7,971 matches
-
Din opinci peste pantaloni se trăgeau “ciulcii”, un fel de ciorapi de cauciuc care se ridicau peste genunchi și care erau împregnați cu săpun pe la cusături ca să nu pătrundă apa; ciulcii erau legați cu niste tulpini de papură ca să nu alunece în jos pe picioare. Pentru că nu aveau ciorapi își făceau obiele din dosurile de pernă pentru a-și proteja picioarele împotriva înghețului. Ca unelte se foloseau “tarpanele”, niște seceri cu un suport lemnos lung de circa un metru. Recoltarea stufului
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
aparte; li se atribuie un dosar individual în care se urmărește în detaliu arta poetică prin exemplificare estetică și tematică: Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu. Discursul critic este la rându-i plin de poezie, fraza alunecă concis, ne-stereotip, în consens cu gestul poetic cu care se îmbină; versul citat și comentariul se contopesc formând un spațiu aparte cu deschideri spre înțelegerea și aprofundarea actului poetic. De pildă, când este analizată poezia Ninei Cassian, comentariul devine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
L., 1964; "Răsfrângeri", E. P. L., 1966; "Monada", E. P. L., 1968, "Odihnă în țipăt", Editura Tineretului, 1969; "Șah orb", Editura Eminescu, 1971; "Madona din dud", Editura Eminescu, 1973. Poezia lui Cezar Baltag, concentrată în idei și imagini, oraculară, uneori excesiv intelectuală, alunecă uneori în plasma unor sentimente pe care nu le refuză, cum nu refuză nici "muzica" nici "vagul", ci le ascunde și le integrează organic: "Cel ce nu a venit,/ Cel ce e s-a risipit/ Lângă tâmpla mea începe plus
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în pat/ .../ Și-ncet sufletul nostru-a căpătat/ ape adânci ca lustru-ntunecat" sau: "E ceasu-n graniți fine de răcori/ oprit, până când sufletul i-l umple". Lumea descoperită în primul volum, "Versuri", reapare și în "Julien ospitalierul": "Doar sufletul îmi alunecă prin casă/ Pe marile covoare și așteaptă." Evocarea unui peisaj oriental calești și caftane ne amintește de trecerea prin metempsihoză a iubitei, desprinsă din adâncul ceștii de email a "Paharului fermecat" al lui D. Anghel: "Calești ce-mi poartă încă-adolescența
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Am pus cu sânii luna în eclipsă,/ Și-am îndrăznit să-ntrec în rotunjime/ Izvoarele credinței din vechime" sau: " Pentru odoare, din uleiuri scoși,/ Pe crucea geamurilor zac Hristoși" sau iată-l barbizând: Și cinstea mi-o păstrează fără pată/ Alunecând suav printre supuși/ O, fie-i mâna binecuvântată/ În liniștea curatului Albuș." O stare de euforie, de răsfrângere în bucurii și elan este redată plastic prin luminile strălucitoare ale cristalului: "O, azi sunt bucuros ca un cristal/ Fără cusur mi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cu refugiile lui, cu încercările de a-și împodobi existența: "v înnopteanu în vizită la mopete, degustă/ un vin investit cu sensuri adânci/ (căci mopete l-a cumpărat dimineața, atunci/ când s-a întâlnit cu I. Negoescu) îngustă/ e vremea alunecând în seara aceasta, pe lângă liniștea lui v înnopteanu". Personajele par să fie cu cheie. Al. Piru îi numește pe Dimov și Nemoianu, închiși în jurnalul acesta al existenței redat alegoric. "Poveste de iarnă", ca și de-altfel prima parte a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se ține cu mâinile de un nor și de bocancul altui soldat, care și el se ține de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
bocancul altui soldat, care și el se ține de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de alți bocanci și așa la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu. A
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu. A. Păunescu realizează, și el, o hiperbolă în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu. A. Păunescu realizează, și el, o hiperbolă în care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
asemenea imnuri garoafei, munților, vulturului, luceafărului de seară, cerului, lui Constantin Brâncoveanu etc. Și toți acești referenți sunt în permanentă relație cu transcendentul, cu ilimitatul, cosmicul. Drumul omului este anevoios până la moarte, motivul dublului apare mereu: "Cine ești, omule?/ Când alunec eu, omul din spate râde cu gura lui roată dărâmată." Mersul este spre " Cine știe", până va dispare fără urmă. Căutarea și încrederea că va atinge absolutul promis este sărbătorit ca o mare bucurie, deși aceasta presupune suferință și jertfă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
care face posibil progresul: Vine iarba, înspăimântă orașele/ nemăsurat le încearcă din adânc/ simt forfotind, măsurând, năvălind,/ grăunțele, sâmburii, spicele, pășunile pe care s-au întemeiat". Poetul este extaziat în fața puterii ei miraculoase, aude semințele țipând în somn și cum alunecă firele cotropitoare de iarbă; năvălește pe calea ferată, răstoarnă pietrișul terasamentelor, aude în flăcări trăsnind iarba, mușcă hărțile de previziune și de calcul, dar în același timp, apare necesitatea de a o stăvili în folosul civilizației: "împotriviți-vă ierbii, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și sfera", lumea se desfășoară între doi poli: poetul și absolutul. Poetul încearcă să se situeze în sfera absolutului, dar aceasta rămâne un permanent miraj, un fel de Mecca ce lasă în urmă, semnificativ, strădania: "...Dar el s-a dus alunecând,/ împins din rai ca de un vânt,/ sau, poate, de apăsarea unui gând/ cu mult mai mare" ("Îngerul cu o carte în mână"). Cu "Laus Ptolemaei", Nichita Stănescu atinge maturitatea poetică, modalitatea estetică fiind expunerea în ton de prelecțiune populară
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a devenit convenție și ruralism, sentimentalism, exces de modernism și lipsă de poezie. Cu volumul "Poeme" el este foarte preocupat de arta lui; poetul caută cuvinte în care să încapă lumea dezmărginită: "Scriu pe cutremure/ și dacă unele cuvinte îmi alunecă mult mai încolo,/ Numai scoarța pământului este de vină/ Cu lipsa ei de stabilitate." Lucid, vorbește despre valoarea relativă a operei literare: "Nici nu știi/ Când se cască sub masa ta un vulcan/ și după o zi de muncă/ Te
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
suspiciunea, în poemul "Pânda", exasperarea celui " Care aduce nămol", adică spiritul dogmatic în "Echerul", absurdul în "Cămila", incertitudinea, singurătatea, disperarea: Există tristețe la toate nivelurile,/ Dumnezeu este deznădăjduit,/ Mă uit în ochii lui goi și mă pierd în ei./ El alunecă vâjâind în prăpastiile morților mele" ("Prieteni"). În dosul acestor măști se află o lume tristă, pe care poetul o descoperă, dar se vrea nepăsător, precum în poemul "Norii": "Curge lumea pe deasupra mea?/ Așa privind în sus/ Am străbătut cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-le; poetul își simte trupul electrizat de o stare de deschidere spre transcendent. Închiderea pleoapelor e provocată de undeva de sus, și ea se coboară parcă ar fi suflet pe care poetul încearcă să-l atingă până în vârful degetelor. Pleoapele alunecă în depărtări și cine știe: "Câteodată nici nu se mai întorc înapoi". Lumea este bună și rea, întunecată de pământ și luminată de cer; între cele două realități se află un "glassvand"--intrarea separată între frumos și urât. Lumea este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nisipul se extinde cosmic. O stare frenetică de curgere prin an creează poetului o neliniște, pentru că, așa cum moartea constituie sfârșitul unui ciclu, și înflorirea, ajunsă la apogeu, marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nepoții-mi, vor învăța trans." (Darian Ursoi, clasa a-XII-a) Cum ați defini în acest moment, după parcurgerea cursurilor, transdisciplinaritatea? "Ceea ce transcende dincolo de orice materie posibilă, cunoaștere, un nivel superior în ceea ce privește școala și esența ei" (Andreea Novanc) "Îmi las ochii să alunece pe valul infinit al vieții și realizez că mă înconjoară o infinitate de ochi care caută, la fel ca ai mei, acel ceva ce ne unește într-unul singur, în trans..." (Flavia Balaș) " Aceeași problemă, temă, văzută prin prisma mai
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
atât de necesare și, finalmente, organice în susținerea ipostazei sale asupra capodoperei caragialiene. [...] Imaginea clasică a piesei se tulbură (nimic peiorativ), producându-se în chip logic o serie întreagă de mutații radicale în mecanismul și articulațiile ei [...]. Comedia stă să alunece în tragi-comedie, "jocurile" sunt altele decât numai cele ale "dragostei și întâmplării". Micul univers din casa cherestegiului devine unul al durității și al violenței. ...Teatru pur sânge. Un cuvânt special se cuvine scenografiei semnate de Daniela Codarcea, care a avut
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ale persoanei I (pro nume și verbe la persoana I): în cea din urmă tristețe măncing. 9. Prima strofă a elegiei lui Lucian Blaga alcătuiește o secvență poetică ce vorbește lumii despre forța dureroasă a amintirii, despre iubire și despărțire. Alunecând în amintire, eul liric evocă timpul magic al unei pierdute iubiri și invocă prezența iubitei cu priviri albastre șinalte de tot. Discursul poetic este structurat ca monolog liric adre sat, în care pluralul persoanei întâi (deasupra noastră) desemnează perechea de
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
face de rușine proor - ajun prostire - cearșaf puchină - urdoare, pată mare puhoială - puroi, infecție punte - gaură pușchei - pușchea, bubă dureroasă în cavitatea bucală R rapăn - rîie rast - inflamație a splinei ravac - miere scursă din faguri răcănel - brotac răpăga (a) - a aluneca răsăreală - boală de piele răspintene - răspîntie răsteu - resteu, lemn pus la jugul boilor răsură - răzătură rășchitoare - rîșchitoare, unealtă de depănat rătăci (a) - a se îndepărta rîmător - porc rîncăi (a) - a rage rîșniță - rînză, pipotă rîză - zdreanță roc - surtuc rofii - rohii
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]
-
coate-și răzima"; Egli sembra di luce, piu bella / ogni avvampare pentru "și cât de viu s-aprinde el / În orișicare seară"; explicativ-prozaicul comentariu Nella stanza, seguendo dappresso / la donna, s'introduce pentru "și pas cu pas pe urma ei / Alunecă-n odaie"; paharul umorului și contrafacerii se umple atunci când traducătorul o pune pe fata de împărat să caște: E quando si stende sul letto / la ragazza, e sbadiglia, pentru un îndoielnic efect de rimă cu ciglia (gene); precipita pentru "se
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]