1,275 matches
-
social ori pretext de supralicitare, de ironie bagatelizantă etc. C. nu se mai vrea de mult „liderul generației”, „stegarul”, „reprezentantul-tipic” ș.a.m.d., ci se vede pur și simplu ca o mare singurătate într-un ocean de moftologie caragialiană, o solitudine narcisiacă, dorind să-și construiască „egologic” lumea, înghițind marile texte occidentale ale postmodernității într-o intertextualitate interesată, în final, exclusiv de subtextul autorului. De aici și imaginea obsedantă, mitul personal al autorului: păianjenul, figură prin excelență a textului și textuării
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286129_a_287458]
-
și trup se simte cuprins de cosmicul unei stări indefinibile. Este ca și cum fiecare particulă a ființei sale spirituale se desprinde și plutește în căutarea unei noi regrupări care să permită saltul spre abisul altor lumi. Această stare îl introduce în solitudinea funebră ce-și va atinge apogeul odată cu pasul înstrăinării și proiecției dincolo de viață. Finalitatea vieții și singurătatea morții sunt extreme ontice, surveniri răsturnate în raport cu entuziasmul naiv al ființării întru cotidian. Deși este incapabilă să le înțeleagă esența, rigoarea socială învăluie
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
îi însoțesc primul și ultimul pas nu-l pot întovărăși decât din sau până la pragul enigmatic dintre viață și moarte. Saltul peste prag spre a intra în sau a ieși din viață ființa umană îl va realiza numai întru cosmica solitudine a infinitelor armonii. Această realitate primordială a apariției și dispariției sale implacabile în și din intervalul viețuirii terestre încearcă să o ignore omul cotidianului focalizându-și energia cunoașterii și acțiunii doar spre fluxul limitat al vieții. Pentru cel angajat în
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
suferim când cel drag se distanțează, se desprinde de proximitatea noastră? Una dintre stările profunde ale interiorității noastre care este disipată ca experiență traumatizantă prin întovărășirea și inter-cuplarea cu cel drag se relevă a fi singurătatea. Așadar, apăsarea metafizică a solitudinii, imposibilitatea de a-i mai suporta povara ontică determină căutarea și conexiunea întru final cu cineva de care ne atașăm întru naivitatea adâncă a iubirii. A fi singur implică, mai exact, a fi singur pe drumul pașilor tăi prin viață
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
speranță, adesea, doar, amplifică agonia suferindă ce-l pătrunde și copleșește ulterior, atunci când despărțirea și îndepărtarea celui drag devin evidențele unei realități necruțătoare, aspectele unui context ce survine implacabil. Procesul distanțării crește exponențial cu re-survenirea pentru cel părăsit a experienței solitudinii apăsătoare. În vecinătatea unei de curând apuse însoțiri, această experiență transformă eul astfel încercat într-un nod existențial în care se împletesc haotic și de ne-desfăcut toate firele depresiilor, neîmplinirilor și revoltelor ce au zguduit spiritul celui părăsit și
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
că dragostea pentru un celălalt nu-l poate reține pe acesta în eternitate. Astfel, îndepărtarea celui în care s-a investit pe sine echivalează cu o descomplectare ontică, cu o decupare și trunchiere metafizică. Conștiința ce devine aici lucidă întru solitudine înțelege și își asumă părăsirea la care o damnează îndepărtarea celui drag drept un exil nedrept și înjositor. Umilința ca situație și fapt afectiv real se rezumă pentru cel astfel abandonat la postularea nu numai a relativității ființei și fidelității
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
vârtejul existențial insuflat prin suferințele de ordin sufletesc mundaneitatea ce-și răsfiră pulsația în succesiunea temporală? Survin deschiderile transcendenței și în acest context spre a fi asumate? Să reluăm fidel exemplul celui care suferă îndepărtarea sau chiar moartea celui drag. Solitudinea, exilul în existență și cunoaștere pare a fi noua paradigmă spre care este proiectat odată cu survenirea terifiantei pierderi. Mă simt singur ne va spune el cu vocea unui martir tângutor și revoltat deopotrivă. Dar această mărturisire este împlinită cu deplina
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
ce conferă sufletului forța de a privi și de a se raporta la propria conștiință precum și la conștiința celorlalți într-un mod direct, fără intermediari și nume false imprimate de voința vulgului social. În acest sens, nemărturisirea sentimentului de profundă solitudine se împlinește pe fundalul unei deja survenite convingeri că această confesiune își îndreaptă deschiderea spre conștiințe ce doar imită înșelător atitudinea compasiunii depline. Odată cu implozia suferinței de ordin spiritual în miezul conștiinței proprii, sufletul trăiește procesualitatea graduală a mărturisirii de
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
mundane de reducere și anulare a prezenței sale, atunci această vigilență va reîncadra respectiva conștiință îndurerată în perimetrul restrâns al excepțiilor izolate. Astfel, cei a căror suferință nu poate fi stinsă trăiesc printre ceilalți semeni purtând însemnul apartenenței la o solitudine circumscrisă și delimitată în interiorul mundaneității cotidiene și de către aceasta. Ei sunt damnați la o singurătate în mijlocul lumii sociale și nu în afara freamătului de cetate al conviețuirilor umane. Daca pentru cei a căror suferință s-a stins metamorfozele interioare remise de
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
ce-și începe rugăciunea întru reculegerea mistică. Statuia, ca rezultantă principală a creației sculpturale induce imaginea unei situări proiectate în spațiu deschis. Întâlnirea dintre forma ce se impune organizator și conținutul materiei dispus modelării este deplin evidențiată fiind postulată în solitudinea înaintării cu care o statuie întâmpină percepția umană. Acest tip de creație solicită o singurătate plastică învăluitoare, un gol împrejmuitor ce menține efectul distanțării de soliditatea sau concretețea altor structuri. Statuia religioasă așteaptă credinciosul din mijlocul acestei sfere vide ce
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
de liniște care îți dau pregustarea vieții de dincolo. Există mănăstiri unde călugării se nevoiesc în posturi, rugăciune, purificarea minții, curățirea inimii, priveghere și slujirea aproapelui. Trăiesc, ascunși vederii, duhovnici îmbunătățiți care iubesc mai mult decât orice sărăcia chiliei și solitudinea contemplației. Sunt monahíi în felul Martei sau al Mariei care, acolo unde le este dat, râvnesc după virtuțile nepieritoare. Există numeroase familii darnice, în care se poartă iubirea de străini. Nu ne lipsesc tinerii voluntari în asistența socială. La fel
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ne reamintim, poate, că unitatea de sens a Scripturii a fost mereu captată de ochiul tradiției Bisericii printr-o deschidere specifică sfințeniei lui Dumnezeu. Sub idealul unității lăuntrice 1 se articulează și vocația oricărui autentic monachos, cuvânt grecesc care traduce solitudinea contemplativă, desemnată în ebraică prin expresia „a fi unul” sau „a fi singur” (cf. Psalmi 85, 10) și echivalat în literatura protocreștină siriacă prin substantivul care îl desemnează pe „cel care este unificat”1. Limitele pozitivismuluitc "Limitele pozitivismului" Ne imaginăm
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
reîntoarcerea în globul de lumină „de unde am fost aruncați”. Cine ar putea tăgădui aici cuvintele Micului Prinț după care „drumurile drepte nu duc niciodată foarte departe”? Esențial pentru debutul fazei practice în viața duhovnicească este momentul de singurătate totală. Experiența solitudinii profunde ne cere delimitarea de amestecul cu lumea conversațiilor menajere. Precum într-o noapte fără lună, când ochiul minții își descoperă pângărita nuditate, inima rănită a omului imploră ajutorul. Înstrăinarea nu mai are nici o determinare psihologică, cum ar crede mizantropii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
profunde ne cere delimitarea de amestecul cu lumea conversațiilor menajere. Precum într-o noapte fără lună, când ochiul minții își descoperă pângărita nuditate, inima rănită a omului imploră ajutorul. Înstrăinarea nu mai are nici o determinare psihologică, cum ar crede mizantropii. Solitudinea este aici teologică: „eu singur cu Dumnezeu singur”; un lucru deloc simplu, de vreme ce „am învățat să trăim cu simțiri trupești” care se cer transfigurate (nu suprimate) printr-o asceză „în orice caz și orice chip”. Urmând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu strică tonalitatea și nu falsifică mesajul poemului. Un mesaj care comunică, de cele mai multe ori, o sugestie despre tragicul existenței mărunte, solitare, fără orizonturi. B. transmite de o sută de ori aceste semnale de urgență ale ființei instalate într-o solitudine grea. O singurătate, iarăși, lipsită de orgoliul încercat de romantici, o singurătate care nu eliberează ființa de circumstanțele constrângătoare ale vieții, ci o închide și o descompune lent și iremediabil. Mai mult, solitudinea bacoviană nu este niciodată singură, este înconjurată
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285530_a_286859]
-
de urgență ale ființei instalate într-o solitudine grea. O singurătate, iarăși, lipsită de orgoliul încercat de romantici, o singurătate care nu eliberează ființa de circumstanțele constrângătoare ale vieții, ci o închide și o descompune lent și iremediabil. Mai mult, solitudinea bacoviană nu este niciodată singură, este înconjurată mai totdeauna de alte singurătăți mai mari: parcul din mijlocul orașului este solitar, piețele sunt pustii, hanul, drumul, odaia în care poetul așteaptă să se întâmple ceva și nu se întâmplă, totul, pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285530_a_286859]
-
însă atenție, pentru că nu parcurgerea unui astfel de ritual face miracole, ci intervenția lui Dumnezeu, care este cu adevărat miraculoasă în viața omului. Însă, prin acest proces, „psihicul nostru, fie în mod indirect, fie latent, este avantajat (...) - pentru că - rupe cercul solitudinii în care eram închiși și, puțin câte puțin, devenim și noi capabili să oferim contribuția noastră pentru a reconstrui”. Dialogul dintre confesor și penitent își menține contribuția psihoterapeutică, în măsura în care ajută penitentul să primească cum se cuvine acest har și să
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
nu-l scutesc de îndoială. Conștient de talentul său nativ, dar și de un anume deficit de forță creatoare, și-l asumă pe acesta din urmă lucid, modelându-se ca poeta artifex. Văzând creația ca o aventură personală, petrecută în solitudine, el nu se va recunoaște nici sămănătorist, nici simbolist, cu toată predilecția mărturisită pentru simbol. Curând după debut, se sustrage influenței eminesciene, cristalizarea unei expresii proprii începând încă din 1894, când publică poezia În grădină, pentru a se desăvârși în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285370_a_286699]
-
a realului, se întâlnesc acum timpul punctat de sonul ceasor nicului și "noaptea amintirii", timpul ei dolorific, numenul de vis. E singurătatea măsurată în auz, revelată sieși prin incantarea urechii, un plictis de vrajă care obnubilează lumea, o muzică a solitudinii făcută din sonurile ce sunt ca o eroziune a realului: greieri, șoareci, și care din acest lent proces de neantizare dezlănțuie melancoliile ce-și organizează arhitectura lor de umbre" (ibidem, 25). Eminescu și Schopenhauer I. Petrovici identifică influențe din filosofia
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
întâmpinată umbra. Naratorul-personaj prezintă el însuși identitatea umbrei ca fiind propriul "reflect". Dacă în hipertext (text) umbra îl inițiază de Dan, în hipotext (avantext), umbra este anunțată despre planul plecării în lună a "stăpânului" ei, fascinat de perspectiva fericirii în solitudine. (H3a) Bine, zise Dan apucând mâna cea rece și diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieței tale, ca să-l găsesc când voi reveni pe pământ și să-l recitesc (Sărmanul Dionis Eminescu: 2011, II, 50). (h3b) Unde
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Levi (1958/1987) confirmă acest diagnostic, afirmând că însingurarea lor interioară era absolută și că ei erau „mult prea goliți pentru a mai suferi cu adevărat”. În lagărele de femei, omologii lor feminini, numite în batjocură Schmuckstück (bijuteriile), prezentau aceeași solitudine morală și același abandon de sine (Tillon, 1988). Această stare de mare degradare a fost atribuită unei situații de extremă subnutriție, care a dus la distrugerea unei părți însemnate din proteinele corpului (Poliakow, 1964). Așadar în acest caz nu acționează
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
aceasta un nou argument. Ceea ce poate permite, dacă nu justificarea, cel puțin înțelegerea indolenței despre care este vorba, este că saturarea subiectului activ, a acestui subiectivism care a fost elementul esențial al sistemelor teoretice occidentale, nu înseamnă că nu există solitudine. Poate că aceasta este caracterizarea esențială a per-soanei umane. Dar faptul de a fi solitar nu înseamnă deloc a fi izolat. Referirea la etimologie poate, în această privință, să ne lămurească. Și, în același timp, în domeniul poeziei și în
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
solitar, în germană einsam, se formează de la rădăcina indo-europeană sem, de unde vine și "ensemble" în franceză, sammele în germană. Cu conotația de a strânge, de a aduna pe care acesta o are negreșit 60. Există deci un raport etimologic între solitudine și alteritate. Rădăcinile pluralizării persoanei se găseau într-o astfel de proximitate. Straniul și străinul în sine însuși servind ca piatră de încercare la primirea acestor calități în celălalt. O predispoziție nativă într-un fel. Iar "dilatarea" persoanei așa cum o
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
servind ca piatră de încercare la primirea acestor calități în celălalt. O predispoziție nativă într-un fel. Iar "dilatarea" persoanei așa cum o putem observa în tribalismul preși postmodern nu este, prin urmare, decât consecința acestei caracteristici pe care o are solitudinea de a primi, de a aduna. În termeni logici, aș spune că solitarul este o modalitate esențială a comunității. Este ceea ce amintește Heidegger: Nu poate fi solitar decât acela care nu este singur; nu este singur adică nu este separat
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
nu este străină de un anume mimetism și de recuzita procedeelor teatrale ce „regizează” sensibilitatea „ramurii etice” a promoției optzeciste. Gestul poetic este învestit cu valoare morală și existențială de act-limită, iar autorul ia o atitudine sentențios-moralizatoare, convertită în orgoliul solitudinii și al tăcerii, în pofida nevoii de comunicare și a încrederii în puterea cuvintelor. Copleșit de sintaxa străzii, poetul pune „dinamită sub podurile pe unde/ trecea poezia leneșă”, simplitatea și sinceritatea expresiei demetaforizate intenționând să traducă o viziune insolită asupra existenței
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286412_a_287741]