1,499 matches
-
meritul de a fi propus o hermeneutică a modernității care nu suferă de retorica disculpării. Chiar de la început, cartea aliniază un program ambițios. Peste patru sute de pagini dense, scrise cu veleități de estet și orchestrate cu precizie geometrică, discută principiile ontologiei comunitare de la Duns Scotus la Gilles Deleuze. Dispusă într-o sintaxă dialectică, fiecare piesă a cărții trădează formația cosmopolit-eclectică a autorului. Geniul analitic de tip britanic e obturat uneori de barocul francez al frazei și depășit prin masivitatea unei erudiții
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
respectiv „teologia creștină” , rivalizată mimetic sau chiar parodiată de „științele sociale” în voința lor de edificare a unui „adevăr” universal. Eșecul modernității nu este doar epistemologic, ci pare deja consumat și la nivel ideologic. Proba acestui fapt e găsită în „ontologia violenței” pe care o secretă în mod tacit fiecare idiom sociologic, istoric sau filozofic al modernității. Aceasta - ca, de altfel, etica filozofiei antice (într-o anumită măsură) - se înscrie într-un raport de contradicție cu „ontologia păcii” proclamată de Evanghelie
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fapt e găsită în „ontologia violenței” pe care o secretă în mod tacit fiecare idiom sociologic, istoric sau filozofic al modernității. Aceasta - ca, de altfel, etica filozofiei antice (într-o anumită măsură) - se înscrie într-un raport de contradicție cu „ontologia păcii” proclamată de Evanghelie și întrupată în Biserica sfinților - fie că se cheamă parohie, schit sau mănăstire - prin legea fraternității spirituale dintre fiecare „ipostas eclezial” (I. Zizioulas), a cărei condiție filială e restabilită prin botez (Fapte 2)1. Proiectul unei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
care autori ca Hugo Grotius (1583-1645), Thomas Hobbes (1588-1679) sau B. Spinoza (1632-1677) le-au conceput etsi Deus not daretur. Din această „reducție metodologică”, domeniul cunoașterii discursive avea să fie restrâns în limitele naturii empirice. Dacă orice epistemologie trasează limite ontologiei, atunci conceptul nou creat de Hobbes este cel de „suveranitate”. Mai întâi suveranitatea omului față de el însuși, a omului asupra naturii și, în cele din urmă, a omului asupra divinului. Fenomenologia acestei transgresiuni este prea subtilă pentru a o identifica
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
hermeneutica suspiciunii: nu patetica dorință a savantului de a descoperi „ultimul adevăr”, ci plăcerea meschină de-a confirma pretutindeni absența chiar a posibilității unui astfel de adevăr. Legitimarea paradigmei postmoderne se poate face în limbajul dublu al istorismului și al ontologiei diferenței. În privința istoricismului, această ideologie derivă dintr-o prejudecată scientistă pe care Milbank o deconstruiește prin reabilitarea cunoașterii narative. Cu alte cuvinte, pe urmele lui Paul Ricœur, teologul britanic recunoaște inevitabila mediere lingvistică a oricărui tip de cunoaștere. Conceptul de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
creștină - cel puțin în formula patristică - poate da seama. Dar triumful narativ și poetic al cunoașterii teologice nu poate rămâne indiferent la provocările lui Nietzsche și a epigonilor săi. Obiceiul „demascărilor” istoriografice derivă în mod clar din filozofia perspectivistă nietzscheană. „Ontologia violenței” legitimată prin recursul la presocratici (Heraclit: „războiul este tatăl tuturor”) oferă garanțiile unei „etici nihiliste” a diferenței pe care postmodernismul pare s-o asume fără ezitări. Capitolul zece din Teologie și teorie socială se ocupă de complexa ecuație culturală
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
gândire conceptuală, s-ar fi putut înțelege pe sine. Pentru moderni, scopul principal al științelor sociale este de a deconspira alianțele ideologice care - mai ales în epocile dominate de reprezentări religioase - ar fi supus omul unui irepresibil regim de forță. Ontologia ierarhică specifică universului religios ar falsifica esența omului, care este aceea de ființă liberă, înzestrată, spre deosebire de alte animale, cu puterea de autodeterminare 1. Prin repulsia sa manifestă față de încarnările istorice ale Evangheliei creștine, Nietzsche a cochetat la început cu pozitivismul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ci mai curând celebrată”1. Din spectacolul istoriei umanității, Nietzsche nu reține decât spasmul continuu al violenței, în spatele căruia el citește echilibrul unei soteriologii ludice și necruțătoare. Admirația lui Nietzsche pentru Heraclit și pentru cultura dionisiacă trădează conținutul propriu-zis al ontologiei violenței. John Milbank are dreptate să identifice în estetismul postmodern o anumită nostalgie după valorile păgânismului (rezumate de imaginea homerică a „pământului” și a „sângelui”2). Lipsește aici spațiul necesar pentru a infirma - cu o pleiadă de contraexemple istorice - teza
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pentru a infirma - cu o pleiadă de contraexemple istorice - teza despre natura creștinismului înțeleasă ca „morală de sclavi”3. Trebuie spus totuși că prin sublinierea contrastului cultural adus de nașterea creștinismului, Nietzsche fixa indirect specificul acestei metanarațiuni (fecundată de o ontologie irenică). La fel, printr-un studiu atent al conținutului teologic al literaturii creștine din Antichitatea târzie, tezele lui Michel Foucault despre articularea sistemului social punitiv modern în matricea eclezială (specializată în controlul simbolic al dorințelor). J. Milbank remarcă diferența dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ficăruia în parte”1. Tot atunci, scolastica latină - în dialog cu tradiția averroistă - acceptă provocarea metodologică a „dublului adevăr”, punând astfel bazele unei teologii naturale apologetice lipsite de precedent în scrierile patristice. Modelul genealogic criticat mai sus este secondat de „ontologia diferenței”. Pe urmele lui Nietzsche și Heidegger, preluați într-o lectură selectivă, autori postmoderni precum J. Derrida sau G. Deleuze au formulat, începând cu anii ’60 ai secolului trecut o severă critică a „metafizicii prezenței”. Această sintagmă a fost introdusă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de transcendență, participație și analogie nu sunt neapărat obiectivante, atunci când „existența” nu este acceptată ca predicat univoc pentru Ființa divină și ființare 4. Tema heideggeriană a „Ființei ca diferență” reprezintă pentru Jacques Derrida și Gilles Deleuze matricea compoziției unei noi ontologii a violenței. În cazul lui Derrida, aceasta se desfășoară într-o complexă „gramatologie”, al cărei scop este legitimarea practicii deconstrucției („echivalentul genealogiei”1 nietzscheene) din perspectiva unui anarhism semiotic global. Derrida încurajează percepția anarhică a lumii, care nu are început
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
culturală, ceea ce „pare să fie în mod special cazul lui Platon, în Sofistul”1. Chiar și atunci când țintesc dreptatea sau armonia, „virtuțile grecești” sunt modelate de mitul dominant al eroismului bazat pe etica sacrificiului, cărora li se propune - din partea creștină - ontologia păcii bazată pe etica iubirii. Dacă deconstrucția eticii lui Platon este relativ succintă, critica lui Aristotel cere mai mult spațiu. În pofida saltului major făcut în considerarea „diferenței” și a „particularității” - capitol la care Platon rămăsese restant -, etica Stagiritului e construită
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
omului infinita libertate de a iubi întotdeauna altfel și puterea de a fi pretutindeni același. În Biserică doar, oricare altul ți se arată, de fiecare dată, ca celălalt - un chip, o asemănare și un „tărâm al făgăduinței”. În desfășurarea principiilor ontologiei păcii la Augustin, profesorul Milbank identifică o singură poziție inconsistentă: acceptarea, fie și condiționată, a coerciției. În contextul controversei donatiste, Augustin a fost tentat să admită o formă - chiar și îmblânzită - de control forțat al statului asupra comunităților „indisciplinate” ale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fi, din acest punct de vedere, decât acel Trup mistic în care mădularele sănătoase le compătimesc pe cele bolnave. Într-un mediu caracterizat de legile inseparabilității, așa cum este Biserica, se cere o precizie „cuantică” în oricare intervenție „chirurgicală”. În fine, „ontologia socială” a Bisericii depinde de o descripție teologică fundamentală. J. Milbank aduce din nou în discuție dogma trinitară a creștinismului, pe care o explorează creator în direcția unei ontologii a diferenței. Pentru el, creația transfigurată eshatologic oglindește într-o anumită
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
se cere o precizie „cuantică” în oricare intervenție „chirurgicală”. În fine, „ontologia socială” a Bisericii depinde de o descripție teologică fundamentală. J. Milbank aduce din nou în discuție dogma trinitară a creștinismului, pe care o explorează creator în direcția unei ontologii a diferenței. Pentru el, creația transfigurată eshatologic oglindește într-o anumită măsură structura paradoxală a Dumnezeirii. Deplina unitate ființială a umanității permite totuși diferențierea ipostatică. Această afirmație nu reprezintă o simplă speculație filozofică, ci o necesitate dogmatică ce trebuie discutată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
continuu în timp, ex nihilo”. Acest lucru este posibil întrucât în Dumnezeu actul și potența coincid la infinit. Și numai datorită iubirii „creația este generată într-o ordine intrinsec armonioasă cu ființa lui Dumnezeu”1. Teologia trinitară deschide posibilitățile unei ontologii a infinitului pe care gândirea filozofică grecească n-o putea întrezări. Sfântul Grigorie de Nyssa 2, de pildă, este primul teolog creștin care a acordat Dumnezeirii atributul infinității. Teologia trinitară apofatică își găsește astfel corelația în mistica „urcușului” contemplativ, „din
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pildă, sociologia sau economia - li se conferă libertatea de a gândi faptul social în unitatea sa micronică și cu pretenții epistemologice restrânse. În oglinda teologiei, științele sociale - când nu sunt o simplă cronică a derizoriului - apar ca ipostaze ale unei ontologii regionale care oferă o cunoaștere limitată despre mecanismele de funcționare ale unei societății umane circumscrise în timp și spațiu. Aflată în relație cu științele sociale, teologia nu concurează în aceeași competiție. Înțeleasă în buna sa definiție patristică, teologia nu predă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
îmbrăcat” (Ps. 103,1c). Refuzul darului ființei e trădat de logica emancipării vindicative, precum și de obnubilarea interiorității invizibile, acolo unde inima este gazda experienței nemijlocite a bucuriei și suferinței. Biserica a câștigat încrederea oamenilor probând, la fiecare generație, veracitatea acestei ontologii chenotice a donației. Retorica binelui constă, așadar, într-o viziune la fel de importantă cât toate cuvintele care îi compun exegeza. Recunoștința și recunoașterea în fața bunătății fundamentale a creației presupun transfigurarea percepțiilor printr-o sinteză sacramentală între registrul tactilității și sfera vizualului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Turner, Yale University Press, New Haven, 1996. Nietzsche, F., Așa grăit-a Zarathustra, trad. rom. de Ștefan A. Doinaș, Editura Humanitas, București, 1994. Nietzsche, F., Genealogia moralei, trad. rom. de Al. Șahighian, Editura Humanitas, București, 1994. Noica, Constantin, Tratatul de ontologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981. Noica, Rafail, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002. O’Donovan, Oliver and Joan Lockwood O’Donovan (eds.), From Irenaeus to Grotius: A Sourcebook in Christian Political Thought 100-1625, Wm. B. Eerdmans Publishing Co
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
asigură că a existat acest lucru și că nu a fost inventat 225. Acest statut special ne îndreptățește să afirmăm că referentul poetic (ca și cel al ficțiunii, în sens mai larg) se definește printr-o condiție prin excelență ambiguă; ontologia elementară, se știe, distinge categoric între existență și non-existență, în timp ce reprezentarea literară pune sub semnul întrebării tocmai fundamentele acestei distincții. Personajele și lucrurile „reprezentate” într-un roman sau într-un poem sunt și nu sunt reale 226, întrucât, în asemenea
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
lor insignifianțe, dovezi ale fantasmagoricei multiplicități a lumii. Din această perspectivă, s-ar putea afirma chiar că experiența poetică a lui Roberto Deidier nu este străină de acea metamorfoză treptată, uneori greu sensizabilă, a obiectului plasat în temporalitate, caracteristică pentru ontologia barocului. Și în cazul de față, abundența detaliilor devine un simptom al tranzitoriului, chiar dacă, abandonând apetența barocă pentru obscuritate, discursul autorului contemporan câștigă în precizie, mimând adesea transparența și directitatea. Așa cum se întâmplă și în pasajul citat mai sus, nu
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
instituției se judecă din perspectiva funcției Îndeplinite În sistemul social. Ambele sunt evaluate Însă prin prisma unei teleologii fie individuale ori colective. În timp ce actorii sociali conștientizează scopurile și mijloacele acțiunii, ei nu sunt Întotdeauna conștienți de funcțiile instituțiilor sau de ontologia acestora (procesul de atribuire colectivă de funcții). De asemenea - și nu În ultimul rând - acțiunea este condiționată atât instituțional (prin constrângere sau constituind moduri habituale de acțiune) cât și relațional (prin imersiunea Într-o structură de relații sociale). Cu toate
Organizare și câmpuri organizaționale. O analiză instituțională by Mihai Păunescu [Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
ale necesităților lor inerente, având un caracter natural și o finalitate specifică”. Ei urmăresc scopuri și finalități proprii pe care Încearcă să le legitimeze apelând la norme și principii de ordin superior. Perspectiva se bazează, În mare măsură, pe o „ontologie socială realistă”(Scott, 2001:161). De pe o poziție constructivistă macrofenomenologică, Meyer și Jepperson (2000) argumentează ideea construcției cultural-cognitive atât a intereselor, cât și a capacității de acțiune responsabilă a actorilor („investitorilor”). Ei arată cum capacitatea de acțiune (agenția) a actorilor
Organizare și câmpuri organizaționale. O analiză instituțională by Mihai Păunescu [Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
care plasează științele sociale în aceeași clasă cu cele ale naturii, paradigmele de cunoaștere fiindu-le comune. Or, se știe că acest mod de a privi realitatea socială este departe de a fi acceptat de către filosofii și sociologii preocupați de ontologia socialului și de mecanismele de cunoaștere a universului de fenomene din sfera socioumanului. Fără a intra aici într-o dezbatere ce-și află locul în lucrări de natură teoretico-filosofică, vom observa, pe de o parte, că în activitatea concretă de
Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică by Traian Rotariu, Petru Iluț () [Corola-publishinghouse/Science/1855_a_3180]
-
mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a Întâmplat realmente, despre ceea ce s-a Întâmplat pe deplin”. (/1,5,6). Povestind cum a fost produs un lucru oarecare, cum a Început el a exista (a fi ), mitul este solidar cu ontologia. De aceea, mitul care povestește o ontofanie sacră devine model exemplar pentru orice activitate umană, căci numai el revelează realul. Contrar aparențelor și, mai ales contrar mentalității colective moderne (inclusiv aceea a oamenilor de știință), omul primordial nu era, spiritualicește
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]