630 matches
-
de stilul cu totul aparte al gândirii sale, fără să-l poată totuși urmări bine. O presupunere confirmată și de unele relatări ale foștilor săi studenți: „S-a spus că Wittgenstein a fost un exemplu viu de practicare a metodei socratice deoarece adesea lecțiile lui constau într-un schimb de întrebări și răspunsuri între el și cei prezenți. Se pare că avea dificultăți să producă o lecție închegată. În mod evident, încerca să elaboreze totul din nouă Mi s-a spus
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
mult de modul de a face filozofie pe care îl ilustrează această scriere. Observația lui Engelmann a fost că dacă în Tractatus găsim întrebări și răspunsuri, apoi mai târziu Wittgenstein ar fi trecut de la forma categorică a propoziției la întrebarea socratică.27 Iar Alice Ambrose, una din persoanele căreia Wittgenstein i-a dictat Caietul albastru, a exprimat opinia că pentru el Tractatus-ul era deja de pe atunci „filozofie în sens tradițional“28. În sfârșit, Stephen Toulmin, care a fost studentul lui Wittgenstein
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
situații în care noi toți am fost deprinși să le utilizăm învățând limbajul. Filozofii își îndreaptă adesea atenția spre expresii, le examinează, pentru a spune așa, într-un vacuum, în afara contextelor în care sunt deprinși oamenii să le folosească. Întrebările socratice din dialogurile lui Platon, „Ce este binele?“, „Ce este virtutea?“, constituie bune ilustrări ale acestei mișcări pe care o fac filozofii. Numai cel care se întreabă ce este timpul în genere va fi tentat să fie indus în eroare de
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
se elibereze puțin cîte puțin de tutela feudală și să devină ființe independente. Proprietatea ar fi, deci, o sursă de independență? Asta contrazicea tot ce spusesem pînă atunci în Grupul celor Zece. J.B. Nu trebuie să uităm că, în Simpozionul socratic, discursurile despre libertate erau însoțite de libații și că stăpînii erau serviți de sclavii aflați la dispoziția lor. Unii își imaginau că vor obține libertatea ieșind din sistemul proprietății, în vreme ce era tocmai dimpotrivă. Cea dintîi proprietate ești tu însuți. B.C.
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
termeni de economie, aspecte de legislație, ideologii și atitudini politice, teorii matematice și concepții filosofice. În acest sens, remarcăm spațiul extins dedicat gloselor în corpul publicisticii eminesciene: "Iată originea cuvântului "cinic". Însemnarea originară a cuvântului este deci: discipol al filozofului socratic Antistene. Școala cinică e totodată muma școalei stoice. Mai târziu, și mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvântul și-a schimbat întru câtva semnificațiunea"352. Dovedind stăpânirea tehnicii maioresciene a supralicitării detaliului, jurnalistul își exersează rolul profesoral în
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
naționalism, libertate, liberalism, conservatorism, putere, socialism ș.a. De cele mai multe ori, jurnalistul semnalează cu grijă accepțiunile cuvintelor, mergând până la sensurile lor etimologice, limitând astfel ambiguitatea semantică a termenilor: "Iată originea cuvântului "cinic". Însemnarea originară a cuvântului este deci: discipol al filozofului socratic Antistene. Școala cinică e totodată muma școalei stoice. Mai târziu, și mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvântul și-a schimbat întru câtva semnificațiunea"387. Vorbind despre sursele polisemiei, M. Pêcheux subliniază capacitatea cuvintelor de a-și modifica
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
din urmă este, de fapt, cel care organizează situațiile de instruire, astfel încât să se obțină rezultatele dorite cu economie de timp și efort. Jarvis (1995) trece în revistă trei abordări ale predării în educația adulților, și anume: abordarea didacticistă, abordarea socratică/euristică și abordarea facilitatoare. Aceste abordări derivă din percepția profesorului privind rolul său de instructor, din presupozițiile legate de motivația adulților de a învăța, respectiv din concepția sa privind situațiile de instruire. Abordarea didacticistă este abordarea tradițională, aflată în continuu
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
culturale de învățat și de transmitere a lor, prin intermediul unor metode și tehnici expozitive/argumentative. Profesorul controlează continuu finalitățile, vehiculând conținuturile în manieră structurată și sistematică, iar cursanții iau notițe, apoi reproduc corect și cât mai exact respectivele informații. Abordarea socratică/euristică, mult încurajată, se bazează pe punerea unor întrebări. Ea constă în adresarea de către profesor a unei secvențe de întrebări studenților, astfel încât, prin răspunsurile pe care le dau, să-și exprime cunoștințele, să revină și să reflecteze asupra lor, să
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
care oferă informații utile profesorului. Insatisfacția nu doar interferează cu procesul de învățare, ci poate determina renunțarea studentului în ce privește participarea la concursuri (Seaman și Fellenz, 1989). 2. Evaluarea profesorului cuprinde, de asemenea, mai multe aspecte: - identificarea stilului de predare (didacticist/socratic facilitator); - autoevaluarea sistematică și planificată a profesorilor este destul de rară. Câteva modalități de aplicare a ei pentru profesori ar fi: introspecția neorganizată, dar ajunsă la rang de obișnuință, stabilirea unei liste personale de întrebări care să le ghideze autoevaluarea etc.
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
din urmă este, de fapt, cel care organizează situațiile de instruire, astfel încât să se obțină rezultatele dorite cu economie de timp și efort. Jarvis (1995) trece în revistă trei abordări ale predării în educația adulților, și anume: abordarea didacticistă, abordarea socratică/euristică și abordarea facilitatoare. Aceste abordări derivă din percepția profesorului privind rolul său de instructor, din presupozițiile legate de motivația adulților de a învăța, respectiv din concepția sa privind situațiile de instruire. Abordarea didacticistă este abordarea tradițională, aflată în continuu
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
culturale de învățat și de transmitere a lor, prin intermediul unor metode și tehnici expozitive/argumentative. Profesorul controlează continuu finalitățile, vehiculând conținuturile în manieră structurată și sistematică, iar cursanții iau notițe, apoi reproduc corect și cât mai exact respectivele informații. Abordarea socratică/euristică, mult încurajată, se bazează pe punerea unor întrebări. Ea constă în adresarea de către profesor a unei secvențe de întrebări studenților, astfel încât, prin răspunsurile pe care le dau, să-și exprime cunoștințele, să revină și să reflecteze asupra lor, să
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
care oferă informații utile profesorului. Insatisfacția nu doar interferează cu procesul de învățare, ci poate determina renunțarea studentului în ce privește participarea la concursuri (Seaman și Fellenz, 1989). 2. Evaluarea profesorului cuprinde, de asemenea, mai multe aspecte: - identificarea stilului de predare (didacticist/socratic facilitator); - autoevaluarea sistematică și planificată a profesorilor este destul de rară. Câteva modalități de aplicare a ei pentru profesori ar fi: introspecția neorganizată, dar ajunsă la rang de obișnuință, stabilirea unei liste personale de întrebări care să le ghideze autoevaluarea etc.
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
ci de dragul Eului, toate acestea formeaz] Eul, Eul știe tot... Muncă nu poate spori său s]r]ci m]reția acestei cunoașteri (Upanișada Brihadaranyaka 5.5.6-7; 4.4.24). Se consider] c] virtutea este necesar] pentru cunoaștere, iar dictonul socratic „cunoașterea înseamn] virtute” r]zbate și în aceste texte. Persoană ideal] imaginat] în Upanișade trebuie s]-si dep]șeasc] emoțiile, sentimentele, inclinațiile în c]utarea unei „chem]ri” superioare, dar egocentrist]. Ins] exist] câteva reguli. Cu toate acestea, din asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
refer] la formule tipice de adresare, la ținută de doliu și chiar la comportamentul în timpul mesei. Confucius nu abordeaz] acest concept în manier] critic]; nu ridic] problemă necesit]ții de a urma tocmai aceste norme convenționale (aspect întâlnit în etică socratic]); ins] este conștient de faptul c] normele convenționale variaz] de la un domeniu la altul și de la o perioad] de timp la alta. Filosofii chinezi ai epocii și-au exprimat punctele de vedere diferite și asupra termenului i (moral]). În sens
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
subiective (cum sunt pl]cerea, fericirea sau satisfacerea dorințelor), ci unei bun]st]ri materiale, obiective. Perspectiva lui Mo Tzi în materie de etic] este mai puțin individualist] decât abord]rile tipic occidentale sub multe aspecte. Viziunea să asupra percepției socratice este mai degrab] social] decât individualist]. În timp ce Socrate se întreab] dac] ar trebui sau nu s] se supun] codurilor recunoscute la nivelul întregii societ]ți, Mo Tzi pune problema în sens invers, întrebându-se dac] societatea ar trebui s] accepte
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
nu a scris, de fapt, nimic, dar se poate desprinde o perspectiv] general] despre ideile și metodele sale din precedentele dialoguri ale lui Platon, cum ar fi Euthyphro și Laches, al c]ror scop principal pare a fi continuarea tradiției socratice de filosofie oral] în form] scris]. În operele urm]toare, cum ar fi Republică (pentru care importantul Gorgias poate fi considerat o schit] preliminar]), Platon conținu] s] dezvolte o serie de idei care îl vor separă progresiv de Socrate, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
fi Republică (pentru care importantul Gorgias poate fi considerat o schit] preliminar]), Platon conținu] s] dezvolte o serie de idei care îl vor separă progresiv de Socrate, cu toate c] el le-ar fi considerat extensii legitime ale abord]rii socratice: în special cea care a ajuns s] fie cunoscut] sub numele de „teoria formelor” și o teorie a guvern]rii strâns legat] de primă. Aristotel nu va avea nimic în comun cu teoria formelor a lui Platon, pe care a
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
reau s] prefere interesele altora în defavoarea celor personale, constituia o problem], nu o soluție; iar orice caz de reușit] pentru justiție trebuia s] demonstreze c] totul era f]cut în interesul agentului. În acest sens trebuie s] înțelegem faimoasele paradoxuri socratice: „Arete este înțelepciune” și „nimeni nu face r]u în mod intenționat”. „Gândiți-v] bine” - spune el - și veți descoperi c] a face ceea ce trebuie este cel mai bine pentru voi” -, iar dac] alții fac r]u, o fac pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
o viat] de succes în care acțiunea corect], bazat] pe judecat], este ingredientul principal (sau singurul?). („Nimeni nu face r]u în mod intenționat” - sau, dup] cum au tradus grecii, „nimeni nu face r]u voit”, aceasta reprezint] faimosul refuz socratic al existenței conceptului de akrasia sau de „sl]biciune a voinței”. Comentariul caracteristic f]cut de Aristotel la aceast] afirmație, în Etică nicomahic] VII, este acela c] refuzul lui ar fi „în dezacord cu faptele observate”, deși el conținu] - la fel de
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
pl]cere într-un om f]r] voinț] nu este atat cunoașterea în sensul s]u primar, adic] a cunoaște principiile generale relevante, cât este conștiința faptului c], de acum, aceasta i se subordoneaz].) O strategie asem]n]toare celei Socratice este adoptat] de majoritatea succesorilor s]i, desi doar cei din curentul stoic au fost tentați s] asocieze strict viața bun] cu procesele raționale. Pentru Platon și Aristotel, utilizarea rațiunii este necesar], dar nu suficient], pentru a tr]i viața
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
c] diferitele comportamente umane pot și trebuie s] fie justificate prin mijloace raționale. În al doilea rând, au acceptat c] aceast] justificare trebuie s] fie f]cut] în interesul personal al individului. De asemenea, este acceptat] ideea c] virtuțile (aretai) socratice sunt indispensabile pentru a duce o viat] bun]. Cu exceptia momentului când el se îndreapt], în mod surprinz]tor, spre a aduce un elogiu vieții intelectuale pure, aceasta p]rând a fi poziția lui Aristotel; și hedoniștii, ca și Epicur, insist
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
deoarece Socrate, cel al primelor dialoguri - care, dup] cum am spus, pare a fi menit s] r]mân] aproape de Socrate cel istoric - este bucuros s] discute subiectul cu toat] lumea. În dialogurile urm]toare, pe de alt] parte, unde ideile socratice autentice par s] se dizolve în fundal, Platon începe s] considere aceast] cunoaștere ca fiind accesibil] doar unui num]r restrâns de persoane. Teoria să general] a cunoașterii („teoria formelor”) are multe aspecte comune cu teoriile ideilor înn]scute. Ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
riposteaz] nici împotriva poziției subordonate a femeilor în societatea greac] (cu exceptia, în cazul lui Platon, a existenței unor baze pragmatice: unele femei sunt într-adev]r excepționale, așa c] ar fi p]cât s] nu fructifici talentele lor). „Omul” din întrebarea socratic] - „Cum ar trebui s] tr]iasc] un om?” - este considerat], în mod automat, ca reprezentând exclusiv masculul (adult, liber) speciei, iar la întrebarea paralel] legat] de femeie se presupune, în mod straniu, c] ar trebui s] se r]spund] prin
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
Press, 1987). Lucretius: On the Nature of Things; trans. Lakham (aș The Nature of the Universe) (Harmondsworth: Penguin Books, 1951). Platoș Euthyphro; trans. Tredennick, în The Last Days of Socrates (Harmondsworth: Penguin Books, 1969). : Laches; trans. Lane, în Plato: Early Socratic Dialogues (Harmondsworth: Penguin Books, 1987). :Gorgias; trans. Irwin, în the Claredon Plato Series (Oxford: Oxford University Press, 1979). Includes commentaries. : Republic; trans. Grube (Indianapolis: Hackett, 1974 and London: Pan Books, 1981). Alte referințe Nussbaum, M., C.: The fragility of Goodness
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
Commentary (London: Macmillan; New York: St Martin’s Press,1964). Geach, P.,Ț.: „Plato’s Euthyphro. An analysis and commentary”. Monist, 51, (1966). Hardie, W. F. R.: Aristotle Ethical Theory, 2nd edn (Oxford: Oxford University Press, 1980). Stokes, M. C.: Plato’s Socratic Conversations: Dramă and Dialectic în Three Dialogues (including the Laches) (London: Athlone Press, 1986). Urmson, J., O.: Aristotle’s Ethics (London: Blackwell, 1988). Woods, M.: Arisotle’s Eudemina Ethics Books I, ÎI and VIII (Oxford: Oxford University Press, 1982). Alte
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]