8,065 matches
-
fragm.48). De asemenea, a neliniștii cognitive: "Naturii îi place să se ascundă de ochii noștri" (fragm.123); "Văzul o înșelătorie" (fragm.46), "Gândurile oamenilor sunt jocuri de copii" (fragm.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizând neliniștea, pe care o consideră temei primordial, definitoriu al existenței umane: Fenomenul neliniștii ne furnizează constituția ontologică originară a Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ascundă de ochii noștri" (fragm.123); "Văzul o înșelătorie" (fragm.46), "Gândurile oamenilor sunt jocuri de copii" (fragm.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizând neliniștea, pe care o consideră temei primordial, definitoriu al existenței umane: Fenomenul neliniștii ne furnizează constituția ontologică originară a Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de copii" (fragm.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizând neliniștea, pe care o consideră temei primordial, definitoriu al existenței umane: Fenomenul neliniștii ne furnizează constituția ontologică originară a Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de suferință și de răul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de suferință și de răul imanent lumii, și neliniștea solitudinii în fața infinitului necunoscut din jur și din noi înșine. De observat că sentimentul cel mai purificat, mai profund al neliniștii existențiale aparține omului arhaic, aflat în raport nemijlocit cu marile dimensiuni al universului și cu marile întrebări. De aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de suferință și de răul imanent lumii, și neliniștea solitudinii în fața infinitului necunoscut din jur și din noi înșine. De observat că sentimentul cel mai purificat, mai profund al neliniștii existențiale aparține omului arhaic, aflat în raport nemijlocit cu marile dimensiuni al universului și cu marile întrebări. De aici, sublimitatea poeziei sale. Pentru omul civilizat, între el și gândirea sa metafizică se interpun multitudinea unor preocupări diversificate la nesfârșit, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu marile întrebări. De aici, sublimitatea poeziei sale. Pentru omul civilizat, între el și gândirea sa metafizică se interpun multitudinea unor preocupări diversificate la nesfârșit, mai ales ale acumulării, ale consumului care obnubilează deschiderea spre problemele esențiale privind sensul vieții. Neliniștea omului modern nu este a lui a fi, ci a lui a avea. Egipteanul trăia in ideea consubstanțialității cu divinitatea. Ca atare, răgazul pământesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viața cerească lângă zeul luminii, Re, al căror
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
opuse despre moarte. În epopeea sumero-babiloniană pesimismul este total eroul, deși află nemurirea, o ratează printr-un hazard nesemnificativ, fapt care scoate în evidență prețul infim al vieții. În balada vrânceană, fondul zamolxic și getic al matricei noastre culturale preschimbă neliniștea în apoteoză, moartea fiind considerată transferul într-o neoexistență superioară, înveșnicită sub forma unei hierogamii a omului cu Natura. O altă hipostază a neliniștii ne întâmpină în basmul Tinerețe fără bătrânețe, viață fără moarte. Aici neliniștea apare unicat: este prenatală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prețul infim al vieții. În balada vrânceană, fondul zamolxic și getic al matricei noastre culturale preschimbă neliniștea în apoteoză, moartea fiind considerată transferul într-o neoexistență superioară, înveșnicită sub forma unei hierogamii a omului cu Natura. O altă hipostază a neliniștii ne întâmpină în basmul Tinerețe fără bătrânețe, viață fără moarte. Aici neliniștea apare unicat: este prenatală. Copilul nu vrea să se nască într-o lume destinată morții. El acceptă să se nască doar după promisiunea tatălui său că îi va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
matricei noastre culturale preschimbă neliniștea în apoteoză, moartea fiind considerată transferul într-o neoexistență superioară, înveșnicită sub forma unei hierogamii a omului cu Natura. O altă hipostază a neliniștii ne întâmpină în basmul Tinerețe fără bătrânețe, viață fără moarte. Aici neliniștea apare unicat: este prenatală. Copilul nu vrea să se nască într-o lume destinată morții. El acceptă să se nască doar după promisiunea tatălui său că îi va dărui o tinerețe și o viață fără moarte. Feciorul de împărat va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
experiență fatală a morții sub diversele ei cauze și forme: "Prin diviziunea Unului, se constituie Multiplul, lucrurile iau naștere și nu durează etern", afirmă Empedocle (fr.17). Numai că pentru filozoful din Agrigent tragicul este total, nu există ieșire din neliniște: "Căci pentru toate lucrurile reunirea provoacă nașteri și ucide, iar dezunirea crește și se risipește". Acest lucru datorită conflictului fatal și necurmat dintre Iubire și Ură. Iar salvarea, catharsisul este "să mergi întotdeauna din creastă în creastă" a înaltei gândiri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ucide, iar dezunirea crește și se risipește". Acest lucru datorită conflictului fatal și necurmat dintre Iubire și Ură. Iar salvarea, catharsisul este "să mergi întotdeauna din creastă în creastă" a înaltei gândiri (fr.24). Iliada este o epopee a unei neliniști neîntrerupte, dusă până la spaimă datorată inimaginabilei suite de cruzimi umane justificate, mascate de ideea de eroism, destine manevrate de zei vicioși. Shakespeare avea să ironizeze sever acea lume în piesa Troilus și Cresida. Dar, mai apoi, odată cu tragedia, în spiritualitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dusă până la spaimă datorată inimaginabilei suite de cruzimi umane justificate, mascate de ideea de eroism, destine manevrate de zei vicioși. Shakespeare avea să ironizeze sever acea lume în piesa Troilus și Cresida. Dar, mai apoi, odată cu tragedia, în spiritualitatea greacă neliniștea existențială capătă o măreție ne mai atinsă ulterior. Astfel, la Eschile omul înfruntă pe zei, la Sofocle înfruntă destinul orb, iar în teatrul lui Euripide omul se înfruntă cu el însuși, cu propriile patimi. Dar spaima spectatorului în vechea Eladă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
universul! "Scrise cu nespus", negrăitul emanând din versurile poetului din Șiraz lărgește indefinit secretele noastre zariști lăuntrice. Inefabilul împlinește suprema eliberare spirituală: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea". Neliniștile sale religioase și sociale, Dante și le-a exorcizat alungându-le după poarta Infernului pe care a sigilat-o: "Lasciate ogni speranza voi che'ntrate". Petrarca, după ce constată că "Iubirea nu se hrănește decât cu lacrimi, iar timpul ruinează totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din care nu poate ieși: "Dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria". Michelangelo, marele neliniștit al Renașterii, care a zugrăvit pe plafonul Capelei Sixtine Creația ca pe o învingere de către divinitate a neliniștii sale de a fi singur, iar pe Adam neliniștit că s-a născut, scria într-unul din sonete: "Când sufletul mi-e fără frâu și fără ghid, rațiunea oarbă și șchioapă, este de mirare că primul foc pe care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
face pe poet să uite nu numai lumea, dar și pe sine însuși, pierzându-și identitatea într-o nesfârșire devenită o pură încântare fără nume: "În necuprins se-neacă al meu gând. Și ce-ncântare să naufragiez în vasta mare..." Neliniștea shakespeariană se află simbolizată înainte de toate în tragedia Hamlet. Această neliniște a incertitudinii inițiată de suspiciunea că unchiul său i-a ucis tatăl, începe cu întrebarea dilematică to be or not to be, este continuată cu spaima că moartea poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sine însuși, pierzându-și identitatea într-o nesfârșire devenită o pură încântare fără nume: "În necuprins se-neacă al meu gând. Și ce-ncântare să naufragiez în vasta mare..." Neliniștea shakespeariană se află simbolizată înainte de toate în tragedia Hamlet. Această neliniște a incertitudinii inițiată de suspiciunea că unchiul său i-a ucis tatăl, începe cu întrebarea dilematică to be or not to be, este continuată cu spaima că moartea poate fi o suită de coșmaruri, întreținută apoi de apariția fantomei regelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și confirmată de piesa imaginată prin care demască ucigașul nu dispare decât în final, odată cu autodemascarea regelui asasin, încheindu-se cu liniștea pe care o aduce moartea: The rest is silence. De asemenea, numai în moarte va lua sfârșit marea neliniște a regelui Lear după ce, purtând pe Cordelia ucisă în brațe, strigă naturii răsculate un adevăr infinit de tragic: " Nimeni nu este de vină, nimeni !" Suflați voi, vijelii, până ce vă crapă obrajii ! Urlați ! Și izbucniți, voi, ploilor în cascade, Potopiți clopotnițele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
umbră călătoare, un biet actor Ce-și chinuie și fudulește ora lui pe scenă Și-apoi nu-l mai auzi nicicând: e-o poveste Spusă de-un idiot, gălăgios și plin de furie, Și ne-nsemnând nimic. (Macbeth, V, 5) Iar neliniștea Sonetelor, care vorbesc despre trădarea iubitei cu cel mai bun prieten al său, culminează cu amara constatare: "The men are bad and in their badness reign". Dar catharsisul shakespearian, după îndelunga războire cu răul uman sub cele mai variate fețe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cât de minunate sunt firea cea mare și firea umană. Teatrul antic și teatrul shakespearean ne fac să trăim poezia ca suprem adevăr uman exorcizând transfigurator tragicul vieții. "Puterea poeziei nu are margini", afirmă Shakespeare în Doi tineri din Verona. Neliniștea (Sorge) lui Hölderlin constă în faptul că suntem singuri, iar Dumnezeu rămâne dincolo de noi. De aici năzuința ardentă a apropierii de Tatăl. Nu prin orice numire o putem face, numai prin cânt. Dar asemenea neliniște nu aparține oricui, ci este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în Doi tineri din Verona. Neliniștea (Sorge) lui Hölderlin constă în faptul că suntem singuri, iar Dumnezeu rămâne dincolo de noi. De aici năzuința ardentă a apropierii de Tatăl. Nu prin orice numire o putem face, numai prin cânt. Dar asemenea neliniște nu aparține oricui, ci este purtată de poet, nu și de către ceilalți. Căci doar poetul poate intra în comuniune cu Spiritul Suprem. Și cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai neliniștea. Poetul este intermediarul dintre Dumnezeu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
face, numai prin cânt. Dar asemenea neliniște nu aparține oricui, ci este purtată de poet, nu și de către ceilalți. Căci doar poetul poate intra în comuniune cu Spiritul Suprem. Și cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai neliniștea. Poetul este intermediarul dintre Dumnezeu și oameni pentru că numai el se află mereu în acea tensiune sacră a necesității de a-i fi aproape. Ca atare, pentru poet neliniștea este un impuls ontologic fundamental: poetul există atât timp cât se află nemijlocit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Și cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai neliniștea. Poetul este intermediarul dintre Dumnezeu și oameni pentru că numai el se află mereu în acea tensiune sacră a necesității de a-i fi aproape. Ca atare, pentru poet neliniștea este un impuls ontologic fundamental: poetul există atât timp cât se află nemijlocit în prezența, invocată de liră, a lui Dumnezeu. Doar poetul este liber, în timp ce restul oamenilor sunt supuși destinului capricios; neliniștea este prețul libertății sale vindecată prin poezie. Poezia lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de a-i fi aproape. Ca atare, pentru poet neliniștea este un impuls ontologic fundamental: poetul există atât timp cât se află nemijlocit în prezența, invocată de liră, a lui Dumnezeu. Doar poetul este liber, în timp ce restul oamenilor sunt supuși destinului capricios; neliniștea este prețul libertății sale vindecată prin poezie. Poezia lui Samuel Taylor Coleridge, Deject Deprimare este prin excelență un exemplu de acțiune cathartică pe care poezia, de înaltă gândire și vizionarism, cu puternică inducție emoțională, o poate exercita asupra unei profunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
libertății sale vindecată prin poezie. Poezia lui Samuel Taylor Coleridge, Deject Deprimare este prin excelență un exemplu de acțiune cathartică pe care poezia, de înaltă gândire și vizionarism, cu puternică inducție emoțională, o poate exercita asupra unei profunde stări de neliniște. Adresându-se prietenei sale, poetul începe prin a-și deplânge starea de mâhnire "nedureroasă, goală, sumbră, mohorâtă, înăbușită, atonă, apatică", astfel că nici inima nici gândul nu mai reacționează la frumusețile naturii, precum apusul de soare, norii diafani care își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și un nou Cer. Bucuria este acea voce melodioasă, acea ceață strălucitoare Prin care noi suntem propriul nostru izvor de bucurie ! Orice melodie este ecoul acestei voci, Orice culoare este răsfrângerea acestei lumini. Poezia, scrie Swinburne, este cea care transmută neliniștea în bucurie, nefericirile sale nu erau decât substanța lirică din care imaginația țesea visurile de fericire. În viața sa amoroasă, Goethe pleacă de la neliniștea din perioada Sturm und Drang, cea a Suferințelor tânărului Werther, și după ani lungi de fericire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]