597 matches
-
dragoste autentică: dragostea de adevăr în general, dragostea de adevărul referitor la sine și la ceilalți, dragostea sexuală sub forma sa pozitivă, cu participarea sufletului, dragostea dintre părinți și copii, dragostea care leagă generațiile, dragostea de viață, bucuria acesteia. Resentimentele vanitoase nu cedează în fața intențiilor altruiste excesiv de bune. Dragostea nu reprezintă o datorie față de semeni. Ea este datoria omului față de sine, față de natură, față de viață și de esența care o animă. DRAGOSTEA ESTE COMBATIVITATEA ELANULUI ANIMANT: a te iubi pentru a
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
cel de lîngă tine" este identică cu formula înscrisă pe frontonul templului lui Apollo: "Cunoaște-te pe tine însuți". Pentru a ajunge să ne cunoaștem autentic, trebuie să întrevedem și în final să cunoaștem diferența dintre eul esențial și fantasma vanitoasă. Această cunoaștere nu este dobîndită imediat. Trebuie să educăm pas cu pas privirea introspectivă. Ne introspectăm involuntar și incontrolabil pe tot parcursul zilei. Cum să nu cazi în capcana meditațiilor spectaculoase și îngăduitoare față de sine, hrana preferată a acestora? Meditînd
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
unui român sau al unui ciclu românesc se organizează un sistem de personaje, o ierarhie, bazată pe contrast, paralelism, complementaritate, diversitate etc. Astfel, Stendhal a edificat un contrast între iubirea adevărată a provincialei Mme de Renal și dragostea inventată sau vanitoasa a Parizienei Mathilde de La Mole. În L'Education sentimentale, burgheza comme îl faut Mme Arnoux este femeia inaccesibila, în comparație cu curtezana Rosanette, iar pariziana Mme Dambreuse este o mondenă rafinată contrapusa provincialei sălbatice Louise Roque. Motivele și scenariile de a deveni
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
Ai ce să faci cu atât de puținii intelectuali democrați scăpați din urgia secolului? Așa cum țările recent sovietizate reproduceau criza de „cadre de nădejde” cunoscută de Uniunea Sovietică la începuturile sale - când unii „dușmani de clasă” au trebuit „reciclați”, iar vanitosul cinic Maxim Gorki a fost readus din exil -, încercând să-și formeze sau „reeduce” elitele intelectuale, educative, științifice, tehnocratice și literar-artistice, Occidentul a fost nevoit să recurgă o vreme la expediente și strategii dubioase. „Scopul scuză mijloacele” - iată ce aveau
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
natura materialului uman, o lume vulgară, de o abjecție primitivă, un climat de Sodoma și Gomora, bestial, feroce. Potrivit unei caracterizări auctoriale, acum posibilă, în România comunistă deținătorii puterii erau „niște mici burghezi semirurali sau lumpenproletari, lacomi de bunuri pământești, vanitoși și plini de suspiciune, convinși că în Cursul scurt de istorie a PCUS al URSS li s-a dat o cheie universală pentru toate problemele prezente și viitoare ale lumii contemporane”. Conducătorii de vârf formau „o ceată destul de pestriță”, „o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288967_a_290296]
-
altceva decât o dramă. În explorarea teritoriilor necunoscute ale înfrângerii comunismului, românii au avut mai puțin noroc, sau poate mai multe iluzii. Au avut, tocmai de aceea, mai mult merit, și chiar un anume fel de eroism: vorbăreț, ironic, sceptic, vanitos și auto-flagelant, încărcat de contradicții. Până la urmă, România rămâne patria lui Tristan Tzara și a lui Eugen Ionescu. Bibliografie *** Cartea albă a guvernării Roman (28 iunie 1990-17 octombrie 1991). Documente, rapoarte, informări prezentate Parlamentului, București, 1992. *** E un început în
by Catherine Durandin şi Zoe Petre [Corola-publishinghouse/Science/1044_a_2552]
-
acceptând atenția lui Diomede, dând uitării iubirea pentru fiul lui Priam. I se reproșează nestatornicia și orgoliul: „Femeia tânără schimbătoare și capricioasă e/ Cu-ai ei mulți iubiți, și frumusețea ei/ Mai mult decât oglinda-i spune, o prețuiește, și vanitoasă/ și mândră e de tinerețea ei;/ și aceasta, cu cât e mai plăcută și grațioasă,/ Cu-atâta în sine-i ea mai mult și-o prețuiește;/ Virtutea și știința ea nici nu le simte,/ și schimbătoare e ca frunza-n
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
Malcolm, op. cit., p. 43.) 90 Spre sfârșitul vieții, atunci când scria cea de-a doua parte a Cercetărilor filozofice, Wittgenstein îi spunea lui Drury: „Când am abandonat profesoratul, credeam că am scăpat în sfârșit de vanitatea mea. Acum observ că sunt vanitos în ceea ce privește stilul în care pot să-mi scriu cartea.“ Comentariul lui Drury: „Cred că el socotea mai important să se elibereze de orice urmă de vanitate decât să câștige o reputație însemnată în filozofie.“ (M. O’C. Drury, „Bemerkungen zu
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
că au renunțat să fie mulțumiți de ei și de viața lor, dar au izbutit să se elibereze de orice vanitate. Este sensul în care Wittgenstein aspira la religiozitate, dar nu se socotea un om religios. Se vedea pe sine vanitos, dornic să fie admirat, iritabil, înclinat spre furie și dispreț față de unii semeni.67 Începând cu anii Primului Război Mondial, Wittgenstein s-a aflat aproape mereu în luptă cu sentimentul mulțumirii de sine și a crezut rareori că a putut atinge starea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
mică; mi-e drag Parisul, pentru că În el toată lumea e mare.” (Ch. Montesquie) Într-adevăr, În fața piedestalelor marilor spirite ale umanității nu poți să nu-ți simți limitele sufletești, nu poți să nu simți o admirație amestecată cu o invidie vanitoasă. În schimb, În cîmpul larg social, fiecare Își poate găsi comparații favorabile sieși. * „Stilurile bune zămislesc pe cele proaste.” (Bernard de Fontenelle) Pentru că reușitele de excepție stimulează nu numai talentele veritabile, ci și ambițiile sterile ale altora, care se Întrec
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
sunt o piedică în calea bucuriei sau ... o sursă pentru manifestarea bucuriei maligne. Oricât ar părea de surprinzător, la prima vedere, există și o bucurie răuvoitoare, răutăcioasă. Ea se rezumă la sintagma "Așa-i trebuie!", nutrită de oamenii acriți, răutăcioși, vanitoși, zeflemiști și/sau invidioși. Spre deosebire de bucuria benignă, bucuria malignă contribuie la înveninarea relațiilor interpersonale. Ea este alimentată "de spectacolul umilirii celorlalți, în urma unui eșec, a unei sorți neprielnice, chiar a unei nenorociri adevărate" (Braud, 2008, p. 30). Vorbind despre acest
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
domolește patima de elogii (Braud, 2008). Adevărata lingușeală presupune "calcularea deliberată a cuvintelor și a gesturilor pentru a seduce, oricare ar fi prețul ce trebuie plătit. Este vorba, în primul rând, de prețul adevărului, bineînțeles, pentru că nu contează decât satisfacția vanitoasă a personajului tămâiat", scrie Ph. Braud (2008, p. 164). Majoritatea ființelor umane au o sete nepotolită de laude, de la cele mai stridente la cele mai subtile, iar între acestea lingușeala se dovedește a fi un mijloc cât se poate de
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
încheiat studiile un an mai târziu 38. Într-o corespondență din ziarul "Cronică" de la București din ianuarie 1904, semnată Zenit - pseudonim despre care noi credem că îi aparținea lui Florian Becescu (sau unui apropiat al său), știut fiind că poetul, vanitos probabil, ca orice autor, era un personaj dornic să-și facă ceva publicitate -, se prezentau câteva dintre activitățile de început ale asociației: patru conferințe publice susținute până atunci la sediul propriu (Maison du Brasseur, Chausée de Louvain, 33). Totodată, jurnalistul
[Corola-publishinghouse/Science/84993_a_85778]
-
un caracter impulsiv și sunt mai rar semnalate. d) Instabilii paranoici. La acești indivizi, reacțiile afective sunt caracteristice și ele constau din următoarele trăsături psihopatologice: egocentrism, orgoliu, neîncredere, susceptibilitate, agresivitate, nevoia de a comanda și de a se impune. Sunt vanitoși și au o bună impresie despre ei. Când se simt slabi devin ipocriți și supuși. În familie îi terorizează pe cei slabi, sunt cinici, răi și afișează indiferența. Adesea își calomniază părinții și se cred insuficient de iubiți de aceștia
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Psihopații hipertimici sau activi Aceștia au o dispoziție veselă, un temperament sangvin și sunt activi. Buni și serviabili, adesea tumultoși, sunt capabili de randament însă superficiali, neserioși și nesiguri. Au puțin simț critic, sunt independenți și ușor influențabili. Naivi și vanitoși, optimiști, comportamentul lor este fără formă, fără distanță și neinhibat. Unii dintre ei sunt agitați și excitați, certăreți și instabili, dar se reconciliază ușor. 2) Psihopații deprimați Aceste persoane sunt calme, sceptice sau pesimiste. Ei privesc viața și lumea cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
procesele obsesionale. 4) Psihopații fanatici În această categorie sunt incluși cei care-și exagerează meritele personale, supraestimându-și opiniile. Fanaticul este o personalitate de tip expansiv, care se supraestimează, este virulent, conflictual, agresiv, mereu în conflict cu societatea. 5) Psihopații vanitoși Aceștia sunt acele personalități care vor să apară mai mult decât sunt în realitate. K. Jaspers îi numește isterici. Ei sunt personalități de tip artificial, orgolioși și excentrici care caută în mod permanent să atragă atenția celorlalți asupra lor. 6
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
indiferenți, incapabili de efort, e) inapți pentru serviciul militar, indisciplinați, refuză să execute ordinele, dezertează, comit acte infracționale de diferite forme și gravități, f) incapabili de a desfășura o activitate profesională teoretică sau practică utilă, susținută, continuă, indisciplinați, nepunctuali, instabili, vanitoși, suspicioși, invidioși față de colegii lor, g) tendință la delicventă și criminalitate, apetență pentru alcool, droguri, conduite de refugiu sau agresiune (suicid, criminalitate), tendință la perversiuni. Făcând o sinteză a acestor aspecte mai sus menționate, E. Dupré afirmă că viața psihopaților
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
manifestată ca o teamă, o rezervă inutilă, stare de neliniște și susceptibilitate, îndoială, sentimentul penibil de a nu fi înțeles de ceilalți, de a se simți izolat între oameni. Sentimentul de „a fi neînțeles de ceilalți” este compensat de satisfacția vanitoasă de „a se considera diferit de ceilalți” și, în consecință, superior acestora. Falsitatea judecății în raport cu realitatea constă în faptul că logica paranoicilor este greșită, falsă prin sensul ei interior, deși este construită corect din punct de vedere formal, ca aparență
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vom analiza în continuare. a) Personalitatea histrionică se caracterizează prin următoarele tipuri de manifestări: este percepută de ceilalți ca superficială și lipsită de autenticitate în pofida unei aparențe de căldură și de farmec personal, egocentric, preocupat de sine, indiferent față de alții, vanitos și exigent, dependent, slab, neliniștit, înclinat către amenințări, gesturi sau tentative de suicid în scop de manipulare pentru obținerea unor avantaje personale de la alții. Personalitatea dependentă se caracterizează prin următoarele: incapabili de autonomie, se bazează pe ajutorul altora, incapabili de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
asiguripsită“. Așa cum am mai spus, în centrul operelor lui Caragiale, se află omul social. Trahanache, Catavencu, Zoițica, Farfuridi, Agamiță Dandanache sunt actorii comediei politice din jurul anului 1870, oameni ai vremii și ai locurilor. În același timp însă, Trahanache este un vanitos naiv, Cațavencu un ticălos, Zoițica o femeie autoritară, Farfuridi un prost, Dandanache un imbecil șiret. Caragiale își vede personajele în valori generale, în expresiile lor simplificate, după modelul marii comedii clasice. Totuși, în comediile sale, generalul nu sacrifică cu totul
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
inhibată la maximum și În caracterul său Își face loc cea mai răspândită trăsătură, vanitatea”. Și dat find faptul că nu te poți impune dacă Îți afișezi ostentativ vanitatea, de cele mai multe ori aceasta se camuflează, luând diferite trăsături. Poți fi vanitos și sub masca unei anumite modestii. Vanitatea Îl constrânge pe om la tot felul de demersuri și efortutri care vizează mai mult aparența decât ființarea autentică și care Îl face să se gândească mai mult la sine și să nu
BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Bivol O., Magda Luchian () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1474]
-
fac decât să ascundă o nemaipomenită vanitate și agresivitate. Pentru acești „ambițioși” viața este o luptă nesfârșită În care, firește, ei Întâmpină noi dificultăți, ce le crează o tensiune implacabilă, iar adevăratele bucurii ale vieții le sunt răpite. „Esențială pentru vanitos este orientarea egocentrică, permanenta Încercare de a-și Înălța propria personalitate În fața semenilor săi. Îi stă În caracter să rămână În expectativă să Înhațe tot ce poate fi Înhățat. Lui i se opune tipul de om care de-a lungul
BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Bivol O., Magda Luchian () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1474]
-
Malcolm, op. cit., p. 43.) 90 Spre sfârșitul vieții, atunci când scria cea de-a doua parte a Cercetărilor filozofice, Wittgenstein îi spunea lui Drury: „Când am abandonat profesoratul, credeam că am scăpat în sfârșit de vanitatea mea. Acum observ că sunt vanitos în ceea ce privește stilul în care pot să-mi scriu cartea.“ Comentariul lui Drury: „Cred că el socotea mai important să se elibereze de orice urmă de vanitate decât să câștige o reputație însemnată în filozofie.“ (M. O’C. Drury, „Bemerkungen zu
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
că au renunțat să fie mulțumiți de ei și de viața lor, dar au izbutit să se elibereze de orice vanitate. Este sensul în care Wittgenstein aspira la religiozitate, dar nu se socotea un om religios. Se vedea pe sine vanitos, dornic să fie admirat, iritabil, înclinat spre furie și dispreț față de unii semeni.67 Începând cu anii Primului Război Mondial, Wittgenstein s-a aflat aproape mereu în luptă cu sentimentul mulțumirii de sine și a crezut rareori că a putut atinge starea
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
nemeritate; denotă în multe cazuri o dizarmonie a personalității. Folosirea ei frecventă aparține psihopaților și indivizilor cu o moralitate și educație îndoielnică. * Minciuna patologică (mitomania): este produsul unor personalități marcate psihic. La adult se disting trei tipuri de mitomanie * Mitomania vanitoasă: formă caracterizată prin arogarea de merite deosebite, de fapte neobișnuite la care a participat. Acest gen apare la debilii mintali, la isterici și imaturi. * Mitomania malignă: este mai virulentă și nocivă din cauza consecințelor pe care le implică. Pentru atingerea scopului
by Camelia Dindelegan [Corola-publishinghouse/Science/1025_a_2533]