2,444 matches
-
care se reduc la triada noțională: timp, distanță și viteză. Divinitatea nu însoțește mișcându-se pe sine și parcurgând o distanță într-un anumit timp. Deasupra și dincolo de aceste coordonate, zeul se raportează la imanent drept zonă ontică inserată în transcendență, călătoria spațio-temporală a omului, fiind pentru el, asemeni unei insule frivole așezate în vastități oceanice cu centrul pretutindeni și nicăieri. Despre această însoțire divină a omului pe drumul destinului său o mare parte din tradiția și textele sacre ne spun
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
a-l cunoaște pe zeu și i se dăruiește un grad de revelație din ce în ce mai avansat. Aici credința în Divinitate este unica cheie ce deschide mereu alte porți în castelul de taină al zeului, unica șoaptă-formulă ce convinge santinelele din turnurile transcendenței să coboare punțile pelerinilor întru abnegație. Așadar, ascunderea însoțirii divine a omului comportă, la fel ca celelalte tipuri de ascundere, o gradație, o scară de niveluri ce urcă valoric de la minim către maxim. Spre deosebire de alte ascunderi, cum ar fi cea
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Dacă, cel mai adesea, nivelul credinței în articolele unei dogme dă măsura revelației adevărului acestora, atunci celui ce încearcă să creadă neabătut, învingându-și mereu sinele îndoielnic și opunându-se tentației incertitudinii, i se dăruiește privilegiul haric al vederii imaginilor transcendenței însoțitoare. Așadar, conștiința acestui credincios devine una a privirii luminate, a unui spirit ce ia la cunoștiință expuneri și înfățișări supra-imanente, o conștiință a văzului religios diurn. Ca sărbătoare a luminii solare, ziua, fie ea dăruită cu un cer al
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
bogăția delirantă a propriei ființări după care se retrag în câmpuri secunde, lăsând altor peisaje, avantajul ieșirii întâmpinante, proiecției în față, în câmpul deschis privirii străbătătoare. Precum în dimensiunea zilei, ochiul privește spectacolul vieții, tot astfel, conștiința religioasă diurnă între-zărește transcendența. Revelația prezenței însoțitoare a zeului solicită ochiul teluric, privirea abisală a sufletului uman credincios, apelează acea vedere ce se deschide din interior spre adâncurile de vârtej ale meta-conștiinței, ale eului neatins de însemnele mundaneității spațio-temporale. În acest fenomen al întrezării
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Revelația prezenței însoțitoare a zeului solicită ochiul teluric, privirea abisală a sufletului uman credincios, apelează acea vedere ce se deschide din interior spre adâncurile de vârtej ale meta-conștiinței, ale eului neatins de însemnele mundaneității spațio-temporale. În acest fenomen al întrezării transcendenței, conștiința diurnă prinde, captează fulgurant chipuri ale absolutului divin prin intermediul privirii religioase, această privire fiind chemată aici de revelația dăruită a zeului. Ziua sau mai exact astrul ce luminează determinând și susținând ziua este reprezentat, în acest context, de credința
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Divinității și au sesizat ca unic scop al venirii sale descătușarea ființei umane de marasma și extensiile negative ale păcatului inițial, reprezintă cazuri de conștiințe religioase diurne, conștiințe-făclii ce au luminat, prin asumarea credinței, dăruindu-li-se revelația fragmentară a transcendenței zeului ce există și însoțește constant destinul omului. Ei au rostit Osana! Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului! din mijlocul tensiunii credinței lor, credință ce le-a impus desprinderea de talazurile agitațiilor terestre. Ei rostesc această exclamație plutind
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
nu doar că nu vede realul transcendent dar, mai ales, nu se vede pe sine, amplificându-și dialectica autoamăgirii care-i oferă o falsă imagine proprie de cucernic infailibil. Situat în afara autenticei religiozități, acest personaj va confunda credința în zeul transcendenței cu încrederea deplină în zeul fabricat de impulsiunile și imperativele sale imanente, în idolul ce împrumută doar numele realei Divinități, fiind doar o utopică plăsmuire menită să justifice ipocrit negativitatea de substanță, vicierea profundă a lăuntricului sufletesc. La fel cum
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
țărmuri demonice. Sub zodia acestui nor malefic, conștiința nocturnă non-religioasă își manifestă, adesea, tensiunile vicierii și idolatriei damnând, paradoxal, Divinitatea în numele distorsionat al acesteia, respingând, din autosuficiența fals-cunoscătoare, credința autentică ce descoperă însoțirea omului de către zeu, refuzând încrederea catarhică în transcendența reală și acceptând, în schimb, aderarea la voluptățile imanentului, aderare ce se petrece sub masca înșelătoare care imită virtutea deschizătoare spre divin. Evocând, din nou, dimensiunea teologală a creștinismului, vom afla această conștiință nocturnă non-religioasă în acțiunea sa de virulentă
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
un astfel de parcurs deoarece odată cu sosirea în planul corporalității, fiecare dintre noi trebuie să-și poarte o cruce pe o potecă a calvarului individual ce duce ireversibil spre agonia crucificantă care ne așează în cripta morții. Acest mesaj întru transcendență indică faptul că ființa umană are de optat între a fi asemeni răstignitului din dreapta lui Hristos crucificat sau asemeni celui din stânga sa. Primul, mărturisindu-și credința în cristica însoțire divină a omului, își depășește ascendent crucea, celălalt rostindu-și, într-
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
incapabile de a mai acționa întru propria salvare ultimă. Această adunare hipnotizată de narcozele demonice va auzi, privi și resimți doar efectele teribile ale celor șapte trâmbițări. Abia la final, cum indică atenționarea cristică, alături de întregul ființării reunite prin erupția transcendenței și stoparea istoriei, abia în marginea viziunii finale a Divinității sosite pe norii aprinși, mulțimile decadente vor auzi cea din urmă trâmbiță, mai puternică decât celelalte șapte, trâmbița Judecății de Apoi: "Și va trimite pe îngerii Săi, cu răsunet de
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
și își închipuie că sunt pe drumul atingerii absolutului, că sunt la un pas de a intra în cer, turnul alienării lor fiind aproape finalizat. Dar acest turn nu se termină și nu străpunge porțile cerului, istoria nu poate răpi transcendența și cade în sine prin distrucții și grozăvii fără margini. Pedepsind mândria adamică sfidătoare, Divinitatea încurcă limbile oamenilor, iar ei nu se mai aliază în asaltul asupra cerului, se încurcă reciproc și își determină unu altuia alunecarea de pe pereții turnului
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
e Pustia și ei sunt îmbarcați / Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” Ținut mistic în care începutul lumii coincide cu sfârșitul ei, Pustia este, în viziunea poetică a lui A., o heterotopie în care coexistă, în mod paradoxal, eternitatea și devenirea, transcendența și imanența, căderea și împlinirea: „În Pustie totul stă, în pustie / Totul devine. Nu există început și sfârșit. / Pustia e goală cum a fost începutul. [...] Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril / Dumnezeule, Dumnezeule, de ce părăsit
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285244_a_286573]
-
abundență de simboluri (porumbelul, statuia, oglinda etc.), teatralitate, toate acestea atestă disponibilitățile poetei pentru îmbinarea tehnicii cu emoția și viziunea. În ordinea apariției lor, cărțile par a se înscrie într-un fel de proiect al cărui mesaj vizează ab initio transcendența, întorcându-se în final în același spațiu generos, de semnificații proteice: prelungirea luminii, craterul, lutul ars, floarea soarelui, lumina nemuritoare. Pentru U., poezia se definește ca o „febră esențială”, „o lege care te îngroapă de viu/în splendorile lucidității”. SCRIERI
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290369_a_291698]
-
la circumstanțe care favorizează, În cele din urmă, armonia. Artele marțiale, arta florală sau ceremonia ceaiului reprezintă câteva dintre expresiile sale, iar antrenamentul continuu educă sensibilitatea, desăvârșind-o. Această stare de perfecțiune, care, pentru un spirit occidental mai marcat de transcendență decât de imanență, pare imposibil de atins, se manifestă În Arhipelag prin statutul de tezaur viu, ființă umană care, În viața sa pământească, realizează perfecțiunea unei arte. Un meșter popular ce lăcuiește ireproșabil poate fi declarat tezaur viu de către Împărat
[Corola-publishinghouse/Science/2271_a_3596]
-
parte, că doar invizibilul e japonez, adică faptul că esențialul se situează În alchimia internă a individului, iar, pe de altă parte, că din kata se naște o conștiință superioară. Japonia este un ținut al imanenței, mai degrabă decât al transcendenței. Aici se consideră că adevărul, ca și cunoașterea, nu provine dintr-o cauză, dintr-o sursă ori dintr-o instanță exterioară la care s-ar putea apela pentru a ști. Totul se naște din individ, iar din acțiunea asupra lui
[Corola-publishinghouse/Science/2271_a_3596]
-
și a facultății vizionare umane. Până în acest punct, am văzut că senzațiile, percepțiile, reprezentările și alte produse, din ce in ce mai rafinate, ale intelectului nu pot constitui agenți creditabili ai cunoașterii. Este la fel de evident că eul comun, deposedat de orice instrument de cunoaștere transcendență, pendulează constant între concepții antinomice, oferite de diverse școli filosofice. Impresiile trecătoare la care are acces nu se bazează pe nicio intuiție decisivă, astfel că, pentru acesta, realitatea nu este decât o sumă de reprezentări îndoielnice, un ansamblu de versiuni
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
rafinării conceptului în cauză, de la Descartes la reprezentanții idealismului clasic german. Evoluția și rafinarea intelectuală a eului i-au permis lui Blake să imagineze comportamentul eului în viziune, care este convertit într-o autoritate înzestrata cu o facultate de cunoaștere transcendență, legată de prezență sacrului. Totuși, postularea existenței eului este doar începutul a ceea ce se dezvăluie a fi o problemă dificilă a artei vizionare. Unitatea acestui eu cu acces la gnoza absolută poate fi un deziderat în teorie; în practică însă
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
referință structuralista pentru a clarifica schemă): pe axa sintagmatica, el încearcă să pună la punct o formă de comunicare socială între oameni, în timp ce, pe axa paradigmatica, urmărește să stabilească o formă mai subtilă de comunicare, de data aceasta cu instanță transcendență. Leonard W. Deen consideră, la rându-i, ca "poetul, ca om, are drept scop o societate de gânditori independenți, o "republică" democratică, dar pe o scară de comunitate mai mică și mai intensă. Poetul, ca profet, caută să creeze o
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
de o parte, de facultatea imaginației, iar, pe de altă parte, de cea a inspirației. Imaginația este, precum voi arăta în continuare, o forță pur imanenta, avându-și originea în straturile psihologice intime ale eului, în timp ce inspirația este o putere transcendență, izvorând din elemente exterioare eului. Sunt două ipostaze ale inspirației: una în care furnizorul inspirației rămâne necunoscut sau nemenționat de recipient și alta în care acesta dobândește un statut distinct, chiar dacă incert din punct de vedere ontologic 51, precum este
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
lucrurile stau astfel doar la nivel teoretic, fiindcă, la nivel practic, se poate descoperi un soi de fuziune între imaginație, ca putere internă, si inspirație, că forța externă, prima contribuind la expansiunea și la intensificarea viziunii induse de o instanță transcendență. Acest scenariu se aplică atât în cazul viziunilor empirice (în care imaginația își apropriază și rafinează conținuturile vizionare generate de inspirație), cât și în cel al viziunilor estetizate (în care imaginația transforma eboșa artistică oferită de un agent extern). În
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
punct de vedere genealogic, trebuie precizat că s-au cristalizat două mari teorii privitoare la originea inspirației. În timp ce prima susține că afflatus este o forță imanenta (avându-și originea în eul creator)68, ultima susține că inspirația este o forță transcendență (avându-și originea în afara eului creator, într-o instanța superioară acestuia)69. Prima teorie aduce în sprijinul său dovezi psihologice, iar ultima probe literare și antropologice 70. Oricum ar sta lucrurile, sunt de părere că "inspirația" este termenul care ar
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
doar un rol pasiv în procesul estetic.77 Spre deosebire de imaginație, care implică, în cel mai înalt grad, facultatea voinței, afflatus presupune restrângere și chiar anulare a voinței personale. Sarcina modificării estetice a conținuturilor vizionare este asumată fie de o forță transcendență indefinita, fie de una definită. După cum am precizat deja, inspirația trebuie înțeleasă în relația să strânsă, chiar interdependenta, cu imaginația. În acord cu propensiunea blakeană pentru fuziune dialectica, se pot descoperi rare instanțe de inspirație pură în opera să, după cum
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
termenul de "acheiropoieton" (pl. acheiropoieta, literal "nerealizat de mână omului") în relație cu opera lui Blake fiindcă poetul repeta în numeroase ocazii faptul că ea nu este creată de mână unui om decât în ceea ce privește execuția tehnică și că o autoritate transcendență este implicată direct și exclusiv. Ideea subliniază o atitudine radicală în privința inspirației divine, accentuând implicarea transcendentului până în punctul în care acesta devine unicul executant al operei, scoțând virtual complet din ecuație factorul antropic. Revin asupra execuției tehnice, fiindcă aici rezidă
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
wrote & painted în ages of Eternity. before my mortal life [...]" (E: 710). În această schemă de interpretare, pare că, pentru a intra în posesia operelor eternului Blake, Blake cel muritor are nevoie de acțiunea conjugata a doi factori inductori: forță transcendență a inspirației trebuie să se conjuge cu puterea imanenta a imaginației. În al doilea rând, paradoxul viziunii rezidă în statutul binar al procesului de creație estetică (și, implicit, în aspectul dual al operei de artă). Precum am aratat, Blake susține
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
garden mild" (E: 20). Morse Peckham nu are, în opinia mea, dreptate atunci când afirmă, în chip tendențios, ca Blake nu face nimic altceva decât să revină la "un redempționism antic și epuizat, ascunzându-și față de sine eșecul de a obține transcendență culturală printr-o mitologie stângace și obsesiva" (1985, p. 55). Dacă Blake face apel la un scenariu milenarist, el procedează astfel tocmai pentru a se distanța de mediul burghez al secolului al XVIII-lea, nefiind, în acest caz, vorba despre
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]