1,003 matches
-
valoarea pragmatică a limbajului în poetica romanului lovinescian, edificat la început pe tiparele genului dramatic (mai exact, ale tragediei percepută de Lovinescu, în opinia mea, ca specie asimilabilă genului "vieților romanțate") și, ulterior, pe o schemă compozițională hibridă (sugerând degradarea tragicului înspre absurd eu aș spune: spre melodramă prin destructurarea narațiunii), într-o manieră foarte modernă. În felul acesta, Lovinescu se dovedește un inovator modern, care scoate romanul din orizontul poeticilor mimetic-realiste și al epicului tradițional, deconstruit cu subtilitate. Din cele
Scriitorul si umbra sa. Volumul 1 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
epicului. În ceea ce mă privește, am preferat o lectură à vol d'oiseau, cu tot cu "goluri" (profitând, e drept, de sugestiile interpretării în cauză) și, luând distanță față de text, am ajuns la concluzia că Lovinescu nu a ales deliberat varianta degradării tragicului, asemeni unui precursor al literaturii absurdului, ci s-a reîntors instinctiv la modelul peren, chiar dacă aparent desuet, al melodramei. Astfel că, pe lângă cuvântul elocvent, creator de "realități", literatura lovinesciană pare să fi preferat și cuvântul mut, convertibil oricând în imagine
Scriitorul si umbra sa. Volumul 1 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
James L. Smith, Michael R. Booth, Frank Rahill ș.a., citați în carte, care au reevaluat această formă specifică culturii moderne nu din perspectiva "simplității" construcției melodramatice, ci a complexității mecanismului receptării acesteia. În felul său, melodrama pune laolaltă comicul și tragicul, căutând un drum median, care să împace extremele. Totodată, melodrama reprezintă și o formalizare a conflictelor tipice prin cristalizarea unor măști devenite clasice, fapt care, deși face să se piardă "prospețimea" realismului de observație, permite totuși accesul la o umanitate
Scriitorul si umbra sa. Volumul 1 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de a opta pentru valori autentice, de a acționa. 3.3.3. Limbaje scenice în teatrul clasic și în teatrul modern Teatrul modern deconstruiește nu numai subiectul, trama, ci și structurile logice și convențiile dramaturgiei clasice: „O ultimă ipostază a tragicului în contemporaneitate, care nu poate fi ocolită, se datorează teatrului absurd sau al deriziunii, lui Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Arthur Adamov, socotiți autorii reprezentativi [...] Spre deosebire de existențialiști, în teatrul absurd nu există revoltă, nu există acțiunea personajului, nu aflăm posibilitatea unei
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
că n-a avut la dispoziție decât cuvântul, material precar. Mulți dintre modernii de ieri sau de astăzi invocă în consens tragedia limbajului, nonconsonanța dintre semn și semnificație, incongruența dintre cuvânt și idee, acestea motive de mortificări și incompletitudini. Sublimul, tragicul, anxietățile nu pot fi puse în portativ verbal; indicibile, inexprimabile, inefabile acestea, la rândul lor, configurează mizeria poetului. Apropierea desăvârșită de cuvântul năzuit și regăsirea cuvântului pierdut solicită, în fapt, inventarea unui "limbaj în limbaj" (dezideratul lui Paul Valéry și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cod energizant prezumțios: Când fiarele cutează să te-nfrunte, / să nu te-ntrebi de unde vin, ce vor: / lovește-le cu-o lacrimă în frunte, / Apoi purcede-n sus..." Ca la André Malraux din Antimemorii, actul demiurgic e un antidot al tragicului; drept urmare, destinul suferit poate deveni un destin dominat. Insul fremătător, "bolnav de faptă" un demonic în sens goethean opune "devorantului Cronos" înfăptuiri demiurgice. Intră în joc un vădit orgoliu răsturnător, creatorul fiind "un microcosm în macrocosm", un fel de Eu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
verticale bezne..." Un "Eu" unduitor Departe de a fi un homo ludens, Nichita Stănescu e un poeta gravis, un problematizant activ excedat de întrebări dar și unul dintre cei mai serioși propunători de răspunsuri; deși nu de puține ori sugerează tragicul, comentariile sale (ale unui solar) se organizează într-un fel de cod existențial verticalizant, cod învederând o anumită despovărare, de unde planarea, levitația pe o linie transorizontică, privirea oarecum calmă, dicțiunea patetic-mărturisitoare; finalmente un ceremonial verbal insinuant, raportabil la personajele îndurerate
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
vreo treizeci în totul. Craiova văzută din car e "cel mai frumos oraș din lume..." De cu totul altă factură, cele șaptezeci și cinci de confesiuni soresciene din Puntea (subtitlu: Ultimele) apăreau postum în primăvara 1997; pagini excedate de neliniști, notații frizând tragicul. Jurnalul ante-mortem, zguduitor, include mărturiile lui Sorescu de final, care, bolnav incurabil, speră, se amăgește, se roagă și își întrevede sfârșitul produs la 8 decembrie 1996. Document uman sfâșietor, sub imperiul thanaticului; trei luni torturante, pe puntea "între viață și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ceasul din urmă. Astfel de reacții tulbură și clatină. O spovedanie a unui recuperat din moarte clinică, a lăsat André Malraux; al său Lazare trimite simbolic la personajul novotestamentar înviat de Isus. La Marin Sorescu stins la șaizeci de ani tragicul atinge paroxismul: Am ajuns în rugăciunile mele, / Să nu-i mai cer lui Dumnezeu / Câțiva ani, sau un an, / Ci să-i cer doar câte-o zi, / Câte-o noapte: // Doamne, ajută-mă să trec cu bine / Și noaptea asta
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
târăște după sine pe fratele său Thanatos" (Chronos, Eros, Thanatos, 1952). Pe spații ample, Cezarul poet pare un desperado (rareori îmbunat), la care tensiunea dintre iubire și dispariție ține de sentimentul incompletitudinii funciare, motiv de angoasă cronică; stare asociată inevitabil tragicului. "Moartea e programul meu zilnic, / împărțită pe ore, o măsur și-o privesc față în față... / de n-ar veni imprevizibilă (...) / acesta-i jocul care-l joacă și Divinul (...) / ;accept și eu: cu mine însumi plin de cruzime!" (Gladiator), Mazochism
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
prăbușirea; altfel spus, tristețea sa, comunicată apăsat, e cea a condiției umane în totul, fenomen normal, ineluctabil, de unde ca la Sadoveanu transferul într-o mâhnire calmă, inclusiv un fel de poeticitate a neliniștii care finalmente se dezagregă. Un antidot al tragicului e cântul, acesta oferind cel puțin iluzia depășirii: "Cântând, încerc să ies din moarte / Și moartea totuși nu se curmă..." Neputința surmontării marasmului, neputința de a escalada munții lumii, declanșează "un hohot omenesc de plâns" (Unde-i mândria?). Anticiparea dispariției
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Ochiul însuși e un crin: Mai multe buchete o nuntă și o moarte, Toate nunțile și morțile același crin. Din crini este hora miresei, iubite, Din crini convoiul de înmormântare. Senzație de gol și extincție, un aer ghețos, plâns generalizat! Tragicul în dimensiuni planetare obsedează; modulații pe tema dispariției sfârșesc într-un fel de ritual ciudat, apropiat delirului: Să bem vinul de nuntă, mirele a murit, / Mireasa a murit și ea, / Nuntașii toți sunt morți și în pământ am simțit / Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Sora mea de dincolo / Se mai vede doar cum pleacă / Pe calul ei năzdrăvan / Împușcat acum un an..." În fond, Linia vieții (1982), linie ambiguă, coexistă cu moartea. Natura însăși, precară în spovedaniile poetei, spectacol peren de alternanțe, nu estompează tragicul cum se întâmplă la Eminescu, la Sadoveanu, la alții. Introspectivă, totdeauna gânditoare, retrasă într-o subzonă de penumbre, în preajma Ilenei Mălăncioiu adulmecă moartea, fâlfâie păsări de noapte nevăzute, se închid obloane; anotimpurile repetă spre neuitare ideea de Trecere. "Moartea mă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
tragică, 1980) îi dezvăluiau la rece genunile omenescului problematic, în criză existențială. Peste câțiva ani se adunau (în Călătorie spre mine însămi, 1987) subtile impresii de lectură, bunăoară despre Camus care o făcuse să "înțeleagă mai bine pe Dostoievski"; despre "tragicul absolut" din Absalom, Absalom de William Faulkner; despre Eminescu clamând acel: "Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiat / îndulcind cu dor de moarte..." Tot despre Eminescu (precursor al melancoliei bacoviene), de reținut un fragment relevant: "E de ajuns să
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
surprizele de la un episod la altul converg în ideea fragilității omului-insulă (un Sisyf camusian) care, ne-în-stare să-și domine existența, se lovește de zidurile absurdului. Peste ultima parte a poemului revine zâmbetul. E un mod de a conchide că invazia tragicului nu anulează esențialul: lumea merge înainte, perseverând în în-singurare și așteptare: Și m-au cuprins mâini ușoare, De colonelese și domnișoare Și unde-am fost spălat și uns Cu alifii conținând leac ascuns. Și înveșmântat fost-am în pânză scrobită
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
criză structurală, mai mult chiar o mutație istorică de mare amploare, pentru care s-au pregătit. Și nu în spirit neoliberal, cum acuză Attali, ci al celebrei lor economii sociale de piață, mai curînd ordo-liberale, decît neoliberale. Nemții au sentimentul tragicului, francezii duc totul în derizoriu. Astfel, Franța a ajuns să îngrijoreze marile cancelarii europene. Credeți că întîmplător "perfidul Albion" bate iar în retragere ? Cum să accepte orgoliul britanic să fie condus de o paiață ca van Rompuy ? Revenind însă la
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
apă, bea din "mirul cel curat" și după ce aude din adînc plînsetul inimilor de lebede stinse, este gata să-și cînte cîntecul. Un caz ase mănător cu al Casandrei ni-l arată Bolintineanu în romanul Elena. "Înainte de a-și da tragicul sfîrșit, Elena cîntă cîntecul lebedei, de care vor besc poeții". Este posibil ca acest roman, apărut în 1862, să-l fi influențat pe Eminescu. După moartea Casandrei, poetul s-a gîndit de multe ori la moartea sa. Cîntecul lăutarului nu
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
aspiră, Penia este antrenată pe panta delincvenței violente. Pe vremea fazei II, Georges Perec evoca „tragedia liniștită” a societății de consum. Este o pagină încheiată. În ciclul III, Penia trăiește o dramă de o cu totul altă natură: dur, hiperrealist, tragicul căruia îi suntem cu toții martori coincide cu spirala violențelor fizice, prelungirea pedepselor cu închisoarea, creșterea populației carcerale. Noua precaritate și agravarea inegalităților sociale nu explică totul. Departe de așa ceva. Se știe că dezvoltarea violenței contemporane se datorează, în principal, minorilor
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
Kantor - cutii, cufere, lăzi închise de unde încep să apară deodată o sumedenie de pânze albe și mai ales saci - ne trimit inevitabil cu gândul la sculptură, ca la „cea mai veche dintre artele ce ne pun față în față cu tragicul, cu moartea, cu mumiile și cu zeii”, cum spunea Michel Serres, meritând să fie numite, fără ezitare, statui. Statui uneori enorme, blocuri masive, imobile, care „neliniștesc privirea”, cum ar zice Georges Didi-Huberman1, ele ni se înfățișează totodată ca niște „volume
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
veritabilă filosofie! - de a putea transforma orice în ceva opus, de a opera inversări care, relativizând sensul valorilor, interzice imobilitatea. Astfel, perspectiva „contrariului”, ca o imagine inversată, mereu prezentă, e o lecție de luciditate dată de convertirea mereu posibilă a tragicului în comic. La rândul ei, supravegherea cunoaște un proces asemănător, ilustrare clară a faptului că, dacă mecanismele se înrudesc, efectele pot oricând să se deosebească. Exemplele sunt nenumărate. Dar cum se operează inversiunea? Ce deplasări se produc? Ce motivații explică
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
condensează o înțelepciune stereotipă, atât de controlată prin vechimea rasei, încât contribuția individuală este neglijabilă. Creangă arată contemporaneitatea civilizației noastre cu cele mai vechi civilizații din lume, vârsta noastră asiatică. [...] Goga exprimă în cel mai artistic fel jalea rasei în fața tragicului național fatal, întrucât ne aflăm la răspântia drumurilor de imigrație, jale cu grijă învăluită în simboluri impenetrabile. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o silă de străin și de venetic, pe care nu și-o acoperă
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
cea mai potrivită de a conduce autoritar o națiune. Iar reminiscențele deschid pînă azi. Comicul spectacolului pare să abunde, însă treptat trece în dramă, și se realizează deseori din contrapunct, din autoironie, din jocuri de cuvinte și alternează mereu cu tragicul. Gheorghe Popescu este, în primul rînd, un text care denotă o scriitură de forță, care denotă în dincolo de condei un gînditor sensibil, uneori aforistic. Constantin Popa a dat dovadă din nou că nu este un simplu talent de scenă, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
această piesă au mers progresiv spre o moarte fizică, ca o consecință a unei morți spirituale. Și tocmai de asta cele cinci personaje formează un "cvintet" ce "interpretează" o stranie și înfricoșătoare "partitură" ce are doar două note cea a tragicului și cea a ridicolului ca pe un adevărat "imn al morților". Constantin Popa Personajele: Dosar numărul Soția dosarului Obiectiv numărul Sursa dublă Trimisul lui Dumnezeu pe Pămînt Plutonierul Supraveghetorul Doi băieți buni la toate Banda sonoră PARTEA ÎNTÎI TABLOUL I
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
în himeric, poetul întreținând, prin tentația experiențelor fundamentale, un continuu dialog cu absolutul". Volumul antologic "Monada" (1968) reia doar câteva piese din fiecare volum, creând unul mal valoros în ansamblu sub raportul realizării estetice. Simțim aici trecerea treptată sub semnul tragicului: "Toate stau sub semnul rău, Apollo". Tinerețea este supusă și ea trecerii, timpul e cel care seceră vieți: Tot atunci a fost zburare însă mai cu crezământ,/ că eu nu zburam la stele, ci zburam pe sub pământ". "Răsfrângerea de umbră
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Răsfrângere de câmpie") Ideea de sacrificiu în poezie, ca și în iubire, e condiția autodepășirii, în numele Astarteei, al Salomeei, simboluri tragice ce se confruntă cu timpul care se irizează, se dizolvă în materia cuprinsă în fluxul existențial. Un simbolul al tragicului e Absalom: "Omul, pendul Absalom,/ Macina noaptea, intrând și ieșind din sine/ Omul, pendul Absalom/ totul nimicul, totul nimicul" ("Astarteea"). În "Lanțul magic", nunta e o permanență a existenței; poetul face legătura între explozia senzațiilor, raportate la natura și explozia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]