeauna susceptibile să fie răsturnate de ipoteze contrare. În cazul în care o propoziție dedusă prin
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
autorul îl folosește pentru a desemna propoziții care se sustrag controlului strict al faptelor, este caracterizat în felul următor: În filosofia experimentală nu trebuie să se argumenteze pornind de la ipoteze împotriva propozițiilor deduse din fenomene prin inducție. Căci dacă împotriva inducției am admite argumente bazate pe ipoteze, atunci argumentele bazate pe inducție, pe care se sprijină orice filosofie experimentală, ar fi întotdeauna susceptibile să fie răsturnate de ipoteze contrare. În cazul în care o propoziție dedusă prin inducție nu ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
strict al faptelor, este caracterizat în felul următor: În filosofia experimentală nu trebuie să se argumenteze pornind de la ipoteze împotriva propozițiilor deduse din fenomene prin inducție. Căci dacă împotriva inducției am admite argumente bazate pe ipoteze, atunci argumentele bazate pe inducție, pe care se sprijină orice filosofie experimentală, ar fi întotdeauna susceptibile să fie răsturnate de ipoteze contrare. În cazul în care o propoziție dedusă prin inducție nu ar fi însă destul de sigură, va trebui să o corectăm nu prin ipoteze
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Căci dacă împotriva inducției am admite argumente bazate pe ipoteze, atunci argumentele bazate pe inducție, pe care se sprijină orice filosofie experimentală, ar fi întotdeauna susceptibile să fie răsturnate de ipoteze contrare. În cazul în care o propoziție dedusă prin inducție nu ar fi însă destul de sigură, va trebui să o corectăm nu prin ipoteze, ci prin fenomene ale naturii observate pe scară mai largă și cu mai multă grijă.21 Newton socotea, prin urmare, că legile științei matematice a naturii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
alt fel decât regularitățile formulate prin generalizări inductive. Este o concluzie care nu pare să se armonizeze cu unele din afirmațiile cuprinse în Regulile lui Newton, reguli ca aceea că legile mișcării sunt „deduse din fenomene și făcute generale prin inducție”. Ea nu este totuși incompatibilă cu impresia generală care se degajă din expunerea pe care o dă Newton legilor mișcării. Într-adevăr Newton a enunțat aceste legi ca axiome, dar a socotit că ele pot fi, în cele din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
da socoteală de regularități stabilite prin cercetare empirică, regularități cum sunt legile lui Kepler. Punctul de vedere schițat de d’Alembert era împărtășit de mulți oameni de știință exactă ai epocii. Ei distingeau legile fizicii matematice de regularitățile stabilite prin inducție. Se considera, totodată, că singura justificare a celor dintâi constă în acordul cosecințelor obținute prin aplicarea lor cu datele observației și experimentului. Acesta nu a fost, fără îndoială, și punctul de vedere al lui Kant. Deși a respins categoric pretenția
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate fi exprimată empiric, anume că efectul nu se adaugă numai la cauză, ci că e pus de ea și rezultă din ea. Universalitatea riguroasă a regulii nu este câtuși de puțin o însușire a unor reguli empirice, care prin inducție nu pot dobândi decât o generalitate comparativă, adică o largă aplicabilitate.30 Când vorbește despre legi ale naturii care nu sunt legi a priori ale naturii în genere sau ale naturii corporale, Kant are în vedere, în mod evident, corelații
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
raportul dintre cauză și efect, este condiția valabilității obiective a judecăților noastre cu privire la seria percepțiilor...71. Accentul cade, în analiza lui Kant, pe ideea că abia principii a priori, cum este principiul cauzalității, fac posibile judecăți empirice cu valoare obiectivă. Inducția singură nu poate să dea socoteală de faptul că noi cunoaștem legi cauzale 72. Or, tocmai cunoașterea acestor legi - ca judecăti de experiență - fac posibile acele anticipări sistematic reușite care probează că suntem în posesia unei cunoașteri cu valoare obiectivă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
întâmplă are o cauză, ar fi la fel de contingentă ca și experiența însăși: universalitatea și necesitatea lui nu ar fi decât fictive și nu ar avea adevărata valabilitate universală, fiindcă nu ar fi a priori, ci ar fi întemeiate numai pe inducție.” (Critica rațiunii pure, ed. cit., p. 209.) DOUĂ CONCEPTE ALE CUNOAȘTERII Într-o literatură cuprinzătoare, îndeosebi în scrieri ale unor autori de orientare antimetafizică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
1995, p. 80) Unii autori (spre exemplu, C.F. Popescu, 2003) acordă o atenție aparte planului, operând o primă distincție între narațiune și opinie, pentru ca apoi să avanseze câteva planuri inspirate din procedeele retorice: deducția (de la general la specific sau particular), inducția (de la specific la general), ordonarea spațială, ordonarea cronologică, ordonarea combinată sau mixtă. La acestea, se adaugă piramida inversată, cerută de genurile de informație, sau piramida comună - o situație aparte a „piramidei inversate”, în care ultimul paragraf revine la faptele conținute
Tehnici de redactare în presa scrisă by Sorin Preda () [Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
alta minoră - atrag după ele concluzia). Sofismul este deducția greșită, cea care pleacă de la o premisă falsă: „Oamenii sunt muritori/Românii sunt oameni - Deci, românii sunt pe moarte”. Folosită punctual, deducția se folosește mai ales în analiză și anchetă. d) Inducția Este un proces de generalizare. Se trece de la particular la general, lucru sesizabil în aproape toate genurile de opinie: editorial, însemnare, comentariu. (3) Ruperea din context și orientarea lecturii reprezintă două căi sigure de viciere, de pervertire a citatului: „Ion
Tehnici de redactare în presa scrisă by Sorin Preda () [Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
de natura acestei Întâlniri. Eu preiau suferința din privirea celuilalt, sau bucuria acestuia. În acest fel, relația dintre mine și celălalt este o relație bazată pe intimitate sau pe contagiune simpatetică, care are la bază, ca punct de plecare, o „inducție afectivă”. Să ne referim la suferință. Eu văd Suferința pe fața celuilalt. Ea se extinde ca expresie la Întregul corp (Îmi frământ mâinile, plâng, mă agit etc.Ă și prin aceasta neliniștea mea se transmite și celorlalți, fie ca simplă
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
cei care Încearcă să susțină victima și, În fine, o foarte mică categorie de indivizi care Încearcă să oprească desfășurarea scenariului. Din cele de mai sus se desprinde concluzia că „scenariile psihologice” cu caracter public exercită o atracție colectivă prin inducția sugestivă a maselor, veritabilă formă de „contagiune psihică”, declanșând sau eliberând pulsiuni refulate și prin aceasta eliberând tensiuni psihice. Se poate chiar vorbi despre „scenarii psihologice colective” de tipul grevelor, manifestărilor de protest stradale mergându-se chiar până la revoluții și
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
utilizează mișcarea, având la bază mecanisme neurofiziologice de inhibare a neuronilor motori respectivi. Ca modalități de realizare a decontractării se pot folosi metodele Bobath, Phelps și Kabat. În cadrul metodei Kabat sunt aplicate principiile legii lui Sherrington de inervație reciprocă și inducție succesivă. Aceste legi se aplică mișcării active, deoarece, cu cât contracția agonistului este mai puternică, cu atât mai mare va fi relaxarea și apoi contracția succesivă a antagonistului. În acest scop sunt utilizate trei manevre: a) contracția activă a grupului
Dicționar de kinetoterapie by Constantin Albu, Alois Gherguț, Mihai C. Albu () [Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
-
ducerea membrelor inferioare înapoi. d) Reflexoterapia - pe lângă utilizarea reflexului de întindere, a reflexelor cutanate și a propriocepției musculare, un rol important îl au văzul și auzul. e) Alternarea antagoniștilor constituie o sursă puternică de facilitare, care se bazează pe legea inducției a lui Sherington, prin care se constată că la provocarea reflexului de flexie, excitabilitatea reflexului de extensie este mult mărită. După Kiss (2007), aplicarea metodei impune să se dezvolte mecanisme de reglare și control din ce în ce mai complexe, urmând schema dezvoltării ontogenetice
Dicționar de kinetoterapie by Constantin Albu, Alois Gherguț, Mihai C. Albu () [Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
-
este facilitată de apariția unei mobilități și a unei plasticități în relațiile dintre schemele intuitive și nivelurile de organizare perceptive. Apariția raționamentului operator este marcată de conservarea întregului, care nu mai este pur și simplu presupusă de către subiect ca o inducție probabilă, ci afirmată de el ca o certitudine a gândirii sale. Operațiile formale se referă la sistemul de gândire care se construiește la copil între 12 și 14-15 ani și reprezintă, în teoria piagetiană, ultimul stadiu al dezvoltării cognitive. OPISTOTONUS
Dicționar de kinetoterapie by Constantin Albu, Alois Gherguț, Mihai C. Albu () [Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]