617 matches
-
1972 și 1982. Anni-Frid Synni Lyngstad s-a născut în Bjørkåsen, un sătuc din Ballangen, lângă Narvik, in nordul Norvegiei, dintr-o mamă norvegiancă, Synni Lyngstad (19 iunie 1926 - 28 septembrie 1947) și un tată soldat german, sergent în trupele Wehrmachtului, Alfred Haase (1919 - 2009), imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și al ocupației germane în Norvegia Tatăl lui Lyngstad s-a întors în Germania, unitatea sa fiind evacuată. La începutul anului 1947, Lyngstad, mama ei și bunica
Anni-Frid Lyngstad () [Corola-website/Science/335273_a_336602]
-
erau expuse în casa tatălui său, comerciantul de artă parizian Paul Rosenberg, unul dintre principalii comercianți de artă modernă din lume. Organizațiile de veterani germani, inclusiv cea de veterani SS din grupul HIAG, au obiectat față de faptul că soldați ai Wehrmachtului au fost prezentați în film că executând ostatici francezi și membrii ai rezistenței. Ei au declarat că personalul potrivit pentru aceste scene era cel care ar fi purtat uniforme SS sau cele ale Sicherheitspolizei (Sicherheitsdienst și Gestapo).
Trenul (film din 1964) () [Corola-website/Science/335308_a_336637]
-
comuniste, întrucât ele ar fi reprezentat țarismul, astfel din 1917 până în 1992 panglica nu a fost utilizată pe aceste distincții. Totuși, panglica a continuat să fie folosită în continuare pe distincțiile Sfântului Gheorghe în Armata Albă, în Corpul rus din cadrul Wehrmachtului și pe decorațiile sovietice Ordinul Gloriei și medalia pentru victoria asupra Germaniei, fiind redenumită în ”gvardeiskaia lenta” (panglica gărzii; în ). Statutul Ordinului înființat în 1769 prevedea următoarea descriere a panglicii: "«Panglică de mătase în trei dungi negre și două" galbene
Panglica Sfântului Gheorghe () [Corola-website/Science/331824_a_333153]
-
comandat de Jacob L. Devers. Flancul nordic era asigurat de Armata a 7-a SUA, iar flancul sudic era ocupat de Armata I franceză (Jean de Lattre de Tassigny). După cele trei grupuri de armată au reușit să alunge unitățile "Wehrmachtului" de pe malul vestic al Rinului, Eisenhower a regândit planurile pentru traversarea fluviului și declanșarea atacului în inima teritoriului german. Inițial, Eisenhower gândise să își conducă forțele până pe malul de vest al Rinului și să folosească fluviul ca pe o barieră
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
disensiunile dintre Uniunea Sovietică și aliații occidentali le-ar fi oferit germanilor un instrument de negociere care să le permită obținerea unor aranjamente de pace mai favorabile. În realitate, în momentul în care aliații occidentalii au reușit să traverseze Rinul, "Wehrmachtul" suferise pierderi atât de grele pe fronturile de est și de vest, încât comandanții germani erau capabili cel mult să organizeze operațiuni de întârziere a înaintării aliaților, fiindu-le practic imposibil să asigure forțele necesare organizării unei rezistențe bine organizate
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
însă că aceste decizii au fost luate cu bună credință și având în vedere rezultatul final al campaniei. Per total, planurile aliate s-au dovedit a fi bine întocmite, lucru demonstrat de rapiditatea atingerii obiectivelor ordonate. La finalul războiului, distrugerea "Wehrmachtului" de către Armata Roșie pe frontul de răsărit a consacrat poziția Uniunii Sovietice ca o supraputere în perioada postbelică pe de-o parte iar, pe de altă parte, rolul conducător al Forțelor armate ale SUA pe frontul de vest, atât prin
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
Oberkommando der Marine" pentru cea mai scurtă, dar mai periculoasă, prin Canalul Mânecii. Pe 12 ianuarie 1942, Hitler s-a întâlnit cu principalii responsabili pentru operațiune la cartierul său general din Prusia Răsăriteană - Bârlogul Lupului. Au fost prezenți comandantul șef al "Wehrmachtului", Wilhelm Keitel, șeful Statului major al Luftwaffe, Hans Jeschonnek, șeful Statului major al operațiunilor militare, Alfred Jodl, comandantul aviației de vânătoare ("General der Jagdflieger"), Adolf Galland, comandantul șef al Marinei, Erich Raeder, și comandantul gupului de luptă ("Kampfgruppe"), Otto Ciliax
Operațiunea Donnerkeil () [Corola-website/Science/335662_a_336991]
-
Radiodifuziune, si au anunțat în direct răzbunarea morții Căpitanului, împreună cu un comunicat către țara, după care s-au predat autorităților, împreună cu alți trei legionari care ajutaseră la pregătirea atentatului. Pe plan internațional, cel mai important eveniment a fost pătrunderea trupelor Wehrmacht-ului în Polonia, la 1 septembrie 1939, urmată de declarațiile de război ale Franței și Mării Britanii adresate Germaniei, în 3 septembrie, practic fiind dată la care s-a declanșat cel de-al doilea război mondial. Deși s-au făcut
Asasinatele din 21/22 septembrie 1939 () [Corola-website/Science/332605_a_333934]
-
schimbat această poziție și i-au obligat pe planificatorii britanici să reevalueze posibilitățile RAF. Eșecul raidul i-a făcut de cei din "Luftwaffe" să creadă bazele de pe teritoriul german sunt invulnerabile în fața atacurilor inamice. Această încredere a crescut odată cu succesele "Wehrmachtului" din 1939-1941, care au făcut ca forțele aeriene inamice să fie prea departe pentru ca să mai poată executa bombardamente eficiente asupra țintele din Germania. Neglijarea avioanelor de vânătoare pentru luptele de zi a avut consecințe strategice însemnate în anii care aveau
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
erau centralele electrice sau uzinele pot conduce mai rapid la rezultatele urmărite de RAF, fără să fie nevoie să se apeleze la „bombardamente nediscriminatorii asupra civililor”. Serviciile de informații americane dețineau date care să arate că, la sfârșitul anului 1941, "Wehrmachtul și industria militară erau deja solicitate la maximum și considerau că anumite obiective vitale pentru armată ar fi fost țintele perfecte pentru atac. Ca urmare, americani au pus petrolul, uleiurile și cauciucul sintetic pe lista „Air War Plan 42”. Aceste
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
către bază. Din acest motiv, germanii au fost obligați să restricționeze iluminarea aeroporturilor și să reducă la maxim folosirea balizelor luminoase de pe piste. Criza de combustibil a dus la scăderea calității pregătirii echipajelor "Nachtjagdgeschwader". În paralel, cererea de recruți pentru "Wehrmacht" a dus la scăderea numărului și profesionalismului personalului de la sol. În condițiile în care forțele sovietice preluaseră în mod decisiv inițiativa pe frontul de răsărit, mai multe echipaje de vânătoare nocturnă au fost obligate să fie mutate în est pentru
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
est. Germanii nu au reușit să obțină o victorie zdrobitoare pe niciunul dintre cele două fronturi și, în cele din urmă, au pierdut războiul. Dacă au existat factori a căror importanță nu poate fi estimată, precum lipsa de resurse a Wehrmachtului pentru ducerea unui război de lungă durată, renunțarea la tacticile Blitzkrieg datorită crizei de carburant și creșterea rezistenței din teritoriile ocupate, lupta pe două fronturi a fost un factor cel puțin la fel de important pentru înfrângerea Germaniei. Aliații, în special SUA
Război pe două fronturi () [Corola-website/Science/333712_a_335041]
-
Albert. După ce au cucerit fortul, parașutiștii germani au primit ordinul să se deplaseze în sprijinul camarazilor care cuceriseră podurile, pentru a le proteja de contraatacurile belgineilor, până când în zonă ar fi ajuns forțele terestre ale Armatei a 18-a a Wehrmachtului. Cucerirea fortului a fost o victorie decisivă pentru germani. Trupele aeropurtate au aterizat direct pe acorperișurile fortificațiilor cu planoare militare. defensiva belgiană a fost distrusă cu explosivi și aruncătoare de flăcări. După ce subunitățile de "Fallschirmjäger" au intrat în fortăreață ucigând
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
mondiale, a făcut ca utilizarea sa intensivă să fie făcută doar după 1946.. În timpul celui de-al doua conflagrații mondiale, Canalul Albert a funcționat ca linie defensivă. Canalul nu servea doar apărării Belgiei, dar și nordului Franței. Forțarea canalului de către Wehrmachtul germană și cucerirea Fortului Eben-Emael pe 11 mai 1940 au fost evenimentele hotărâtoare ale cuceririi Belgiei. În timpul luptelor pentru eliberarea Belgiei de către Aliații din septembrie 1944, Divizia a II-a canadiană a fost prima unitate aliată care a traversat canalul
Canalul Albert () [Corola-website/Science/333782_a_335111]
-
fuseseră înfrânți în Europa Occidentală și Scandinavia. În loc să cadă la înțelegere cu Germania Nazistă, britanicii au ales să respingă orice propunere de negociere ceea ce l-a făcut pe Adolf Hitler să ordone conceperea unor planuri pentru invadarea Regatului Unit de către "Wehrmacht" - Weisung Nr. 16 über die Vorbereitung einer Landungsoperation gegen England ("Directiva nr. 16 cu prinvire la pregătirile pentru operațiunea de debarcare împotriva Angliei"). Invazia a primit numele de cod Leul de Mare ("Unternehmen Seelöwe"). Mai înainte de începerea efectivă a invaziei
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
declarat oraș deschis. Liderii francezi le-a cerut soldaților să reziste cu orice preț pe aliniamnetul rârurilor, pentru împiedicarea înaintării armatei germane spre sudul țării. Loara, date fiind așezarea, lățimea și adâncimea sa, trebuia sădevină un obstacol major împotriva înaintării Wehrmachtului. Sectorul dintre Candes-Saint-Martin (Indre-et-Loire) și Le Thoureil (Maine-et-Loire) a fost repartizată Școlii de cavalerie de la Saumur comandată de colonelul Charles Michon. În acest sector se aflau patru poduri care constituiau puncte de traversare de importanță crucială pentru germani. Pe data
Bătălia de la Saumur (1940) () [Corola-website/Science/333858_a_335187]
-
din prima conflagrație mondială și 3 mașini blindate, cu care trebuiau să apere patru poduri și un front lung de 40 km pe malul de sud al Loarei. Elementele înaintate ale Diviziei I de cavalerie, singura divizie de cavalerie a Wehrmachtului, a ajuns în dreptul Saumurului înaintea miezului nopții. Pe malurile râului au ajuns la început subunități de motociclete cu ataș și mașini blindate. Cadetul Hoube a deschis focul cu unul dintre tunurile de 25 mm împotriva blindatelor germane. Până în zori, fuseseră
Bătălia de la Saumur (1940) () [Corola-website/Science/333858_a_335187]
-
planurilor inițiale de atac Dacă Halder a revizuit "Fall Gelb" fără să facă schimbări major, producând versiunea "Aufmarschanweisung N°3, Fall Gelb", von Manstein a reușit să îl convingă pe Adolf Hitler în timpul unei întâlniri restrânse de pe 17 februarie ca "Wehrmachtul" să atace prin pădurile din Ardeni, după care să continue operațiunea spre zona coasteri franceze a Canalului Mânecii. Von Manstein, șeful de Stat Major al Grupului de Armate A, și-a formulat planul orignial în octombrie 1939 la Koblenz la cererea
Planul Manstein () [Corola-website/Science/333106_a_334435]
-
împotriva „altor state”. În aceste circumstanțe, francezii și britanicii au declarat că belgienii nu se mai pot supune obligațiunilor tratatului de la Locarno, în vreme ce Londra și Parisul își mențineau obligațiile militare față de Belgia. Belgineii considerau că, din punct de vedere militar, "Wehrmachtul" era superior aliațlor, în special superior armatei terestre britanice, iar angajarea în orice alianță cu aceștia din urma ar dus la transformarea țării într-un câmp de luptă, în condiții de inferioritate. Belgienii și francezii nu au reușit să lămurească
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
multe batalioane franceze. Divizia a 2-a mecanizată franceză (2e DLM) a reușit însă să spargă defensiva germană și să elibereze unitățile franceze încercuite. În ciuda unor păreri generale, francezii au obținut victoria tactică la sfârșitul primei zile de lupte, împiedicând Wehrmacht să spargă frontul și să înainteze spre Gembloux sau să cucerească orașul Hannut. A doua zi, pe 13 mai, eforturile francezilor au fost zădărnicite de slaba lor desfășurare tactică în teren. Ei și-au plasat blindatele într-o linie subțire
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
următoarele pierderi de-a lungul luptelor din 10 mai - 22 iunie: Pierderiel din timpul luptelor din Belgia nu sunt cunoscute, dar britanicii au suferit următoarele pierderi de-a lungul luptelor din 10 mai - 22 iunie: Raportul consolidat al "Oberkommando der Wehrmacht" cu privire la operațiunile din vest din perioada 10 mai - 4 iunie (în limba germană: "Zusammenfassender Bericht des Oberkommandos der Wehrmacht über die Operationen im Westen vom 10. Mai bis 4. Juni") dă următoarele cifre:
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
cunoscute, dar britanicii au suferit următoarele pierderi de-a lungul luptelor din 10 mai - 22 iunie: Raportul consolidat al "Oberkommando der Wehrmacht" cu privire la operațiunile din vest din perioada 10 mai - 4 iunie (în limba germană: "Zusammenfassender Bericht des Oberkommandos der Wehrmacht über die Operationen im Westen vom 10. Mai bis 4. Juni") dă următoarele cifre:
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
răsturnarea guvernului Antonescu și capitularea necondiționată a României în fața armatelor sovietice, Gheorghe Balotescu, simțindu-se amenințat în noua conjunctură politică, nu a mai întârziat nici o clipă în România și, însoțit de șapte dintre subordonații săi, s-a retras împreună cu trupele Wehrmacht-ului spre apus. Spre sfârșitul războiului se afla în Germania, la München. Ulterior, a format o agenție românească de informații la Karlsruhe, subordonată inițial structurii americane Counter Intelligence Corps (CIC) și apoi, organizației Gehlen. Misiunea acestei agenții consta în a
Gheorghe Balotescu () [Corola-website/Science/333285_a_334614]
-
apelor era foarte scăzut. Deși nu toate buncărele erau gata la începutul războiului liniile defensive poloneze erau bine pregătite. Zidurile buncărelor, de 1.5m grosime întărite cu plăci de oțel de 20cm, puteau rezista loviturilor directe ale tunurilor din înzestrarea Wehrmacht-ului la momentul respeciv. În plus erau situate pe dealuri care ofereau o bună vizibilitate . Inițial linia defensivă poloneză era apărată de un singur batalion din Regimentul 71 Infanterie, comandat de maj. Jakub Fober. La scurt timp înainte de începerea celui
Bătălia de la Wizna () [Corola-website/Science/333293_a_334622]
-
germane menționează "câteva zeci de morți", dar câteva sute de soldați au fost exhumați dintr-un cimitir militar german din zonă. În memoriile sale Heinz Guderian menționează 900 de militari germani morți în cadrul acestor lupte, deși acest număr este subevalua. Wehrmacht-ul a pierdut cel puțin 10 tancuri și alte vehicule de luptă. Jurnalul Diviziei 10 Tancuri menționează 9 morți și 26 răniți în data de 8 Septembrie. Batalionul I Regimentul 86, care a fost principala unitate care a capturat buncărele
Bătălia de la Wizna () [Corola-website/Science/333293_a_334622]