826 matches
-
și dacă îl primește, trebuie să-l apere, trebuie să-l predea lui Cezar viu sau mort?" (Eléments de littérature, in Oeuvres complètes, Slatkine, 1968). Explicația faptului că poezia lirică nu intră în tipologia antică este că ea nu este mimetică. Ea nu admite construcția vreunei ficțiuni, care să stabilească o distanță între eul intim și operă. Ideea de a regrupa diferite poeme non mimetice sub eticheta de poezie lirică apare timid în epoca clasică. De-abia începând cu Romantismul se
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
1968). Explicația faptului că poezia lirică nu intră în tipologia antică este că ea nu este mimetică. Ea nu admite construcția vreunei ficțiuni, care să stabilească o distanță între eul intim și operă. Ideea de a regrupa diferite poeme non mimetice sub eticheta de poezie lirică apare timid în epoca clasică. De-abia începând cu Romantismul se impune tripartiția genurilor în liric, epic, dramatic pe care o adoptăm astăzi cel mai des. Criteriul de diferențiere ce le opune nu se mai
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și operă, cea a narațiunii. În genul dramatic distanța este maximă. Artistul nu se exprimă decât prin discursul personajelor sale, el însuși mediatizat de vocea actorului. Această dublă mediatizare a discursului caracterizează teatrul. 1.3. Criteriile de diferențiere a artelor mimetice Cu ce se reprezintă? Ce anume se reprezintă? Cum se reprezintă ? Aceste trei întrebări, referindu-se, respectiv, la mijloacele, obiectele, modul de reprezentare, constituie, după Aristotel, cele trei criterii care permit diferențierea artelor mimetice. Mai atent cu precizările decât Platon
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
3. Criteriile de diferențiere a artelor mimetice Cu ce se reprezintă? Ce anume se reprezintă? Cum se reprezintă ? Aceste trei întrebări, referindu-se, respectiv, la mijloacele, obiectele, modul de reprezentare, constituie, după Aristotel, cele trei criterii care permit diferențierea artelor mimetice. Mai atent cu precizările decât Platon, el introduce, cu mijloacele și modul de reprezentare, două criterii la care predecesorul său nu recurgea. Prin "mijloc", Aristotel înțelege forma utilizată de artist, materialele cu care lucrează. Este un asamblaj ritmic special de
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atenieni discută pentru a defini justiția în sânul cetății ideale. Teatrul, care este un fenomen de societate, își are în mod obligatoriu locul într-o asemenea dezbatere. 2.1. Punctul de vedere al metafizicianului Platon denunță facticitatea teatrului. Toate artele mimetice nu sunt pentru el decât o palidă reflectare a realului. Nici pictura nu scapă de suspiciunea lui. Iată cum își chestionează Socrate interlocutorul cu privire la acesr lucru: "Fii atent aici. Ce scop își propune pictura relativ la fiecare obiect? Să reprezinte ceea ce
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sigur pentru a reuși în această privință." 3.1. Cele șase elemente constitutive ale piesei de teatru Aristotel definește piesa de teatru prin suma trăsăturilor sale distinctive. Pentru a le determina, el utilizează cele trei criterii de diferențiere a artelor mimetice pe care le-a enunțat. Dacă tratează, în Poetica, mai ales despre tragedie, care este, în Antichitate, genul dramatic major, definiția pe care o cităm aici este pertinentă pentru orice piesă de teatru, oricare ar fi genul și epoca cărora
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scenă a unei ficțiuni, nu a încetat să obsedeze Marele Secol. Două curente se înfruntă, dovedind existența a două sisteme de reprezentare foarte diferite. Corneille, pentru care teatrul este o metaforă a lumii, se opune docților, partizani ai unui iluzionism mimetic, și merge uneori până acolo încât proslăvește, la fel cu susținătorii barocului, dreptul la neverosimil. Dornici să creeze la spectatori o iluzie de realitate maximă, docții consideră în schimb că acțiunea jucată trebuie să apară ca "adevărată", termen ce revine
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
realismul. Drama romantică este adevărată pentru că nu este realistă. Introducând sublimul și grotescul, ea deformează realitatea pe care o stilizează când în maniera tragediei, când în maniera comediei. Prin asta se distanțează de drama burgheză, prin asta, lăsând deoparte reproducerea mimetică a realității, ea atinge universalitatea, și dobândește grandoarea care a imortalizat-o. "Drama, după cum scrie Hugo în Prefața la Cromwell, este o oglindă în care se reflectă natura. Dar dacă această oglindă este o oglindă obișnuită, o suprafață plană și
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adusă acestei îngăduitoare teorii, prin ,,dialogul" cuconițelor, să pară și mai distonant, autorul precizează înainte de a-l reproduce: "Aci, desigur, am să petrec câteva momente delicioase"53. Iată cum, stârnită în mod "deliberat și nonaccidental" (Defays), surprinderea ridicolului acestei lumi mimetice prin revelarea "contrastului între aparență și esență" (E. Altherr), mai exact între fațada blazonată de High life bucureștean și remanența comportamentului și a limbajului neaoș de mahala, explică în mod concret efectul ilar ca descătușare de tensiune, dar și ca
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
ordine de partid, întinate de balastul doctrinar, ci chiar în literatura exilului românesc, într-un roman cu certe calități literare și cu surprinzătoare raportări la dimensiunea satirică a caragialismului. 3.4. Modul parodic Sintagme precum "satira literară"71, "ironie livrescă, mimetică"72, "citare ironică"73,"mimotext"74 etc. încearcă să surprindă esența parodiei și avertizează că paradigma sa teoretică include, pe lângă problematica definirii și pe cea a delimitării vecinătăților și a interferențelor cu celelalte moduri ale comicului. Pentru definirea adecvată și
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
dobândită de parodie în postmodernism. Des invocată este evoluția paradigmelor imaginarului, urmărită de Richard Kearney, de la cea mimetică, specifică premodernismului, la cea productivă, caracteristică modernismului și la cea parodistică a postmodernismului. Interesantă este atribuirea unei imagini simbolice fiecăruia: oglinda pentru mimetic, lampa pentru productiv și imaginea reflexivă a labirintului de lentile pentru parodistic.77 De asemenea, s-a constatat depășirea stadiului de consolidare a statutului central al parodiei în postmodernismul occidental, dar și în cel incipient, românesc, înspre o fază de
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
prietenii lui Caragiale, Delavrancea n-a fost scutit de înțepăturile parodice ale acestuia. Nuvela acestuia, Sultănica, este hipotextul "basmului" caragialian Smărandița, iar Dădămult, ... mai dădămult e o pastișă după Stăpânia odată a aceluiași autor. Ele dau măsura capacității de invenție mimetică a stilului lui Caragiale și a talentului său de a caracteriza în maniera idilico-sentimentală specifică sămănătorismului: Fata mamii Ilinchii era bălană, plăviță, cu părul galben-auriu ca spicul grâului copt, răscopt, tocmai cum e bun de secerat, cum e pâinea a
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
complet diferită asupra acestui soi de patriotism, perceptibil și ca manifestare a unei suficiențe păguboase și retrograde. Paradoxal, însă, deși ironia este marca cea mai elocventă a caragialismului, există relativ puține reiterări în literatura postcaragialiană, cu excepția acelor cazuri de repliere mimetică, la limita epigonismului, de pildă în unele schițe ale lui Al. O. Teodoreanu (S-au supărat profesorii, Un gazetar de rasă), care tocmai prin aproprierea procedeelor ironice acreditate de Caragiale, izbutesc decisiv să pastișeze, adică să revalorifice omagial creația înaintașului
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
celor două dimensiuni ale afectivității acestei lumi este inautenticitatea trăirilor. Ambele sunt "mofturi", pentru că, așa cum observa Mircea Tomuș, jocul iluziei și al realității golește de conținut atât "familia cea mare" patria, cât și "patria cea mică", adică familia. Tragicomedia existenței mimetice reiese din decalajul izbitor între afectare și afectivitate, între agitația și vacarmul stârnite de prezumția trădării și vacuitatea sufletească. Mahalagii sau din elita socială, "moftologii" din comedii și schițe sunt preocupați exclusiv de menținerea aparenței de onorabilitate și respectabilitate. Această
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
comportament social: atât femeile, cât și bărbații se simt datori să trișeze. De fapt, afișarea unei conduite deliberat libertine în cuplu, ca și acumulările de Luchieni, fixarea unei zile de primire sau achiziționarea câinilor de buzunar sunt preocupările unei lumi mimetice, intenția de parodiere a high-life-ului burghez reieșind din subtext. Însă în acest joc cu absurdul situațional și tipologic, demascarea are un vizibil efect de bumerang. În romanele realiste ale lui Mircea Eliade, raportul intertextual este sesizabil și în legătură cu tipul "intelectualului
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
străvezie a admirației proprie veșnicului aspirant, grupul intelectualilor din celebra schiță caragialiană își păstrează peste decenii notele definitorii: desconsiderarea oricărei ocupații de utilitate imediată, încrederea nezdruncinată în prețiosul rol social, în slujba căruia își închină zestrea lor "divină: gândirea", existența mimetică, redusă la dimensiunea locutorie. Lectura romanelor Întoarcerea din Rai și Huliganii oferă cu generozitate astfel de mostre de viață elitistă, facilitând o radiografiere obiectivă a acestei caste de "caraghioși, vorbăreți și pierde-vară".62 Interesantă este, de această dată, luciditatea cu
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
domestice, un motiv caragialian recurent este cel legat de "partidele de plăcere", prezent cu alte semnificații în literatura postcaragialiană. De pildă, în piesa lui Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța, vilegiatura încetează să mai reprezinte o goană haotică după relaxare mimetică, o simplă schimbare de decor pentru aceleași deprinderi mondene. Stratagema lui Valeriu Cristea, de completă izolare spațio-temporală și renunțare la orice habitudini înrobitoare, urmărește veritabila deconectare și marcheză regulile unui joc de-a fericirea, prin reconstituirea unui cadru paradisiac, efemer
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
6.1.2. De la verosimil la neverosimil caricatural S-ar putea crede că deosebirea majoră între creația caragialiană și cea urmuziană constă în diferitele lor opțiuni estetice. În cazul lui Caragiale, se consideră că aceasta se sprijină pe o atitudine mimetică, prin care se menține omologia dintre universul operei literare și realitate, în timp ce la Urmuz codul estetic dezvăluie o atitudine paramimetică, responsabilă pentru anamorfoza, distorsionarea relației dintre ficțiune și realitate. Aceasta explică de ce tema "actualității" lui Caragiale este încă neepuizată, lumea-lume
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
sau Gri Macedoneanu din romanul Învățături pentru delfin, sunt lipsiți de o cultură elementară, ceea ce nu-i împiedică să țină conferințe pe teme artistice și să se bucure de succes grafomanul plătit să le întocmească o biografie romanțată își însușește mimetic termeni prețioși clișeizați în contexte exegetice, iar Galina este o "crudelă" Grațielă care percepe drept "țal" pentru favorurile amoroase, elogii privind "savantele" studii literare. În manieră caragialescă, succint și cu o ironie aproape insesizabilă, este schițat tipul intelectualului vanitos și
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
care i-au urmat exemplul, modelându-și creațiile, în proporții diferite, în funcție de matricea artistică a acestuia. În plus, am remarcat că termenul denotă la fel de adecvat și atitudinea scriitorilor care se opun acestui val de replieri mai mult sau mai puțin mimetice în care văd un fel de fatalism al nației, motiv pentru care încearcă, atunci când pășesc într-un teritoriu clar jalonat de spiritul caragialian, să-i submineze autoritatea, printr-o tratare inedită, rebelă, a tipurilor sau a temelor debitoare îndeobște celebrului
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
misogin; cu fobie la vegetal și infantil, dar meloman pătimaș, impresionabil până la lacrimi; sumbru, nevricos, nestatornic, histrionic, dar și ursuz, ultrajovial, placid și ferm în principii; causeur și farseur genial, stăpân agresiv și poruncitor, dar și melodramatic; maestru al travestiului mimetic, acid pâna la perversitate sau cumplit de sadic în demolarea interlocutorului, dar și înțelegător, altruist și atoateîncăpător întru cele umane; dogmatic și antidogmatic, adorând petrecerile și colocvialitatea, însă trădând și batjocorind totul; iubindu-și sau urându-și personajele etc." 24
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
a șaptea. Se bucură de un succes neașteptat. Ivașcu Îl laudă și el, preluând parțial unele dintre argumentele mele. O.S. este cel mai original prozator al cenaclului nostru, alături de Puși Dinulescu. Are o scriitură contondentă, bărbătească, diferită de stilul mimetic al prozei ce se scrie acum. Dacă ar fi mai puțin boem, ar deveni un prozator important. (seara) „Știi că M. se Însoară cu F.?“, mă ia În primire azi O. de la intrarea În aulă. „Nu mă interesează cine cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
nu descrii doar de dragul descrierii. Descrii ceva fiindcă te obsedează structura plasmatică a obiectelor, a sentimentelor sau a ideilor! Dacă te preocupă un obiect, un sentiment, o idee, te apuci să le descrii pentru a cunoaște. Descrierea asta nu este mimetică, ea nu reproduce realitatea, ci te mărturisește pe tine În acest loc și În acest timp; ea nu se aseamănă cu acel tine de mâine sau de ieri, deși poate aparține, ca element abstract (și concret) aceleiași mulțimi aleatorii a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
că limbajul este insuficient, spre a exprima ceea ce eu am mai autentic În mine; el, limbajul, se adaptează repede la canoanele unei retorici sau alteia și se vorbește pe sine, iar nu pe tine. De aceea, mă plictisește ambiția romancierului mimetic de a-și Închipui că el creează lumea din nou. (luni) Așa cum am mai spus, din când În când, Îi povestesc lui A. unele episoade din copilăria mea; mă ascultă Încordată, așa cum mă asculta și E. când eram liceeni la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
un „posibil itinerar amoros“, odată cu probele succesive ale devenirii spirituale. Fragmentarismul notației convine metodei autenticiste, evidențiază concentrarea de sens pe spații mici și poezia imanentă a ideilor. Se face simțită la tot pasul polemica autorului cu ceea ce el numește proza mimetică: „Probabil că limbajul este insuficient spre a exprima ceea ce este mai autentic; el, limbajul, se adaptează repede la canoanele unei retorici sau ale alteia și se vorbește pe sine, iar nu pe tine. De aceea, mă plictisește ambiția romancierului mimetic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]