18,995 matches
-
regizorul îți face cu ochiul non-stop în direcția neorealismului italian, inclusiv gros-planul tipic cu gambele delicate ale unei femei în pantofi cu tocuri pășind cu dificultate pe un teren viran. Și acest film face o prioritate din jocul actorilor, doar regizorul/co-scenaristul/protagonistul (Sergio Castellitto), aflat la a doua peliculă, e faimos ca actor. Dar tocmai din acest motiv, el reușește să facă o peliculă care e totodată un recital thespian și un film în carne și oase, oricât de paradoxal
Din 3 filme, doar 2 idei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12054_a_13379]
-
piață. Ar fi oarecum banal și snob să afirm că primul dintre ele e unul dintre lungmetrajele mele favorite, pentru că 8 ˝ e deja un loc comun în preferințele multor critici de film. E straniu adecvat societății românești actuale, fiind, pentru regizor, un film de tranziție. Și tocmai de aceea, poate cel mai reprezentativ pentru Federico Fellini, pentru care 1963 (anul apariției acestui film) marchează un punct de cotitură: de la neorealism la autobiografic. Firește, autobiografia lui Fellini nu e una care îți
De cumpărat o dată și de vizionat de două by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12034_a_13359]
-
și el) echilibrul bine zdruncinat. Și măcar o dată, această așteptare mi-a fost răsplătită: La cittŕ delle donne, tot cu Mastroianni în rolul principal. E actorul despre care tind să cred că și-a făcut o carieră ca alter-ego al regizorului. Ambii cuceriseră faima internațională cu La dolce vita (1961). În filmul de față, ambii trec printr-o "criză" a cărei miză e la început blocajul creativ, apoi identitatea. Spun ambii pentru că de data asta Mastroianni e Guido, un regizor care
De cumpărat o dată și de vizionat de două by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12034_a_13359]
-
al regizorului. Ambii cuceriseră faima internațională cu La dolce vita (1961). În filmul de față, ambii trec printr-o "criză" a cărei miză e la început blocajul creativ, apoi identitatea. Spun ambii pentru că de data asta Mastroianni e Guido, un regizor care încearcă să-și recupereze inspirația. Ceea ce nu e ușor când ești prins între carnal și spiritual, între realitatea pragmatică și oniricul care domină imaginația acestui regizor și, nu în ultimul rând, între artistic și vandabil. Degringolada carnavalescă e de
De cumpărat o dată și de vizionat de două by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12034_a_13359]
-
creativ, apoi identitatea. Spun ambii pentru că de data asta Mastroianni e Guido, un regizor care încearcă să-și recupereze inspirația. Ceea ce nu e ușor când ești prins între carnal și spiritual, între realitatea pragmatică și oniricul care domină imaginația acestui regizor și, nu în ultimul rând, între artistic și vandabil. Degringolada carnavalescă e de data aceasta ilustrată printr-o paradă în care cohorta de personaje e condusă de clovni, Fellini folosind adeseori combinația dintre elemente fantastice, spectaculare, și cotidianul sec ca
De cumpărat o dată și de vizionat de două by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12034_a_13359]
-
artistic și vandabil. Degringolada carnavalescă e de data aceasta ilustrată printr-o paradă în care cohorta de personaje e condusă de clovni, Fellini folosind adeseori combinația dintre elemente fantastice, spectaculare, și cotidianul sec ca o metaforă pentru comunicarea interumană. E regizorul la care, dacă vezi un puhoi de personaje, poți fi sigur că legăturile dintre ele sunt tăiate sau că va exista o falie în "osmoza" dintre ele (vezi scena cu Guido și femeile din viața lui adunate laolaltă). Ceea ce-
De cumpărat o dată și de vizionat de două by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12034_a_13359]
-
trebuie văzut de mai multe ori, pe îndelete și cu răbdare. Altfel, e posibil ca prima vizionare să-ți dea doar o durere de cap. Aceeași proprietate o are și al doilea film. Nu știu dacă i se trage de la regizor sau de la romanul SF de Stanislaw Lem, pe care e bazat. Tind să cred că de la ambele. Mulți critici vorbesc despre Solaris (cel al lui Tarkovsky, despre cel recent nici nu m-aș obosi să scriu) ca replica estică la
De cumpărat o dată și de vizionat de două by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12034_a_13359]
-
ca un ficat de porc agățat în vitrina unei măcelării. A nu se citi "ne-elaborat". A fost nevoie de mult efort regizoral pentru ca lungmetrajul să dea o impresie atât de violentă. De altfel, se filmează în stilul cinema vérité. Regizorul, debutant la cincizeci-și-doi de ani, vede acest film ca pe un semnal de alarmă. Filmul povestește viața unor adolescenți din timpul unei zile. Începutul e de-a dreptul plictisitor, vezi o scenă de sex între un adolescent și o puștoaică
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
potrivește descrierii din romanul lui Roth: "față osoasă inexpresivă". Oricâte tatuaje i-ar pune și oricât i-ar poci mâinile, cu greu îți vine a crede... La care se adaugă faptul că Roth e un romancier acru și acut, pe când regizorul Robert Benton vede lumea într-un fel mai afabil și îngăduitor. Roth aruncă săgeți în toate părțile, iar în film supraviețuiește doar una: cea care țintește corectitudinea politică, în general un concept relativ plictisitor și oprimant pentru scriitori. În plus
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
scriitori. În plus, mediul academic e cel ce exacerbează până la absurd corectitudinea politică. Filmul e neînchegat fără a fi un eșec. Dar dacă-l vedeți după lungmetrajul Viața în Londra, s-ar putea să vi se pară un eșec. Renumitul regizor britanic Stephen Frears revine cu o poveste despre traficul de organe și imigranții ilegali - lumea cinefilă pare fascinată de această temă, exploatată și de filmul decretat cel mai bun de către Academia Europeană de Film. Lungmetrajul debordează de umor negru, suspens
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
putea pierde totul din cauza ei. Acestui cineast remarcabil, melanjul de genuri pare să îi reușească de fiecare dată, iar acum îl folosește pentru a te lăsa să privești personajele din cât mai multe unghiuri cu putință. Există și un contrast: regizorul a mai făcut filme despre străini dizlocați, indieni și pakistanezi, care încearcă să se adapteze la multiculturalismul așa-zis britanic (Sammy and Rosie Get Laid și My Beautiful Laundrette), dar acum protagoniștii săi s-au transformat în imigranți a căror
Proaspetele delicatese by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12076_a_13401]
-
de spus despre enigmele întunecate ale anilor șaptezeci-optzeci. Legăturile fierbinți dintre Carlos șacalul și capi ai Securității sunt amplu documentate de agențiile de presă și de publicațiile din Occident. La ce mai folosește pudibonderia aceasta grețoasă, dacă nu la acoperirea regizorilor și actorilor mânați de ură antioccidentală? Și, din nou: de ce să devenim cu toții complicii unor astfel de atrocități? În ce privește gogorița marelui profesionalism al celor care-au spionat și "contraspionat" pentru țară, să fim serioși! Dacă rezultatul "furtului de tehnologie" e
Siguranța-nstelată deasupra și legea imorală în noi by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/12080_a_13405]
-
film al lui Oliver Stone, Alexandru, a cărui lansare e precedată de o campanie ridicol de scumpă, e într-atât de prost încât îți vine să crezi că mult trâmbițatul scandal legat de homosexualitatea protagonistului e încă o scorneală publicitară. Regizorul ia un personaj istoric și-l modelează, ca pe plastilină, în atât de multe direcții încât rezultatul e diform prin excelență. Întâi și întâi, Stone își bate capul să respecte adevărul istoric, ceea ce, având în vedere enorma cantitate de scrieri
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
imitației ar fi să fie nestatornic și să înfățișeze acest soi de fire, încă trebuie înfățișat statornic în nestatornicia lui". Or, Alexandrul lui Stone nu e nici una, nici alta, tocmai pentru că personajul sfârșește prin a fi un container în care regizorul aruncă idei și emoții de-a valma. Co-scenaristul Stone îl vrea pan-național și pan-sexual, iar ce obține e doar disoluția unui personaj. Care personaj era doar miza acestui film biografic... Acestea sunt erori structurale comise în scenariu. Dar
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
aruncă idei și emoții de-a valma. Co-scenaristul Stone îl vrea pan-național și pan-sexual, iar ce obține e doar disoluția unui personaj. Care personaj era doar miza acestui film biografic... Acestea sunt erori structurale comise în scenariu. Dar regizorul mai are câteva idei bizare, cum ar fi aceea de a diferenția între greci și macedoneni pe baza accentelor: unii vorbesc cu accent scoțian, irlandez sau galez. Alexandru e, ca și actorul care-l portretizează, irlandez. Iar mama sa... Câțiva
Alexandru and Aristotel by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12094_a_13419]
-
acolo. Interpretarea ei mi-a apropiat și piesa, și spectacolul, care mi se pare important, ca etapă, pentru ea. Întîlnirea cu mari actori i-a subtilizat discursul. Cred că trăiește pentru prima oară o astfel de întîlnire-experiență majoră pentru un regizor, pentru un artist. Fără nici un dubiu, distribuția este miza, în jurul ei se strînge totul, este ca o cremă savuroasă, o cremă care te lasă să-i simți pe cerul gurii delicatele-i ingrediente: Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Ionel Mihăilescu, Claudiu
Șomeri de lux by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12075_a_13400]
-
vremea când au apărut. Și, reluând lectura, aceasta te îndeamnă, ba, chiar te obligă parcă să scrii. O asemenea carte frumoasă, apărută în 1983 la Editura Muzicală este 9 caiete albastre scrisă de brăileanul Mihai Berechet, actor de talent și regizor înzestrat. Pe lângă faptul că Mihai Berechet este un minunat povestitor, al cărui verb ironic cucerește și temperează sentimentala rememorare a propriei vieți, 9 caiete albastre (ce titlu inofensiv) înseamnă traiectoria dramatică a omului de teatru, pe deplin dăruit artei, dar
"Pe cine cauți tu?" by Eugenia Tudor-Anton () [Corola-journal/Journalistic/12093_a_13418]
-
de Bazan." Arta de portretist a lui Mihai Berechet se vădește în creionarea unor figuri ale teatrului românesc precum Nicolae Bălțățeanu - dar nu uită aproape pe nimeni dintre cei pe care i-a admirat sau alături de care a jucat. Talentul regizorului atent la reacțiile oamenilor, recompune cu artă etapele sfârșitului tragic al actorului Mihai Popescu, al cărui apropiat a fost. Dă la o parte cortina pentru a reînvia personalitatea copleșitoare a lui Nicolae Bălțățeanu sau pe a eminentei profesoare Alice Voinescu
"Pe cine cauți tu?" by Eugenia Tudor-Anton () [Corola-journal/Journalistic/12093_a_13418]
-
savantă, elevată a acestui om de mare cultură...". În genere cărțile scrise de actori abundă în întâmplări comice sau pline de haz pe care oamenii scenei le-au trăit. Cartea lui Mihai Berechet, nu numai actor, dar și un mare regizor, poartă în ea sâmburele unei ciudate doamne. Nu poate urca pe treptele meseriei din cauză că la "cadre" sosesc neîncetat anonime prin care este "denunțat" el și părinții. Tatăl fusese o scurtă perioadă senator în guvernarea Iorga - din care cauză face, pe
"Pe cine cauți tu?" by Eugenia Tudor-Anton () [Corola-journal/Journalistic/12093_a_13418]
-
mă mai recunosc... Omul gras, care se uita la mine cu privirea împăienjenită, nu puteam fi eu...". Dar în anul în care se inaugura noua clădire a Teatrului Național mai primește o lovitură: "Deci Horea (Popescu) și cu subsemnatul, ambii regizori ai Naționalului, în acel moment important din viața teatrului, eram, cu ocazia acestei mari sărbători, liberi sau, mai bine zis, puși pe liber"... îndepărtat din viața teatrală după 26 de ani de activitate, când încă nu împlinise 50 de ani
"Pe cine cauți tu?" by Eugenia Tudor-Anton () [Corola-journal/Journalistic/12093_a_13418]
-
Marina Constantinescu Nu văzusem filmul Agnes of God, inspirat de textul lui John Pielmeier cînd am fost la Teatrul Odeon pentru premiera cu Agnes, aleasa lui Dumnezeu, de același autor. Tot așa cum n-am văzut nici un alt spectacol făcut de regizorul Marius Oltean. Am citit doar despre montarea domniei sale cu Zbor deasupra unui cuib de cuci de acum cîțiva ani, de la Teatrul Național din Cluj. Dacă ar fi să formulez rapid, aș zice că țintește sus, la texte cu istoric cinematografic
Accente by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12115_a_13440]
-
am văzut, după spectacol, și filmul din 1985 al lui Norman Jewison, cu Jane Fonda în rolul doctoriței Marta Livingstone, cu Anne Bancroft - Stareța și Meg Tilly, sora Agnes. Ultimele două nominalizate la Oscar și toate trei excepționale. Acolo, lectura regizorului, ca și fabulosul efectelor, conduce spre exploatarea zonei miracolului, care există și care se poate produce chiar și la vedere (scena cu sîngerarea palmelor). Spre acest tip de repetare, menținută, totuși, în coadă de pește, a conceperii unui prunc în
Accente by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12115_a_13440]
-
și la vedere (scena cu sîngerarea palmelor). Spre acest tip de repetare, menținută, totuși, în coadă de pește, a conceperii unui prunc în mod misterios, poate chiar divin. Nu cred în acest tip de speculație. Dar asta e problema mea. Regizorul însă și-a urmărit formidabil accentul pus în scenariu și și-a dus, coerent, avînd și mijloacele la dispoziție, construcția di granda pînă la capăt, bazîndu-se enorm pe interpretarea celor trei actrițe, pe tipul de transă, alta la fiecare. În
Accente by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12115_a_13440]
-
unitar, desenat în linii geometrice, ca și cum l-am vedea de sus, dintr-un avion care zboară la joasă înălțime. Spectatorii sînt invitați pe scenă, pe gradene, și ele dispuse pe patru laturi ale spațiului de joc, în mijlocul enigmei investigate de regizorul Marius Oltean. Cu cine a făcut Agnes copilul, de ce a ascuns Maica superioară sarcina, ce relație este între ele, cine și de ce a ucis pruncul nou-născut? Mă uitam și mă gîndeam ce bine dă și cum împrospătează inocența bietei Agnes
Accente by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12115_a_13440]
-
și Virginia Rogin, Stareța superioară - încearcă treaba asta într-un fel pe cont propriu, dintr-un interes special față de problematica piesei și față de personajele lor, care le incită la căutări și la cîteva descoperiri personale. Aici este punctul cîștigat al regizorului, în felul surprinzător de a le distribui pe cele trei actrițe în roluri mai puțin abordate. Dar nu-și duce ideea și lucrul pînă la capăt cu ele, din păcate. Descoperită rămîne, de cele mai multe ori, Elvira Deatcu, căreia pare că
Accente by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12115_a_13440]