KorAP: Find »[drukola/base=inevitabil & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...229 230 231 ...233 >

5,812 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

defensivă și neîncrezătoare: ceea ce George Kennan numea În 1946 „paranoia Kremlinului În probleme globale”. De unde faimosul discurs de la Teatrul Balșoi din 9 februarie 1946, În care Stalin anunța că Uniunea Sovietică revine la prioritățile antebelice (industrializarea, pregătirea de război, conflictul inevitabil dintre capitalism și comunism) și proclama ceea ce era deja evident: de acum Înainte, URSS avea să coopereze cu Occidentul numai când Îi convenea. Nimic nou: Stalin revenea la poziția radicală adoptată de bolșevici Înainte de 1921, apoi În perioada dintre 1927

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ceea ce trecea la Moscova drept bună-credință. El presupunea că Aliații occidentali au Înțeles că sovieticii plănuiau să ocupe și să controleze jumătatea „lor” de Europă și considera că protestele occidentale față de comportamentul sovietic În zona estică erau pur formale, neplăceri inevitabile În trăncăneala democratică. Constatând că Vestul a Început să-și ia propria retorică prea În serios, pledând pentru libertate și autonomie În Estul european, conducerea sovietică a răspuns sincer indignată. Tonul reacției este perfect surprins Într-o Însemnare făcută de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
germane i-ar fi picat În mâini, atunci s-a Înșelat fatal - deși, În anumite momente, chiar autoritățile aliate din vestul Germaniei se Întrebau dacă nu cumva va reuși. În acest sens, Războiul Rece În Europa a fost o consecință inevitabilă a personalității dictatorului sovietic și a sistemului peste care domnea. Dar nu mai puțin adevărat este că Germania era la cheremul său, după cum adversarii lui știau foarte bine. „Problema e că ne jucăm cu un foc pentru care nu avem

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sau că ar fi spionat pentru serviciile secrete britanice. În ultimii săi ani, se pare că Stalin se aștepta realmente la un război: cum explica Într-un „interviu” din Pravda din februarie 1951, o confruntare Între capitalism și comunism era inevitabilă și din ce În ce mai probabilă. Din 1947 până În 1952, blocul sovietic a fost permanent pe picior de război: producția de arme În Cehoslovacia a crescut de șapte ori Între 1948 și 1953, mai multe trupe sovietice au fost deplasate În RDG și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
acceptarea acestei realități. În cuvintele lui Sartre, „a fi liber nu Înseamnă să faci ce vrei, ci să vrei să faci ceea ce poți”. Altă lecție pe care Sartre și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică și armată. Tinerii de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Uniunea Sovietică anunța formarea Pactului de la Varșovia. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania și Uniunea Sovietică formau o alianță pentru „prietenie, cooperare și ajutor reciproc”, sub control unic. Moscova abrogase alianțele Încheiate În timpul războiului cu Franța și Marea Britanie și, acceptând inevitabilul, proclamase suveranitatea deplină a Republicii Democrate Germane, incluzând-o În Pactul de la Varșovia. Problema germană nu era tocmai soluționată, dar cum ambele părți erau acum perfect integrate În respectivele alianțe internaționale, ea putea fi uitată pentru o vreme; curând i-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fost relațiile bilaterale, nici un lider vest-german n-ar fi Îndrăznit să rupă relațiile cu Washingtonul pentru o iluzorie alternativă franceză. Cu toate acestea, intrigile lui Adenauer din politica externă erau menite să rezoneze cu un sentiment profund de nemulțumire față de inevitabila subordonare a Germaniei față de SUA. Azi presupunem cu prea mare ușurință că Republica Federală postbelică a primit cu entuziasm și brațele deschise tot ceea ce era american; că infanteriștii americani care Împestrițau Germania centrală și de sud cu aparatura, bazele, convoaiele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
retragere”. Principalele victime ale puciului au fost moralul și imaginea internațională (ce mai rămăsese din ea) ale Armatei Franceze. Majoritatea covârșitoare a francezilor, dintre care mulți aveau fii Înrolați În Algeria, au tras concluzia că independența Algeriei era nu doar inevitabilă, ci chiar de dorit - și asta, pentru binele Franței, cât mai repede cu putință 8. De Gaulle, realist ca Întotdeauna, a Început negocieri cu FLN În orașul-stațiune Evian de pe malul lacului Geneva. Convorbirile inițiale, În iunie 1960 și apoi În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dorința să impună statutul de colonie unei majorități care se opunea (lucru care nu era deloc evident la Începutul anilor ’50, când forțele britanice purtaseră un război murdar secret și brutal Împotriva revoltelor Mau-Mau din Kenya), coloniștii europeni au acceptat inevitabilul și au plecat În liniște. În 1968, guvernul laburist al lui Harold Wilson a tras concluzia finală și ineluctabilă a evenimentelor din noiembrie 1956 și a anunțat că forțele britanice vor fi de acum Înainte permanent retrase din diferitele baze

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fi Danemarca, depindeau de Marea Britanie ca piață de desfacere pentru carnea și produsele lor lactate. Însă Marea Britanie avea nevoie, pentru exporturile industriale, de o piață mult mai extinsă decât Îi puteau oferi mărunții ei aliați din Scandinavia și Alpi. Intuind inevitabilul - deși spera Încă să poată influența politica CEE -, guvernul lui Harold Macmillan a depus o cerere formală de aderare la Comunitatea Economică Europeană În iulie 1961, la șase ani după ce Londra părăsise disprețuitoare convorbirile de la Messina. Irlanda și Danemarca, ale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rândul catolicilor din Europa: chiar și În Italia, procentul participanților la mesă a scăzut de la 69% dintre credincioși În 1956 la 48% doisprezece ani mai târziu. Dar, cum declinul religiei În Europa nu se limita la catolicism, evoluția era probabil inevitabilă. Un lucru pe care Conciliul Vatican II l-a realizat - sau cel puțin l-a facilitat și autorizat - a fost divorțul final, În Europa continentală, Între politică și religie. După moartea lui Pius al XII-lea, nici un papă sau episcop

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și toți ceilalți puteau să ignore retorica eliberării sexuale. Nu-i deranja nici măcar estetica antiautoritaristă a noii generații, care cerea să se autoguverneze În clasă, În uzină și În dormitor - toate acestea au fost poate imprudent catalogate drept un deranj inevitabil și trecător. Aspectul cu adevărat scandalos era noua tendință a tinerilor radicali de a identifica teoria marxistă cu practicile revoluționare din țări exotice, unde autoritățile și categoriile tradiționale nu păreau să se aplice. Argumentul suprem al stângii istorice În Europa

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
inacceptabile chiar și după etalonul sovietic. De unde decizia organelor de partid, la al XII-lea Congres al Partidului, În decembrie 1962, de a „adapta economia națională” la stadiul avansat de dezvoltare socialistă a țării - cu alte cuvinte, de a accepta inevitabilul, permițând un minimum de reforme nesocialiste pentru a revigora economia stagnantă. Însă schimbările propuse de Ota Șik și de alți economiști reformiști din partid - cum ar fi corelarea primelor pentru muncitori cu un procent din profitul fabricii, și nu cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
13. Decizia sovietică de a invada Cehoslovacia a fost luată oficial abia pe 18 august. Se pare că Brejnev a ezitat - intuind că, deși victoria va fi ușoară, urmările s-ar putea dovedi problematice -, dar În scurt timp ea devenise inevitabilă. Liderii sovietici anticipau că la al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Cehoslovac aripa reformistă va prelua definitiv puterea și erau deja realmente Înspăimântați de efectul contagios al exemplului cehoslovac asupra vecinilor. Cum le spunea Gresko șefilor militari sovietici, când

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
promis să ofere ajutor și integrare dacă țara se lepăda de revoluția marxistă. Deznodământul s-a produs la sfârșitul anului. Pe 8 noiembrie, Adunarea Constituantă a fost asediată de muncitori și, timp de două săptămâni, s-a vorbit despre o inevitabilă „Comună din Lisabona” sau chiar de un război civil Între Nord și Sud. Pe 25 noiembrie, grupuri de militari radicali au Încercat un puci. Inițial s-au bucurat de susținerea Partidului Comunist Portughez, dar când a devenit limpede că cea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lua În continuare decizii Într-o comunitate de state care se dublase În 13 ani și care anticipa deja cereri de aderare din partea Suediei, Austriei și a altor țări. Cu cât creștea, cu atât Uniunea Europeană era mai atrăgătoare (și cumva „inevitabilă”) pentru cei aflați În afara sa. Pentru cetățenii statelor membre Însă, caracteristica fundamentală a Uniunii Europene În acei ani nu era modul În care era condusă (cei mai mulți ignorau cu desăvârșire detaliile), nici proiectele liderilor pentru o mai strânsă integrare, ci sumele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
circulația banilor, atunci nu avea nici un sens să le „dețină”. Existau În continuare argumente sociale sau politice pentru ca o parte dintr-un anumit sector să rămână În proprietatea statului - o televiziune publică, să spunem, sau poșta -, dar competiția era acum inevitabilă. În al doilea rând, guvernele au fost nevoite să vândă bunuri publice dintr-o necesitate economică imediată. Sugrumate de inflație, de criza petrolului din 1979-1980, de deficite anuale mari și datorii galopante, ministerele de Finanțe vedeau În vânzarea bunurilor aflate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să salveze aparențele invitând Solidaritatea să i se alăture Într-un guvern de coaliție, Însă propunerea i-a fost refuzată. După alte câteva săptămâni de negocieri și eforturi inutile ale comuniștilor de a numi un premier, conducerea partidului a acceptat inevitabilul: pe 12 septembrie 1989, Tadeusz Mazowiecki a fost confirmat În post - era primul prim-ministru necomunist al Poloniei postbelice (deși comuniștii păstrau controlul câtorva ministere-cheie). În același timp, printr-o mișcare politică abilă, grupul parlamentar al Solidarității a votat pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Început să cadă Într-o țară, legitimitatea ei a fost afectată fatal În toate celelalte. Credibilitatea comunismului se baza În parte pe pretenția că Încarnează necesitatea, că este produsul logic al progresului istoric, un dat al vieții politice, o prezență inevitabilă În peisajul modern. Odată ce acest lucru s-a dovedit un fals flagrant - În Polonia, de exemplu, unde Solidaritatea a reușit, cum ar veni, să bage Istoria În marșarier -, cum să-l mai crezi În Ungaria sau Cehoslovacia? Am văzut deja

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
estimează că au luat parte 1,8 milioane de oameni, adică un sfert din populația zonei. Cum mișcările pentru independență din Estonia și Letonia reflectau acum modelul lituanian, declarând deschis că scopul lor era independența națională, confruntarea cu Moscova părea inevitabilă. și totuși, ea s-a produs extrem de lent. În 1989 mișcările pentru independență din țările baltice au Încercat marea cu degetul. Când sovietele supreme din Lituania și apoi din Letonia, Înclinând acum spre independență, au Încercat să imite o lege

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
masacrele din timpul războiului și Îndemnându-i pe sârbi să se Înarmeze Împotriva „ustașilor”. În Bosnia, unde sârbii erau mult mai numeroși, perspectiva unui stat independent cu o majoritate croato-musulmană a stârnit temeri asemănătoare. Poate că independența Bosniei nu era inevitabilă: ea era cea mai integrată dintre republici și avea cel mai mult de pierdut prin separararea forțată a comunităților constituente, răspândite și amestecate pe tot teritoriul; Înainte de ascensiunea lui Miloševiæ, nici una dintre minoritățile etnice sau religioase nu manifestase o dorință

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
internaționale 11. După negocieri zadarnice la Rambouillet Între Madeleine Albright și o delegație iugoslavă, blocate de refuzul previzibil al autorităților de la Belgrad de a-și retrage trupele din Kosovo și a accepta prezența unor trupe străine În regiune, intervenția era inevitabilă. Pe 24 martie, deși nu aveau acceptul oficial al ONU, navele, avioanele și rachetele NATO au intrat În acțiune pe teritoriul iugoslav, declarând efectiv război regimului de la Belgrad. Ultimul război iugoslav a durat mai puțin de trei luni: forțele NATO

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
graniță În tabere improvizate din Muntenegru, Bosnia, Albania și regiunile albaneze din vestul Macedoniei. Deși președintele Clinton a comis imprudența de a solicita public ca NATO să nu desfășoare trupe la sol (obligând alianța să poarte un război aerian, cu inevitabile erori care au alimentat propaganda iugoslavă și cultul martirilor sârbi), rezultatul final nu era greu de anticipat. Pe 9 iunie, Belgradul a acceptat să Își retragă trupele militare și poliția din Kosovo, NATO și-a Încetat atacurile, iar Națiunile Unite

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
postcomuniste se dovedise destul de facilă, crearea unui electorat capabil de discernământ era cu totul altceva. Primele alegeri au favorizat mai peste tot alianțele liberale sau de centru-dreapta care facilitaseră răsturnarea vechiului regim, Însă reculul provocat de greutățile economice și de inevitabilele dezamăgiri i-a avantajat pe foștii comuniști, reciclați acum sub masca naționalistă. Această transformare a vechii nomenclaturi este mai puțin bizară decât părea din exterior. Naționalismul avea mai multe În comun cu comunismul decât cu democrația: ambele foloseau o aceeași

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru anticapitalism, servindu-le drept acoperire foștilor comuniști care nu-și puteau exprima deschis nostalgia pentru vremurile de odinioară, dar care o exploatau la fel de bine, Într-o formă deghizată, În declarațiile lor publice. Acest vot de protest ilustra indirect consensul inevitabil ce unea majoritatea tendințelor politice: regiunea nu avea decât un singur viitor și acesta era legat de Occident, de Uniunea Europeană și de piața globală. Acestea fiind obiectivele, nu mai rămâneau multe criterii pentru diferențierea partidelor majore aflate În competiție: toate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]