749 matches
-
aceasta numără 3996 de reguli, foarte concentrate, exprimate simbolic in genul unor formule algebrice. Ele expun, într-o ordine riguroasă, componența fonetică și morfologică a limbii sanscrite, indică tipurile de sunete și diferitele lor combinări în morfeme, construcția cuvântului din morfeme și a propoziției din lexeme. Asemeni orientărilor moderne, gramatica lui Panini prezintă cuvântul, sintagma și propoziția ca succesiune liniară de morfeme, a căror îmbinare e guvernată de reguli de alternanța fonetică și de modificări fonetice la limita lor. Procedeul descrierii
Logica între gândire și limbaj by Elena Manea () [Corola-publishinghouse/Science/1693_a_3069]
-
fonetică și morfologică a limbii sanscrite, indică tipurile de sunete și diferitele lor combinări în morfeme, construcția cuvântului din morfeme și a propoziției din lexeme. Asemeni orientărilor moderne, gramatica lui Panini prezintă cuvântul, sintagma și propoziția ca succesiune liniară de morfeme, a căror îmbinare e guvernată de reguli de alternanța fonetică și de modificări fonetice la limita lor. Procedeul descrierii limbii la Panini a fost comparat cu acela din gramaticile generativ transformaționale deoarece regulile se succed într-o ordine strictă, de la
Logica între gândire și limbaj by Elena Manea () [Corola-publishinghouse/Science/1693_a_3069]
-
pronume). El este impus substantivului-centru în anumite configurații sintactice și transmis prin acord adjectivului care se acordă în caz (unei fete blonde). Acordul în caz al adjectivului poate fi analizat ca o consecință a sincretismului morfologic. În unei fete blonde, morfemul -e exprimă simultan și indivizibil genul, numărul și cazul. S epoata ca acordul să fie doar în gen și număr, iar cazul să fie atras în acord datorită sincretismului morfologic. 4. Mecanismul acordului 4.1. Modelul copierii În analizele mai
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
superlativă (fenomen de procesare): (21) referatele mai multor studenți. 2.2.2. Acordul în caz al adjectivului În limba română standard, adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul. Toate aceste trei categorii sunt exprimate printr-un singur morfem. Acordul în caz este vizibil doar la feminin singular, unde substantivul are forme diferite pentru G/D și N/Ac: (22) a. o grupă mare; o fată înaltă - feminin, singular, N/Ac b. unei grupe mari; unei fete înalte - feminin
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
exclusiv masculin. În plus, ă se regăsește și în flexiunea de plural a unor substantive neutre neregulate (ou-ouă), deci "însăși nu este atât de tranșant din punctul de vedere al opoziției singular / plural" (1981: 149). Această explicație este discutabilă, deoarece morfemul ă este foarte rar în flexiunea neutrului (doar la pl. ouă) și a masculinului (sunt doar câteva substantive masculine care la singular se termină în -ă). Capitolul 3. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL 1. Introducere 1.1. Subiectul nominal Verbul la
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
a recunoscut e meritoriu. Formele verbale nepersonale care pot ocupa poziția de subiect sunt infinitivul, gerunziul și participiul (cf. GALR, II: 343). Enunțurile cu gerunziu sunt frecvent reorganizate, prin avansarea subordonaților gerunziului în poziții sintactice ale verbului-predicat (verbul purtător al morfemelor flexionare de număr și persoană): (106) a. Se aude [apropiindu-se o mașină]. - GV apropiindu-se o mașină ocupă poziția de subiect al verbului predicat se aude; b. [Se aude o mașină] apropiindu-se. - GD o mașină este avansat în
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
substantivul nu marchează formal decât masculinul și femininul. Absența unor forme speciale de neutru la termenii acordați s-ar datora unor omonimii generalizate: neutru singular = masculin singular; neutru plural = feminin plural. Prezența unei valori distincte "neutru" este motivată de existența morfemului de plural -uri, care se folosește numai la neutru, cu câteva excepții, reprezentate de substantive feminine ca: leafă-lefuri, lipsă-lipsuri, marfă-mărfuri, treabă-treburi, vreme-vremuri ș.a. Unele dintre acestea au și un plural cu desinențe specifice de feminin plural, -e sau -i (trebi
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
și clasa a III-a Ideea că genul și numărul sunt amalgamate în același centru funcțional este susținută de mărcile morfologice ale acestor trăsături. În română și toate limbile descrise de Corbett, genul și numărul sunt exprimate printr-un singur morfem (sunt fuzionate). Pentru a explica realizările acordului în coordonare, această analiză trebuie să fie completată cu ipoteze suplimentare. Se poate propune că centrul funcțional Număr, care introduce și genul, poate fi inserat deasupra sintagmei coordonate și că trăsătura [clasă nominală
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
diacronică a fost observată pentru limbile indo-europene de gramaticieni ca Bopp (1816), Müller (1875) și Brugmann (1916), Meillet (1912), Kuryłowicz (1964), Watkins (1969), Szemerényi (1989) - vezi Fuß (2005: 2). Prin reconstrucția formelor proto-indoeuropene, s-a observat similaritatea dintre pronume și morfemele de acord ale verbului (cele care exprimă acordul cu subiectul). Prin urmare, gramaticalizarea unor elemente pronominale și transformarea lor în mărci de acord este un fenomen atestat istoric. Întrucât procesele de gramaticalizare au un caracter ciclic, analizarea cliticelor pronominale ca
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
lor verbală pentru a migra pe alte elemente. Cliticul de dublare a complementului direct se combină cu verbul lexical, de care poate fi despărțit doar prin câteva semiadverbe (cam, mai, ?prea, tot, și), sau cu verbul auxiliar - (23)a, cu morfemul de conjunctiv să - (23)b, cu complementizatorul - (23)c, cu prepoziția - (23)d, cu pronumele relativ sau interogativ- (23)e, cu adverbul - (23)f, cu interjecția - (23)g, cu adjectivul - (23)h sau cu substantivul - (23)i169: (23) a. așteapt-o
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
de acord nu manifestă nicio variație, în mod tipic, ocupând poziții fixe în interiorul domeniului flexionar al verbului. Cliticele de dublare a complementului direct din română își schimbă poziția față de verb. Ele pot apărea în poziție preverbală, postverbală, între verb și morfemul de conjunctiv să: (24) îl dau; o voi da; am dat-o; dă-o; o să îl dau Prin contrast, mărcile de acord ocupă poziții fixe în română. Pe larg spus, la timpurile necompuse, desinențele de persoană și număr (adesea, fuzionate
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
2. Criterii morfologice (i) Restricțiile selecționale în ceea ce privește gazda lexicală Cliticul de dublare a complementului indirect se poate combina cu verbul lexical, de care poate fi despărțit doar prin câteva semiadverbe (cam, mai, ?prea, tot, și), sau auxiliar - (27)a, cu morfemul de conjunctiv să - (27)b, cu complementizatorul - (27)c, cu prepoziția - (27)d, cu pronumele relativ sau interogativ- (27)e, cu adverbul - (27)f, cu interjecția - (27)g, cu adjectivul - (27)h, cu substantivul - (27)i. Sunt aceleași posibilități combinatorii
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
gen nu sunt marcate la nicio persoană (spre deosebire de cliticele de dublare a complementului direct). (iv) Pozițiile fixe în raport cu verbul Cliticele de dublare a complementului indirect își schimbă poziția față de verb. Ele pot apărea în poziție preverbală, postverbală, între verb și morfemul de conjunctiv să: (28) îi telefonez; îi voi telefona; telefonează-le; o să le telefonez În tabelul de mai jos am rezumat rezultatele aplicării criteriilor lui Fuß (2005) la cliticele de dublare din limba română. Semnul [+] marchează răspunsul în favoarea încadrării dublării
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
specificitatea CD. Cu alte cuvinte, acordul este un scop în sine, nu servește la identificarea unui anumit conținut semantic al nominalului implicat în relația de acord. (iii) Toate celelalte situații de acord din română sunt marcate la nivel flexionar prin morfeme afixale, de tip desinențial. Elementele implicate în DC sunt clitice, nu afixe, după cum se vede din testele morfologice (preluate de la Fuß, 2005). Acest argument morfologic nu este foarte puternic, am putea considera că avem a face cu o marcare noncanonică
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
complementului direct. Cu alte cuvinte, acordul este un scop în sine, nu servește la identificarea unui anumit conținut semantic al nominalului implicat în relația de acord; (iii) toate celelalte situații de acord din română sunt marcate la nivel flexionar prin morfeme afixale, de tip desinențial. Elementele implicate în DC sunt clitice, nu afixe, după cum se vede din testele morfologice (preluate de la Fuß, 2005). Acest argument morfologic nu este foarte puternic, am putea considera că avem a face cu o marcare non-canonică
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
de la cuvântul Mund (gură) provin termeni ca Mundharmonika (muzicuță), Mundart (dialect), iar de la Mutter (mamă) s-au format: Mutterbruder (unchi după mamă), Mutterland (patrie), Mutterschaft (maternitate), Muttersprache (limbă maternă), Mutterstok (matcă, roi) (cf. Ciobanu, F. Hassan, 1970). Fiecare afix, fiecare morfem al termenilor complecși accesibilizează o trăsătură de natură conceptual-semantică. În limbajul medical românesc, mecanismele de creare a termenilor se înscriu în matricile lexicale general valabile ale limbilor romanice: derivarea (progresivă/ regresivă/ afixală), compunerea (tematică, termeni compuși aglutinați sau juxtapuși, derivarea
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
oferite de textele de specialitate, de sursele terminografice observăm că sferele lexico - semantice ale terminologiei medicale românești sunt, cu excepțiile cuvenite, o reflectare a cvasiuniversalității terminologiei europene de sursă francofonă. La baza piramidei există un ansamblu de rădăcini și de morfeme (prefixe, sufixe, prefixoide și sufixoide) latine și grecești, de procedee (derivare, compunere, calc lingvistic) precis delimitate/ cu utilizare internațională. Abordarea semiozei terminologice a limbajului medical - la nivelul corpusului de compuse tematice greco-latine - oferă posibilitatea de a descrie saltul calitativ, inovația
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
casă" și realitatea materială avută în vedere (casa despre care se discută, referința). În mod similar, adjectivul pronominal mea sau articolul hotărît -a realizează același tip de precizare și sînt, prin urmare, actualizatori (determinanți) de aceeași specie (casa; casa mea). Morfemele de plural, desinențele, pot fi la rîndul lor actualizatori, dacă sînt privite ca adaptări ale formelor limbii pentru a se raporta la realitate. Astfel, -uri, din enunțul se văd focuri pe deal, actualizează ideea de multiplu în raport cu singularul (se vede
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
limbii (opoziția de număr (ø - -uri) la o realitate a discursului (faptul că se văd mai multe focuri). În cazul verbului, actualizatorii pot avea diferite funcții, astfel încît, de exemplu, procesul conceptual "a merge" este actualizat pe axa timpului prin morfeme temporale, precum sufixele sau verbele auxiliare: -ea-, la imperfect (mergea), vrea-voi, la viitor (va merge). Se poate constata că actualizatorii pot fi avuți în vedere doar în interiorul concepțiilor lingvistice dezvoltate în Europa (care pornesc de la realitățile oferite de limbile
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de E. Benveniste, care caracterizează pronumele ca pe niște substitute abreviative lipsite de autonomie referențială, forme vide care în afara discursului nu pot fi legate nici de un concept, nici de un obiect. Jean-Claude Milner face distincția între două tipuri de morfeme: cele care au autonomie referențială și un conținut semantic, de exemplu substantivele, și cele care nu au autonomie referențială (pronumele). După J. C. Milner, pronumele trimite la referent doar datorită relației anaforice strict lingvistice pe care o are cu antecedentul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
un proces și reflectă articularea lor în timpul de ansamblu pe care este construit un enunț, indicînd modul în care concepe vorbitorul procesul denumit prin verb. Deși se referă întotdeauna la verb, aspectul nu se exprimă, decît în unele limbi, prin morfeme ce țin de clasa morfologică a verbului, antrenînd în multe cazuri mijloace lexicale. Ca atare, aspectul este lipsit de autonomie în limbi precum cele romanice, ceea ce a determinat pe cercetătorii contemporani să-l redefinească prin interacțiunea aspectului lexical al verbului
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
discursului și reprezintă nivelul metalingvistic, adică cel în care uzul codului este aplicat reflexiv, la un element al codului însuși. Într-o accepție extinsă, autonimia este situația creată prin explicarea sau prin precizarea în legătură cu o formă lingvistică (un fonem, un morfem, un lexem, o sintagmă), care are un comportament sintactic și semantic specific. De multe ori, mai ales în discursul dialogic, apar replici precum: "Am spus că mă voi gîndi, iar nu că voi face", prin care se produce o delimitare
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
stricte în realizarea temporalității completivei. În lingvistica europeană, termenul concordanță are, pe lîngă accepția anterior prezentată, cel puțin două alte semnificații, una funcțională în descrierea nivelului morfologic, iar alta vizînd domeniul lexical, și, prin extindere, analiza discursului. Orice ajustare a morfemelor specifice categoriilor gramaticale ale unui cuvînt în raport cu morfemele altui cuvînt, cu care intră într-o anume relație sintactică, constituie o concordanță (în gen și număr la adjectivul atribut față de substantivul regent, în număr și persoană la verbul predicat în raport cu subiectul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
termenul concordanță are, pe lîngă accepția anterior prezentată, cel puțin două alte semnificații, una funcțională în descrierea nivelului morfologic, iar alta vizînd domeniul lexical, și, prin extindere, analiza discursului. Orice ajustare a morfemelor specifice categoriilor gramaticale ale unui cuvînt în raport cu morfemele altui cuvînt, cu care intră într-o anume relație sintactică, constituie o concordanță (în gen și număr la adjectivul atribut față de substantivul regent, în număr și persoană la verbul predicat în raport cu subiectul său). Gramaticile românești au consacrat pentru a reda
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fundamentală este de a marca o conexiune între două unități semantice pentru a crea o structură. Ceea ce îi diferențiază este faptul că ei adaugă sau nu la această funcție de conectare indicația de asumare enunțiativă și/sau de orientare argumentativă. Aceste morfeme care contribuie la liniarizarea discursului controlează o porțiune mai lungă sau mai scurtă de text, fenomen care a primit denumirea de incidență: incidență la stînga și/sau incidență la dreapta. Conectorii argumentativi cumulează funcțiile de segmentare, de asumare enunțiativă și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]