2,644 matches
-
lumea fizică: "Recunoașterea față de sine și față de ceilalți că Rowley călugărul de fapt nu scrisese poemele ar fi rupt vraja care îl fermeca în frumoasa lume magică" în care se adîncise, ale cărei temelii se aflau într-o "frumusețe poetică transcendentă" (Noel 1886: 41). În acest context, este firesc faptul că cei doi eroi ai lui Chatterton, Rowley și Canynge, în romanțul său sînt mai întîi colegi de școală, iar apoi prieteni pe viață în căutarea unor idealuri semețe, exprimate de
[Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
fi unit cu nevăzutul care se află dincolo și totuși se află înăuntru, așa cum William Blake nu a obosit să declare în permanență. Prin "sinfo-pictura" sa poetică, Chatterton a deschis în literatură tocmai acest orizont al fuziunii, și anume dintre transcendent și imanent, dintre văzut și nevăzut, dintre vădit și ascuns, dintre muzică și literă, dintre sunet și culoare, dintre cuvînt și emoție, dintre finit și infinit. În contextul noilor vederi mai tolerante din secolul al XVIII-lea asupra naturii sinuciderii
[Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
Nu mai suntem în „veșnicie”, ci în istorie; nu mai suntem într-un cosmos închis al cărui ax trece prin vatra satului, ci într-o lume deschisă și comunicantă; nu mai suntem într-un înveliș de mistere și sub un „transcendent care coboară”, ci într-un plan al „transcendentalului”, adică al întrebărilor despre „cum e cu putință”. Filosofia lui Moromete e o metafizică dialectică. Ea are dublul caracter de contemplație și de dialog. Contemplația (adică „teoria”, de la theoreo) nu este la
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
pur și simplu tocmai elementul pe care o atare înfățișare intenționează să-l exalte, adică sensul metafizic. Forța extraordinară a lui Dostoievski vine tocmai din faptul că în cadrul cel mai cotidian și mai naturalist face irupție fulgerător, abrupt, un sens transcendent. Iar faptul acesta nu modifică nici un moment consistența obiectivă a lumii. Prințul Mâșkin de pildă (fiindcă era vorba de Idiotul) e pe tot parcursul romanului un om de lume, puțin zăpăcit, îmbrăcat după ultima modă, a cărui figură plină de
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
sintetizeze viziuni teoretice piramidale, ea are spontaneitatea și forța de a crea viziuni inedite, neașteptate, revelatorii, dacă nu neapărat prin „materialul” (imagini) folosit, atunci prin modul (alogic) de Îmbinare a acestuia, de a da așadar expresie unor conținuturi interioare sau transcendente necunoscute și poate mai adevărate. Tocmai pentru a se pune accentul pe funcția investigatoare și prospectivă a imaginației a fost introdus termenul, mai dinamic, imaginar. Imaginarul este capacitatea noastră de a crea imagini noi, exploratoare, vizionare. În paradigma actuală, se
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
metafizic, În genul ideilor lui Platon, sau În sensul psihologic ori antropologic al lui Jung.) Operele care se comportă arhetipic sunt opere care se conjugă cu idealul modernist al subiectului unic și centrat. Sunt opere care secretă, la un nivel transcendent față de suprafața ficțiunii, un sens unificator, un scenariu explicativ. N-are importanță aici felul cum se construiește acest sens. Spre exemplu, romanul modern s-a constituit, la romancierii englezi din secolul al XVIII-lea, ca o dezvoltare a ideii de
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
că arta aceasta se comportă anarhic. Pentru a o descrie, aș vrea să introduc conceptul de anarhetip. După cum o sugerează combinația etimologică Între anarhie și arhetip, anarhetipul ar fi un arhetip sfărâmat, un arhetip În care centrul de sens, centrul transcendent operei, a fost pulverizat, asemenea unei supernove (soarele vizibil sau invizibil) care explodează Într-un nor galactic de sensuri. Din acest punct de vedere, cred că, În paralel cu operele arhetipice, putem delimita o linie alternativă de opere mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
fără a-l transforma Într-un instrument teoretic, În sens modernist. Corin Braga: Țin să precizez că, așa cum am făcut și În altă parte (În Zece studii de arhetipologie), nu folosesc conceptul de arhetip nici În sens metafizic, de esență transcendentă cu realitate ontologică, și nici În sens psihologic, ca schemă mentală sau structură antropologică, ci doar În sens cultural, ca invariant sau pattern al unei culturi, al unui curent literar etc. Pe de altă parte, ți-aș răspunde cu o
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
observa faptul că imaginarul a fost În Europa adeseori conceput mai degrabă dintr-o perspectivă metafizică și noi suntem moștenitorii ei. În neoplatonism și apoi În Renaștere, imaginarul era privit ca o entitate sau ca o componentă a unui psihic transcendent. De exemplu, În Renaștere imaginarul era văzut ca o realitate ontologică, care ține atât de psihicul uman, cât și de cel cosmic, ca o forță intermediară Între intelectul cosmic și corpul lumii sau materia. În sensul acesta imaginarul uman, numit
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
legată de filosofia imaginarului, prezentându-se ca un discurs conceptual și oarecum abstract. Cu aceasta ajung În sfârșit și la subiectul textului nostru: metodele calitative pe care le prezintă Doru Pop În cultura americană sunt prea puțin obsedate de fundamentele transcendente, metafizice sau antropologice ale imaginației și sunt mult mai interesate de rezultatele practice ale acesteia. Scopul lor primordial este acela de a vedea cum ajung imaginile să influențeze oamenii, chiar de a găsi niște mecanisme și explicații exploatabile comercial. E
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
ipoteză este exclusă din joc de Horea Însuși, care spune că partea de magie, de incantație, depășește intențiile textului său. Altfel ne putem imagina inclusiv situația În care Nichita Stănescu Îi „transmite” din eter lui Horea gânduri telepatice și revelații transcendente. Or, aceste lucruri sunt scoase din discuție. Cornel Vâlcu: Eu vă dau o explicitare tehnică: pe lângă faptul că sunt integralist și coșerian, eu sunt de tradiție mai veche, peircean. De aceea sunt tentat să spun: un text Începe să existe
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
de scriitură pentru ceea ce noi numim concepte sau realități. Conceptele pentru Derrida și toate viziunile noastre, inclusiv cele transcendental-ontologice, sunt efecte ale scriiturii. Himenul este un efect al discursului, o poziție pe care noi În mod tradițional o numim a transcendentului sau a ontologicului (la Heidegger, spre exemplu), dar el nu este plinătate niciodată, nu este nici diferanța lui Derrida, definibilă numai Într-un sistem determinat de niște mișcări care au o anumită regularitate. Nicolae Turcan: E dificil să mai Înțelegi
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
un anumit tip de fantastic, erați tentat să evadați pe căi livrești din realitate. Or, aceasta era o atitudine indusă de mediu, până la urmă. În Încercarea de a scăpa, de a „uita” de realitatea societății totalitare, vă Întorceați privirile spre transcendent, spre literatura onirică, spre o literatură ruptă de cotidian, vă atrăgeau științele oculte, yoga... Corin Braga: E adevărat. Într-o bună măsură, evaziunea a fost și o contrareacție la sistem. De altfel, s-a și vorbit despre literatura evazionistă, metaforică
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
de Adorno, sub impactul căreia elementul cultural național poate diminua, dar nu poate dispărea complet. Acest fenomen poate constitui al doilea aspect al „conștiinței crizei”, și anume descoperirea vulnerabilității culturii naționale mitizate ca depozitare a unei esențe culturale distincte și transcendente. Recunoașterea unei asemenea culturi (ori a modelului ei) stăruie În mentalitatea euroatlantică - și, desigur, nu doar În aceasta, cel puțin de la momentul secularizării. Recunoașterea nu apare doar ca un conflict al imagologiilor, ci ține de legitimarea istorică și socială (civilizațională
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
instituțiilor statului. Descrierea românului de după 1989 a devenit o preocupare favorită a unor categorii diferite de cercetători, analiști și eseiști, redeschizându-se astfel capitolul definițiilor etnopsihologice reactualizate În descrieri culturale imagologice. Încercarea de a ajunge iar la „românul generic”, românul transcendent, a fost cu atât mai Întemeiată cu cât renașterea unei Mitteleuropa ori Zentraleuropa arată că unele modele culturale sunt „transcendente” atunci când europenitatea europenilor este rediscutată. În acest punct s-a reluat dezbaterea interbelică despre dilema maioresciană a formei fără fond
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
redeschizându-se astfel capitolul definițiilor etnopsihologice reactualizate În descrieri culturale imagologice. Încercarea de a ajunge iar la „românul generic”, românul transcendent, a fost cu atât mai Întemeiată cu cât renașterea unei Mitteleuropa ori Zentraleuropa arată că unele modele culturale sunt „transcendente” atunci când europenitatea europenilor este rediscutată. În acest punct s-a reluat dezbaterea interbelică despre dilema maioresciană a formei fără fond, iar societatea civilă românească a investigat structurile ei, prin care putea fi de fapt solidară cu tranziția culturală care se
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
romantic (vezi variantele europene ale sale, fascistul ori comunistul, mai puțin Însă democratul), În postmodernitate, odată cu destructurarea avangardei ideologice, și atacul asupra oricărui fundamentalism cultural, printre care și cel al eurocentrismului, asistăm la o revenire a unor teze ale românului transcendent, citite Însă altfel. Proiecțiile despre un român generic ori transcendent nu au fost o invenție autohtonă, ele au aparținut unui proces de „Împrumut” până la un punct al formelor culturale moderne europene, și apoi, de la acest punct, de acomodare și invenție
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
puțin Însă democratul), În postmodernitate, odată cu destructurarea avangardei ideologice, și atacul asupra oricărui fundamentalism cultural, printre care și cel al eurocentrismului, asistăm la o revenire a unor teze ale românului transcendent, citite Însă altfel. Proiecțiile despre un român generic ori transcendent nu au fost o invenție autohtonă, ele au aparținut unui proces de „Împrumut” până la un punct al formelor culturale moderne europene, și apoi, de la acest punct, de acomodare și invenție locală. Apariția interesului pentru definirea românului generic, implicit a statutului
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
au fost o invenție autohtonă, ele au aparținut unui proces de „Împrumut” până la un punct al formelor culturale moderne europene, și apoi, de la acest punct, de acomodare și invenție locală. Apariția interesului pentru definirea românului generic, implicit a statutului său „transcendent”, coincide cu activitatea grupului cultural și politic al „Junimii”, care face În general prima critică ideologică coerentă a modernității și modernizării românești. Critica maioresciană a inadecvării modernității românești reia teza hegeliană a corespondenței organice Între un „fond” și o „formă
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
că dorința unei egalități culturale este o proiecție a utopiei ideologiei drepturilor, care ignoră de fapt forța habitusului cultural și se direcționează Împotriva acestuia. Deși timpul modelelor culturale stabile, autarhice, ușor recognoscibile după chiar indivizii care le Încarnau „generic” ori „transcendent” a trecut, avem totuși nevoie dacă nu de reasertarea unor limite culturale În noile spații ale etno-peisajelor În care navigăm, cel puțin de o situare culturală, care să joace rolul unei reflecții hermeneutice, și nu o simplă duplicarea a realității
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
timp și puterea totală a lui Dumnezeu. Jan din Brno împinge la limitele extreme consecințele etice ale unui panteism integral. Nu există un Dumnezeu separat, nicio morală inferioară sau superioară alteia, nici bine distinct de rău, dar nici instanță regulatoare transcendentă, nici judecător, nici culpabilitate; tot ce se întâmplă este scris conform celei mai pure domnii a necesității. Dacă nu e libertate, nu există nici liber arbitru, nici alegere, nici responsabilitate, nici greșeală sau culpabilitate. Ceea ce se întâmplă nu poate să
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
fel de relație cu Ideile, el știe că lumea e guvernată de Foc și de Trăsnet... Cuplului Democrit care râde și Heraclit care plânge, Montaigne îi preferă filosoful jovial, râzător... Dar când e să aleagă între Heraclit imanentul și Parmenide transcendentul, optează pentru primul. Apărător al râsului și al imanenței, Montaigne recuză creștinismul care plânge, îndrăgește durerea și face din cor un orizont de nedepășit. Adept al fluviului, pentru că știe că nu se va putea niciodată scălda de două ori în
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
să-i numească! - și pe cei care studiază natura plecând de la axiome vide, nesocotind complet observația. Ne gândim la evidența cifrelor și a numerelor, la formele arhetipale explicitate de Platon în Timaios, la zeu și la alți demiurgi, la cauzalitățile transcendente, la explicațiile abracadabrante departe de orice știință, încă impregnate de mitologie sau chiar de teologia moștenită de la cei mai vechi presocratici. Pentru Epicur, care n-o spune în acești termeni, Platon gândește ca un Anaximandru sau ca un Xenofon, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
univers ca oamenii și nu prezintă niciun pericol pentru aceștia. în metafizică, riscul vine nu atât dinspre ateism sau dinspre existența zeilor, cât dinspre lectura orizontală sau verticală a lumii: divinitățile imanente prezintă mai puține riscuri decât viziunile atee și transcendente asupra lumii... Conștiința că avem zei e suficientă pentru a dovedi existența lor, afirmă Epicur. De altfel, mulțimea se înșală atunci când și-i imaginează pe zei accesibili pentru rugăciunile oamenilor. în mod evident, filosoful își aduce aminte de vizitele făcute
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
o datorie contractată de ei în Vârsta de Aur, pe care ar trebui s-o achite în cursul vieții, transformându-și existența într-o vale a plângerii, în durere și în suferințe pentru ca astfel să-și răscumpere greșeala. Această interpretare transcendentă și idealistă nu i se potrivește nicidecum gânditorului planurilor de imanență: răul echivalează cu suferința, care se reduce la niște condiții existențiale reperabile în viața cotidiană. Unde? Și când? în dezechilibrul atomic, în pierderea de materie, în distrugerea naturii. Epicur
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]