6,339 matches
-
pe un Eu corporal. Acesta este un „subiect empiric specific, cu un corp de o formă particulară”, afirmă K. Jaspers. Corpul meu mă face ca să mă simt distinct de ceilalți, în stare de normalitate, sau schimbat în raport cu ceilalți, în condiții anormale și neobișnuite (sexualitate, vârstă, boală). După K. Jaspers, eu încetez de a mă mai recunoaște ca fiind eu însumi în următoarele condiții care modifică natura propriei mele persoane, în raport cu corpul: a) în cazul unor alterări ale corpului; b) în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
normalitate” (D. Canguilhelm, F. Duyckaerts, G. Deshais). M. Sabshin distinge o anumită paletă de varietăți în sfera normalului, după cum urmează: a) normalitatea ca sănătate; b) normalitatea ca utopie; c) normalitatea ca medie; d) normalitatea ca proces. Noțiunile de normal și anormal pot fi considerate ca noțiuni opuse la fel ca binele și răul, având la bază o dialectică a contrariilor. Noțiunea de normal este însă echivocă. Ea poate fi considerată și din punct de vedere statistic, prin reprezentarea grafică a distribuției
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Această schimbare face ca bolnavul să devină o prezență stranie în spațiul realității externe, o „prezență negativă” (antisocialul, conflictualul, paranoicul) sau chiar un „individ absent” (bolnavii cronici degradați, demenții). După K. Jaspers, sectorul psihopatologiei este cunoașterea și înțelegerea vieții psihice anormale în ceea ce privește realitatea ei, mijloacele de expresie ale acesteia, raporturile sale de ansamblu și cauzele care o determină. În sensul acesta au valoare următoarele aspecte: a) calitățile subiective ale sufletului ca fenomene trăite în mod real (aspectul fenomenologic); b) simptomele obiective
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
trebuie să ne limităm la dimensiunea clinico-psihiatrică a acesteia, ci să luăm în considerare și dimensiunile culturale și sociale ale personalității umane. Acest aspect lărgește considerabil cadrul strict al „bolii psihice”, plasându-ne în domeniul antropologiei psihopatologice, care consideră manifestările anormale ale personalității ca „fenomene psihice morbide”. Considerată ca „fenomen psihic morbid”, nebunia devine un câmp de cunoaștere al umanului, care, după M. Foucault, reunește toate aceste figuri absurde care sunt, în realitate, elementele unei cunoașteri dificile, ferme, caracteristice. Aceste „forme
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
1) Etapa interpretării medicale a bolilor psihice se caracterizează printr-o succesiune de teorii etiologice explicative, pe care le prezentăm mai jos. a) Teoria predispozițiilor căuta să explice apariția și evoluția clinică a bolilor psihice prin existența unor „predispoziții constituționale” anormale. La începutul secolului XX, Joffroy afirma că „bolile mintale cer pentru a se dezvolta un teren special modificat de lungă durată”. J. Rogues de Fursac scrie în al său Tratat de psihiatrie (1923) că „predispoziția latentă sau evidentă, congenitală sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
1) Modelul clinico-psihiatric În conformitate cu acest model de evoluție clinică, se consideră că bolile psihice pot fi constituționale (oligofreniile, psihopatiile) sau dobândite (acute sau cronice). În prima categorie avem de-a face cu personalități imature ca nivel de dezvoltare globală sau anormal structurate. În cel de-al doilea caz avem de-a face cu personalității normale, dar care au suferit transformări patologice ulterioare fie datorită unor factori etiologici exogeni, fie datorită unor condiții endogene. În evoluția bolilor psihice remarcăm mai multe etape
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
am mai spus, în cadrul relației de co-prezență dintre „observat” (bolnavul psihic) și „observator” (medic și/sau psiholog). Latura empirică a acestuia este reprezentată de „discursul narativ” al bolnavului care-și expune propria sa suferință, resimțită ca o „schimbare” de factură anormală a naturii sale. Latura științifică a „discursului clinic”, reprezentată prin „discursul medico-psihologic” este rezultatul unei elaborări a intelectului analitic-cunoscător al medicului sau psihologului, care, plecând de la informațiile cuprins în conținutul „discursului narativ” al bolnavului, elaborează printr-o „codificare științifică” relatările
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
viață Mneme = memorie Mania = nebunie, demență, furie Maniakos = nebun Termenii latini pentru a desemna formele de nebunie - alienație mintală sunt la fel de diverși sub aspectul nuanței ca și cei din limba greacă. În sensul acesta menționăm pentru a desemna manifestări psihice anormale următorii termeni: Insanus (nebun), Amens (fără minte), Demens (dement), Ira (mânie, furie), Furor (furie, agitație) etc. Vocabularul psihopatologic și cel psihiatric stau la baza constituirii „discursului” despre fenomenele psihice morbide. În sensul acesta se disting două direcții: direcția științifică și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cursul ipohondriei, limbaj care, spre deosebire de cel „inventiv” al simulanților, este relatarea unor suferințe inexistente, dar de care bolnavul este ferm convins că sunt reale. A treia categorie o reprezintă limbajul bolnavilor psihici care relatează în mod curent stările lor sufletești anormale, pe care le resimt în forme dintre cele mai variate, ca „transformări” ale persoanei lor. De regulă acest limbaj expozitiv are caracterul unei „relatări narative”, având ca tematică „transformarea persoanei bolnavului”, iar ca motiv central „persoana” acestuia. De regulă aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
nu este atent la ce se petrece în jurul său, indiferent, absent. c) Aprecierea tulburărilor din sfera perceptivă ne pune în evidență următoarele aspecte: - perceperea corectă a realității; - perceperea deformată a realității (iluzii); - acuze perceptive diferite de a căror natură nefirească, anormală, bolnavul este conștient, considerându-le ca atare (dureri, cenestezii, cenestopatii etc.); - perceperea patologică a unor „voci”, „imagini vizuale”, „gusturi” sau „mirosuri” etc., fără o sursă sau obiect real exterior, de tipul halucinațiilor. d) Aprecierea unor tulburări în sfera gândirii bolnavilor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de anamneza clinică și pe reconstituirea evoluției clinice a procesului morbid sau istoricul bolii, de la data debutului acesteia pană în momentul examenului clinic, al întâlnirii medic - bolnav. Examenul clinico-psihiatric urmărește să pună în evidență cu rigurozitate faptele sau manifestările clinice anormale, din care să reconstituie tabloul clinic al bolii. Aici cercetarea medico-psihiatrică se oprește. Ea nu merge mai departe. Activitatea medicală se desfășoară între diagnostic și tratament, cele două momente ale actului medical. Boala psihică este concluzia epistemologică a actului de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
anterior în această lucrare, că obiectul psihopatologiei, nu se experimentează, el fiind supus reflecției și analizei fenomenologice, unei interpretări hermeneutice. Vom încerca să dovedim că ceea ce înțelegem prin „experiment” în psihopatologie se referă de fapt la „reproducerea” unor manifestări psihice anormale, morbide, cu caracter tranzitoriu, în scopul analizei și cunoașterii „fenomenelor psihice morbide”, așa cum sunt ele întâlnite, în mod curent, în clinica psihiatrică. Reproducerea artificială a unor manifestări psihice anormale, de regulă de factură psihotică, reprezintă o formă de „acces controlat
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în psihopatologie se referă de fapt la „reproducerea” unor manifestări psihice anormale, morbide, cu caracter tranzitoriu, în scopul analizei și cunoașterii „fenomenelor psihice morbide”, așa cum sunt ele întâlnite, în mod curent, în clinica psihiatrică. Reproducerea artificială a unor manifestări psihice anormale, de regulă de factură psihotică, reprezintă o formă de „acces controlat” pentru înțelegerea mecanismelor psihopatologice ale fenomenelor psihice morbide. Distingem, în sensul acesta, două aspecte: utilizarea în scopul unor ritualuri mistico-magice a unor substanțe psihotrope de natură psihodisleptică, capabile de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
un caracter inegal, dizarmonic, iar raporturile dintre diferitele instanțe care o compun nu sunt precis determinate. Acest model psihopatologic, reprezintă de fapt un tip constituțional vicios și el este ilustrat clinic prin sindroamele psihoaptice. 5) Imaturitatea Imaturitatea este un proces anormal legat de principiul dezvoltării-maturizării emoțional-afective a persoanei. Ea se caracterizează printr-o stare de imaturitate emoțional-afectivă - nevoia de protecție, dependența de alte persoane, conduite afectiv-emoționale neconforme cu vârsta cronologică. Ea se datorează unor carențe afective, factorilor psihotraumatizanți sau frustrărilor infantile
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și pe cel intern, visceral, fiind iluzii raportate la propriul nostru corp. Ele se întâlnesc în cursul evoluției parafreniilor, al schizofreniei paranoide, precum și în delirurile ipohondriace; e) Iluziile de transformare ale schemei corporale sau a „imaginii de sine” sunt percepții anormale ale imaginii propriului corp, totale sau parțiale. Ele au o extrem de mare varietate și nuanțare. Acest tip de iluzii sunt întâlnite în următoarele situații patologice: - leziuni medulare (tabesul dorsal); - leziuni cortico-cerebrale, în special cele localizate în zonele parietală, temporală sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
zile și care sunt considerate a fi patologice. În ceea ce privește formele tulburărilor de somn, în psihopatologie, se descriu două mari tipuri: dissomniile, în care tulburarea constă în cantitatea, calitatea sau orarul somnului și parasomniile, în care tulburarea constă într-un eveniment anormal care poate surveni în cursul somnului 1) Dissomniile, în această grupă de tulburări de somn intră următoarele: a) Insomniile, caracterizate prin faptul că somnul este deficitar, în raport cu cantitatea sau calitatea necesară pentru o funcționare normală a individului în timpul zilei. b
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de durată normală. c) Tulburările ritmului somn-veghe constau într-un dezechilibru între modelul de somn-veghe al persoanei și modelul care este considerat a fi normal pentru mediul său. 2) Parasomniile sunt acea grupă de tulburări care se datoreză unui eveniment anormal care poate surveni în timpul somnului, sau la limita dintre somn și starea de veghe. În cadrul parasomniilor notăm existența următoarelor aspecte psihopatologice: a) apneea de somn, caracterizată prin oprirea respirației cu trezirea bolnavului; b) anxietatea de vis sau coșmarul, este deșteptarea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
anorexia mintală și bulimia nervoasă. Prima se caracterizează prin refuzul de a avea o greutate corporală minimă necesară acceptată în limitele normalului; cea de-a doua constă în episoade de ingestie alimentară compulsivă urmată de o creștere ponderală rapidă și anormală. 1) Anorexia mintală Este o tulburare gravă caracterizată din punct de vedere psihopatologic prin anorexie, scădecre ponderală, amenoree și o structură mintală specifică. Tulburarea apare de regulă la pubertate și este predominantă ca incidență la fete între 15-20 de ani
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
manifestări, specifice fiecărui model socio-cultural. În sensul acesta societatea „decupează” din cadrul formelor de comportament sexual, acele „aspecte” considerate de ea ca fiind „negative” în raport cu sistemul de valori moral-religioase, culturale etc. Aceste „decupaje” vor fi etichetate ca fapte reprobabile, ca stări anormale în raport cu formele de comportament sexual admise de societate la momentul respectiv (C. Enăchescu). Ele vor fi ulterior „medicalizate” constituind cadrul clinic al tulburărilor psihosexuale. Tulburările psihosexuale, recunoscute și admise de către toți specialiștii în domeniu, se prezintă sub forme diferite, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
convingerile ireale ale bolnavului. Importante din punct de vedere psihopatologic sunt trăirile acestor bolnavi, relațiile care se stabilesc între delir și Eul acestora. În această privință sunt admise următoarele situații: - un tip de reacție particulară a Eului (Gruhle); - interpretări false, anormale (Jaspers); - falsuri patologice în legătură cu Eul (Kehrer). Fenomenele delirante trebuie considerate ca atare în momentul în care conștiința subiectivă a bolnavului este dominată de contrarietăți și are un caracter incorigibil. În cazul acestora Janzarik vorbește despre o convingere anormal-obiectivă, străină de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
intrarea” fenomenelor viscerale în câmpul conștiinței sale sub formă de cenestezii. Ea constituie forma intermediară de trecere de la normal la patologic în domeniul „imaginii de sine”. În sensul acesta sunt semnalate următoarele aspecte de natură psihopatologică: - fenomene de depersonalizare, - fenomene anormale vizuale și auditive (fosfene, acufene), - fenomene vestibulare (vertij, greață, tulburări de echilibru și de orientare spațială). 3) Schema corporala viscerală se raportează la fenomenele viscerale, sub formă de manifestări cenestopatice, tranzitorii și parțiale de următoarele aspecte: - palpitații, dispnee, grețuri, - atacuri
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de a nu comite gafe, impolitețe, de a nu uita, de a nu greși, de a nu comite crime involuntare etc. h) Fobii morale și religioase: scrupule, mărturie mincinoasă, păcat, sacrilegiu etc. Sindroamele psihopatice Sindroamele psihopatice sunt alterări sau trăsături anormale de caracter (caracteropatii) care se manifestă în activitatea voluntară a individului, în relațiile acestuia cu lumea și cu el însuși. Ele se caracterizează prin dizarmonie, dezechilibru, instabilitate psihică, labilitate emoțională, nesiguranța de sine, iritabilitate și nestăpânirea reacțiilor afective și comportamentale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în mod amănunțit și le-a clasificat a fost K. Schneider, denumindu-le „personalități psihopatice”. Sindroamele psihopatice se caracterizează prin două trăsături psihopatologice principale, și anume: a) sunt anomalii psihofiziologice limitate, manifestate prin tulburări de comportament specifice; b) reprezintă structuri anormale, interesând unele sectoare ale personalității umane și care duc la modele aberante de existență și adaptare ale acestor indivizi. Din punct de vedere clinico-psihiatric, A. Delmas, descrie două mari grupe de personalități psihopatice: 1) Dezechilibrații simpli: hiperemotivii, stările astenice constituționale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
constituțională, schizofrenia sau constituția schizoidă, epileptoidă sau constituția glischroidă-vâscoasă, bradipsihică. 2) Dezechilibrații majori: reprezintă o categorie mai nuanțată: a) subiecții care au reușit, într-o anumită privință să se adapteze la un anumit tip de mediu, care este el însuși anormal, viciat; b) stările nevrotice dezvoltate pe un teren constituțional anormal psihic, de slăbire a conștiinței morale; c) stările de intensitate psihotică ce necesită internarea bolnavilor; d) stările perverșilor, corespunzând cu moral insanity al autorilor englezi, cu folie morale a autorilor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a putea dobândi un rol), - mediul social de supraviețuire, - episoadele spectaculare și accidentale ale vieții, cu valoare reactivă, care vor conduce la anumite „fixații caracteriale” patogene. Sindroamele afective Sindroamele psihopatologice afective, cuprind o gamă importantă și largă de manifestări psihice anormale în care intră: sindromul maniacal, sindromul depresiv, instabilitatea psiho-afectivă la copii și tineri, sindromul anxios. Le vom prezenta pe rând în continuare. 1) Sindromul maniacal Sindromul maniacal este o entitate clinică specială și autonomă, un sindrom general de excitație psihomotorie
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]