1,168 matches
-
a mulțimii londoneze și la fuga regelui. În momentul izbucnirii războiului civil, tabăra parlamentară beneficia de sprijinul regiunilor mai dezvoltate din sud-estul Angliei, mai ales orașele portuare și Londra, care puteau oferi mai multe resurse decât Vechea Anglie, susținătoare a regalității. Regaliștii aveau în schimb o armată mai bine organizată cu ajutorul căreia au abținut câteva victorii nedecisive. Treptat parlamentul a reușit să-și dezvolte forța militară, fiind ajutat și de trupele Scoțiene care au participat la război cu condiția acceptării de către
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
CABAL), cel mai important dintre ei fiind contele de Shaftesbury 28. În 1679, regele a convocat alegătorii să formeze parlamentul. După Restaurație, în Anglia apăruseră primele nuclee de partide în sens modern, tory29 și whig30. Tory-i erau adepți ai regalității și erau legați de proprietatea funciară și de biserica anglicană, iar whigii erau disidenți protestanți și comercianți londonezi. În 1679 au câștigat whigii care au profitat de teama de catolicism a opiniei publice, în urma descoperirii unui complot al ducelui de
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
faptul că regele nu mai avea nevoie de subsidiile parlamentului, pentru că "trăia nepedepsit și fără rușine din subsidiile lui Ludovic al XIV-lea (...) în disprețul intereselor Angliei"32. După dizolvarea parlamentului a urmat "un adevărat delir de devotament mistic față de regalitate"33 și o perioadă de prigoană împotriva partidului whig. Conducătorul său contele de Shaftesbury a fost nevoit să se exileze în Olanda, iar alți conducători ai partidului au fost condamnați. Carol al II-lea a murit în 1685, iar tronul
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
Evul Mediu timpuriu, când în Europa se practica dreptul germanic. O altă consecință importantă a fost doctrina celor "două corpuri ale regelui", din care unul este corpul fizic al persoanei regale, iar celălalt este corpul politic pe care îl reprezintă regalitatea. Doctrina medievală târzie a monarhiei de drept divin susține că sacră este regalitatea, și nu persoana regelui, iar asta însemna că regele ar putea să-și piardă regalitatea, fie prin ucidere, fie prin abdicare. O dată cu apariția Reformei, această chestiune a
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
importantă a fost doctrina celor "două corpuri ale regelui", din care unul este corpul fizic al persoanei regale, iar celălalt este corpul politic pe care îl reprezintă regalitatea. Doctrina medievală târzie a monarhiei de drept divin susține că sacră este regalitatea, și nu persoana regelui, iar asta însemna că regele ar putea să-și piardă regalitatea, fie prin ucidere, fie prin abdicare. O dată cu apariția Reformei, această chestiune a devenit de maximă actualitate, pentru că regii sau principii care trădau credința universală puteau
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
al persoanei regale, iar celălalt este corpul politic pe care îl reprezintă regalitatea. Doctrina medievală târzie a monarhiei de drept divin susține că sacră este regalitatea, și nu persoana regelui, iar asta însemna că regele ar putea să-și piardă regalitatea, fie prin ucidere, fie prin abdicare. O dată cu apariția Reformei, această chestiune a devenit de maximă actualitate, pentru că regii sau principii care trădau credința universală puteau fi asasinați cu aprobarea tacită a Bisericii. Ca urmare, catolicii englezi au tipărit o serie
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
este una de tip patern. Pentru aceasta ar fi trebuit să definească mai întâi ideile simple de autoritate paternă și de autoritate politică, și să arate apoi cum poate fi stabilită conexiunea dintre ele, pentru a forma ideea complexă a regalității patriarhale. Pentru a-și dovedi această mare teză el ne spune că " Oamenii s-au născut în supunere față de părinți" și deci nu pot fi liberi. Iar această autoritate a părinților o numește autoritate regală‚ autoritate paternă, drept al paternității
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
țin cont de ea în sondarea imaginarului, acolo unde întâlnim pragul istoric dintre lumea pre-creștină și cea creștină, pentru că: ... nici studiul lui Dumézil nu explică originea sensibilizării conștiințelor la două moduri diferite de simbolism [cu referire la "suveranitatea magico-religioasă" și "regalitatea simbolică", n.n.] și mai ales nu legitimează numeroasele anastomoze care s-au putut forma între cele două mentalități. (34) Deși se concentrează asupra imaginarului puterii, studiul de față se ferește a trata imaginația în raport cu conflicte sau pulsiuni cu caracter social
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
zeilor, și permite unei umanități imperfecte și decăzute din vârsta de aur să supraviețuiască prin cunoaștere (principiul final se va regăsi în teocrația bizantină, dar cu transformările previzibile de grad și de limbaj: în loc de cunoaștere, credință). Arta politică este arta "regalității" prin excelență, exercitată doar de cel care e în stare să aducă binele și fericirea cetății lui. Politica e o știință a cunoașterii (non-practică, pentru că omul politic și filosoful nu sunt separați), o artă arhitecturală, dar asemănătoare și celei a
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
decât individul), iar imaginea persoanei sale auguste să se confunde cu funcția sa de autocrat (Dagron, Empereur 141-59). Reprezentând puterea universală (superioară așadar oricărei alte puteri terestre), el este așezat nu doar în relație cu împărăția Fiului, ci și cu regalitatea vetero-testamentară a regilor Melchisedec, Saul, David și Solomon; de la ei moștenește, pe lângă atributul sacralității acordate de teoria imperială, și sacerdoțiul - ceea ce dă consistență ideii înseși de "imperiu creștin" (Dagon, Empereur 21). Textele și ritualurile care susțin această interpretare a lui
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fondatoare ale imperiului creștin și prin arhetipul urban al Bizanțului creștinat. Noul conținut ideologic a exploatat persuasiv atât vizionarismul "salvator", cât și simbolismul întemeierii, combinând moștenirea elenistică și cea romană, pentru a obține un set de valori generale, necesare noii regalități universale, creștine, dar și davidice. Constantin I preia ceremonialul de curte de la Dioclețian, adaptează ideologia imperială, asimilează zeitățile locale grecești, cumulează celebrul cult al soarelui cu figura plină de umanitate a lui Christos, îl "dublează" pe acesta, mai întâi ca
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fi clădite o teocrație dedicată lui și o lume nouă. Constantinopolul, străbătut de multiplele crize care, în cele din urmă, i-au decantat identitatea politică și rolul de sediu central al "unicului" imperiu creștin, ajunge, după secolul VIII, la o "regalitate sacerdotală" decadentă. Treptat, înspre marea schismă din 1054 (așa cum am subliniat deja), Roma reia, în cadrul teologiei catolice și al politicilor papalității, prin opoziție față de orientul ortodox, teoria vetero-testamentară a "sacerdoțiului regal" (o veche preocupare, încă de la Sfântul Augustin). Practic, cauzele
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
creștin; totodată, ele au dus la formularea a două tipuri de teorii politico-creștine ale puterii, fiecare cu un imaginar aparte, tot mai diferit unul de celălalt odată cu secolul XI. Criza iconoclasmului a lăsat însă urme adânci și în teocrația bizantină: regalitatea sacerdotală, pentru că a reprezentat marea pârghie politică a iconodulilor bizantini (partida monahală a rămas atentă și la patriarh, dar și la papalitatea aliată, opunându-se sacerdoțiului regal), a ajuns să reprezinte esența absolută a puterii. Ritualul oncțiunii împăratului de către patriarh
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
statului bizantin au avut loc în perioada pre- și imediat post-iconoclastă confruntări severe cu privire la punerea în practică și la gestionarea planului oikonomic, totuși, ca și în vechea cetate a lui Platon, știința de a guverna a rămas prin excelență arta regalității; exercițiul practic de putere a avut întotdeauna ca finalitate arhitectura desăvârșită a lumii (și a imaginarului său), o sarcină divină delegată exclusiv autocratului. Pentru a realiza acest program de edificare a lumii, autocratul constructor avea menirea să se instruiască și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și al Regelui Constantin Ilaș: Vreau să facem o scurtă biografie a familiei dumneavoastră. Părinții au făcut politică? Spiru Țuțu: Tatăl meu n-a făcut niciun fel de politică. C. I.: Îmi spuneați că avea un cult pentru casa regală, regalitate și pentru Rege. S. Ț.: Da. Și când a abdicat Regele, tata a plâns și a spus că: "libertatea noastră nu se știe cât o s-o mai avem". Și a avut dreptate. C. I.: Ați fost crescut în cultul Casei
[Corola-publishinghouse/Science/84954_a_85739]
-
pur și simplu m-a răscolit în suflet, când am putut să văd un neisprăvit, până atunci considerat așa, un om fără importanță și căruia nu i s-a dat nicio atenție, deasupra Regelui?! Am crescut în acest spirit al regalității și mi-a rămas în suflet. C. I.: Dar tatăl nu a făcut politică. Ț. S.: Niciun fel de politică. Dar a fost denunțat de un văr de-al meu de la Murgeni că ar fi fost simpatizant legionar și a
[Corola-publishinghouse/Science/84954_a_85739]
-
se organizeze în sine, în modul cel mai bine adaptat pentru a atinge acest scop." Acest principiu a devenit lozincă a școlii de gândire care-i poartă numele. * S-a înrolat în susținerea unei teme familiare pentru perioada respectivă: condamnarea regalității, nobilimii și clerului, stări sociale considerate ca inutile și parazitare. El credea că într-o etapă anterioară a dezvoltării istorice, toți aceștia au jucat roluri necesare. În noile condiții însă regii, nobilii și clerul au devenit inutili din punct de
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
care doar puțini o pot vedea cu ochiul liber; figurat: inițiatorul în mistere; simbolic: castă sacerdotală a savanților în astrologie, magie, teologie. El este "de trei ori mare" fiind considerat ca rege, legislator și preot; prototipul epocii mitice în care regalitatea, magistratura și sacerdoțiul se confundau. Unii istorici văd în el simbolul epocii în care rasa neagră etiopiană se încrucișa pașnic cu rasa albă. Egiptenii îi atribuiau 42 de cărți, în care este fixat calendarul - de aceea i-au dat numele
Astrologia odinioara si azi by Constantin Arginteanu [Corola-publishinghouse/Science/295559_a_296888]
-
păsărilor care cunoșteau mult mai bine drumul, a ajuns la templu. Aici, oracolul îl primi pe învingătorul lui Darius, pe cuceritorul Babilonului și al Memphisului așa cum se cuvine: Vino fiul meu, Tu care îmi arăți Atîta dragoste, Să-ți dau regalitatea Lui Ra și regalitatea lui Horus. Toate popoarele și toate religiile Le vei ține sub picioarele tale. Toate națiunile unite împotriva ta, Tu le vei zdrobi cu brațul tău. Apoi îi dezvălui că nu este fiul regelui Filip - așa cum credea
Astrologia odinioara si azi by Constantin Arginteanu [Corola-publishinghouse/Science/295559_a_296888]
-
mai bine drumul, a ajuns la templu. Aici, oracolul îl primi pe învingătorul lui Darius, pe cuceritorul Babilonului și al Memphisului așa cum se cuvine: Vino fiul meu, Tu care îmi arăți Atîta dragoste, Să-ți dau regalitatea Lui Ra și regalitatea lui Horus. Toate popoarele și toate religiile Le vei ține sub picioarele tale. Toate națiunile unite împotriva ta, Tu le vei zdrobi cu brațul tău. Apoi îi dezvălui că nu este fiul regelui Filip - așa cum credea el, ci al lui
Astrologia odinioara si azi by Constantin Arginteanu [Corola-publishinghouse/Science/295559_a_296888]
-
1636-1715) arhiepiscop de Canterbury, încoronează monarhii britanici. Este educat la Corpus Christ College, după care studiază medicina. Oponent permanent al Bisericii de la Roma, atacă idolatria practicată de ea ca fiind păgână și o definește ca "Romanism". Este foarte apreciat de regalitate și ia parte activă la conducerea țării. Devenit sfetnicul lui Lady Montagu, are o influență extrem de pozitivă asupra ei. 39 Gilbert Burnet (1643-1715), teolog, istoric și scriitor scoțian, episcop de Salisbury. Vorbea curent olandeza, franceza, latina, greaca și ebraica. La
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
cele ale lui Lovinescu și Perpessicius unele dintre cele mai strălucite demonstrații de verb din literatura noastră critică. Nu avea focul întunecat al lui Călinescu și nici asociațiile acestuia atât de originale, dar artileria tăcută purta în ea însăși o regalitate de stil ce poate fi tot mai rar întâlnită la recenzenții grăbiți de azi care scriu jurnalistic și nu artistic, gata să te facă praf prin concluzii paradoxale, ignorând sau neputând să facă demonstrații. Vladimir Streinu era un avocat al
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
oficial în 1975. Dar nobilimea suedeză este recunoscută de Stat din 1866 ca o corporație. Printre țările care nu oferă nicio protecție juridică titlurilor nobiliare se regăsesc și monarhii (Norvegia), e adevărat cu puteri pur simbolice, și țări în care regalitatea a fost abolită, deși a jucat un rol important de-a lungul istoriei (Grecia, Portugalia, Italia). Altfel spus, nu există o clasificare simplă a acestor atitudini juridice, în funcție de locul pe care nobilimea l-a jucat în istoria națională. Sursa: baronul
by Michel Pinçon, Monique Pinçon-Charlot [Corola-publishinghouse/Science/1066_a_2574]
-
aluzii la „împărăție”, puterea limitată și pacea strâmbă a Cezarului. Putem adăuga, firește, o viziune teologică radicală ce părea să zguduie credința monoteistă a vechiului Israel, oferind o interpretare fără precedent a noțiunilor iudaice clasice de „templu”, „slavă”, „tron” sau „regalitate”. Toate acestea sunt recapitulate în figura Crucii, respinsă la unison de centrele de putere politică și religioasă din Palestina primului veac. În locul eticii revoluționare, Iisus a propus mai întâi disciplina războiului nevăzut. Astfel, Crucea devenea o critică a fraudei populiste
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Iisus a propus mai întâi disciplina războiului nevăzut. Astfel, Crucea devenea o critică a fraudei populiste la care s-au dedat atât actorii cosmopoliți ai faimoasei pax romana, cât și regizorii cinici ai naționalismului religios. Smerenia este marca paradoxală a regalității mesianice. Refuzând paralogismele lașității, adevăratul conducător își asumă riscul morții. Crucea, prin urmare, atinge nu doar efectele, ci însăși cauza răului universal 1. Vertebre patristicetc "Vertebre patristice" Noul Testament devansează, prin urmare, cu aproape două mii de ani sentimentul european al ororii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]