6,272 matches
-
Batalionul de tancuri ușoare și medii" din septembrie 1942) dedica doar o pagină de text și patru diagrame luptei tanc contra tanc (din totalul de 142 pagini al acestuia). Această primă doctrină a blindatelor a fost mult influențată de succesele tacticilor utilizate de germani în Blitzkrieg. Din nefericire, până când M4 a ajuns pe câmpurile de luptă în număr suficient de mare, nevoia de susținere a infanteriei și luptele tanc contra tanc erau de departe mult mai importante decât nevoia de tancuri
M4 Sherman () [Corola-website/Science/320366_a_321695]
-
bateriile japoneze. Acțiunile americanilor au fost complicate și de faptul că buncărele erau legate la elaboratul sistem de tuneluri, astfel încât, odată eliberate cu aruncătoarele de flăcări sau cu grenade, ele puteau fi rapid reocupate de japonezii veniți prin tunel. Această tactică a produs multe victime în rândul pușcașilor marini, care treceau pe lângă buncărele reocupate fără a se aștepta să fie atacați dinspre ele. Pușcașii marini au progresat încet, suferind de pe urma focului de mitralieră și de artilerie. Datorită sosirii unităților blindate și
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
fiind învinse pe rând. Rețelele de străzi înguste care făcuseră orașul impenetrabil în timpul revoluțiilor pariziene fuseseră acum înlocuite de bulevarde largi în timpul renovării lui Haussmann. Versaillezii s-au bucurat de o comandă centralizată și de superioritate numerică. Ei știau acum tactici de lupte de stradă, și au trecut rapid prin zidurile de case, înconjurând baricadele comunarzilor. Doar acolo unde Haussmann lăsase spații și străzi largi, ei au putut fi întârziați de focul apărătorilor. În timpul asaltului, trupele guvernamentale au fost responsabile de
Comuna din Paris () [Corola-website/Science/321033_a_322362]
-
care s-a desfășurat bătălia, americanii au crezut că au scufundat șapte nave japoneze. Adăugând și retragerea japonezilor, americanii au fost de părere că au câștigat o victorie importantă. Numai după război Statele Unite au înțeles că au suferit o înfângere tactică. Cu toate acestea, mulți istorici par să fie de acord că decizia lui Abe de a se retrage a făcut ca victoria sa tactică să se transforme într-o înfrângere strategică. Aerodromul Henderson Field a rămas operațional, iar avioanele erau
Bătălia navală de la Guadalcanal () [Corola-website/Science/321182_a_322511]
-
au câștigat o victorie importantă. Numai după război Statele Unite au înțeles că au suferit o înfângere tactică. Cu toate acestea, mulți istorici par să fie de acord că decizia lui Abe de a se retrage a făcut ca victoria sa tactică să se transforme într-o înfrângere strategică. Aerodromul Henderson Field a rămas operațional, iar avioanele erau gata să atace navele de transport japoneze care se apropiau de insulă. Mai mult, japonezii au pierdut șansa de a alunga marina americană din
Bătălia navală de la Guadalcanal () [Corola-website/Science/321182_a_322511]
-
comentat astfel rezultatul bătăliei: „S-ar părea că a fost atins în sfârșit punctul de cotitură în acest război”. Istoricul Eric Hammel sintetizează astfel bătălia navală de la Guadalcanal: Pe 12 noiembrie 1942, Marina Imperială avea nave mai bune și superioritate tactică. După 15 noiembrie, conducătorii ei și-au pierdut curajul și strategia necesare pentru a face față consolidării Marinei Statelor Unite, precum și armelor din ce în ce mai bune pe care aceasta le deținea și a tacticii dobândite. Japonezii nu și-au revenit după evenimentele din
Bătălia navală de la Guadalcanal () [Corola-website/Science/321182_a_322511]
-
1942, Marina Imperială avea nave mai bune și superioritate tactică. După 15 noiembrie, conducătorii ei și-au pierdut curajul și strategia necesare pentru a face față consolidării Marinei Statelor Unite, precum și armelor din ce în ce mai bune pe care aceasta le deținea și a tacticii dobândite. Japonezii nu și-au revenit după evenimentele din noiembrie 1942, Marina Statelor Unite nu a mai dat înapoi după acest moment. Generalul Alexander Vandegrift, comandantul trupelor din Guadalcanal, le mulțumește marinarilor care au luptat: Nu avem nicio îndoială că inamicul
Bătălia navală de la Guadalcanal () [Corola-website/Science/321182_a_322511]
-
tineri cambodgieni din mediul urban li s-au alăturat în lunile de după înlăturarea lui Sihanouk. Creșterea numărului de recruți a dus, însă, la extinderea FANK dincolo de capacitatea sa de a absorbi noi resurse umane. Ulterior, dată fiind presiunea noilor operațiuni tactice și cea de a înlocui rapid victimele luptelor, nu a fost suficient timp pentru pregătirea recruților și pentru asignarea lor la noi unități, lipsa de pregătire militară rămânând o caracteristică a FANK până la prăbușirea sa. În perioada 1974-1975, forțele FANK
Războiul Civil Cambodgian () [Corola-website/Science/321212_a_322541]
-
soldaților-fantomă” a permis delapidări masive ale fondurilor de soldă; alocațiile de rație erau păstrate de ofițeri în timp ce oamenii lor mureau de foame; vânzarea de arme și muniții pe piața neagră (sau chiar inamicului) era un fenomen frecvent. Mai rău, nepriceperea tactică a ofițerilor FANK era la fel de comună ca și lăcomia lor. Lon Nol trecea frecvent peste capul generalilor săi și comanda operațiuni până la nivel de batalion interzicând în același timp orice fel de coordonare între armată, marină și forțele aeriene. Soldații
Războiul Civil Cambodgian () [Corola-website/Science/321212_a_322541]
-
de comunicații și de a pune presiune pe Phnom Penh. Ca rezultat, forțele FANK au devenit fragmentate, izolate și incapabile de a-și acorda susținere unele celorlalte. Principala contribuție americană la efortul FANK a venit sub forma bombardierelor și avioanelor tactice ale Forțelor Aeriene ale SUA. Când președintele Nixon a lansat incursiunea din 1970, trupele americane și sud-vietnameze au operat sub o umbrelă de bombardamente aeriene denumită „Operațiunea "Freedom Deal"”. Când aceste trupe au fost retrase, operațiunea aeriană a continuat, cu
Războiul Civil Cambodgian () [Corola-website/Science/321212_a_322541]
-
aflate în marș către Boston. La revenirea la Lexington, expediția lui Smith a fost salvată de întăririle lui general-locotenentului Hugh Percy. Forța combinată, cifrată acum la 1.700 de oameni, a mers până la Boston sub tirul inamicului într-o retragere tactică și a ajuns în cele din urmă la Charlestown. Milițiile cumulate au blocat căile înguste de acces terestru către Charlestown și Boston, declanșând asediul Bostonului. Ralph Waldo Emerson, în „Concord Hymn”, descrie primul foc de armă tras de coloniști la
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
început să strige la soldați să nu mai distrugă podul. "Minutemanii" și milițiile au avansat în coloană către infanteria ușoară, rămânând pe drum, deoarece el era înconjurat de apele revărsate ale râului Concord. Căpitanul Laurie a luat atunci o hotărâre tactică nefericită. Întrucât cererile de ajutor nu dăduseră rezultat, le-a cerut soldaților săi să formeze posiții de „foc de stradă” în spatele podului într-o coloană perpendiculară pe râu. Această formație era potrivită pentru lansarea unui foc puternic pe o stradă
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
puțin trei soldați (Thomas Smith, Patrick Gray și James Hall, toți din Regimentul 4) au fost uciși sau răniți mortal, iar nouă au fost răniți. Trupele regulate s-au găsit prinse într-o situație în care erau depășite numeric și tactic. În lipsa unei conduceri eficiente și speriați de numărul superior al dușmanului, soldații demoralizați și neexperimentați și-au abandonat răniții și s-au refugiat în apropierea companiilor de grenadieri care soseau dinspre centrul satului, izolându-i pe căpitanul Parsons și pe
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
acțiune) de cel puțin opt ori, în pofida unor legende ce vorbeau de indivizi împrăștiați care trăgeau cu puști cu rază lungă de acțiune din spatele unor ziduri sau garduri. Deși a avut loc și foc împrăștiat de-a lungul marșului, aceste tactici de foc de la distanță s-au dovedit utile mai târziu pe parcursul războiului. Nimeni de la Lexington sau de la Concord—și de nicăieri de-a lungul drumului sau de la Bunker Hill—nu avea vreo pușcă, așa cum arată documentele istorice. Generalul Gage lăsase
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
pe flancuri și pe ariergardă. Soldații răniți mergeau pe tun și au fost obligați să coboare atunci când se trăgea asupra lor de grupurile adunate din loc în loc. Oamenii lui Percy s-au văzut de multe ori înconjurați, dar aveau avantajul tactic al liniilor interioare. Percy putea să-și mute mai ușor unitățile în locurile unde era nevoie de ele, în timp ce milițiile coloniale erau obligate să se miște în afara formațiilor. Percy a pus oamenii lui Smith în mijlocul coloanei, în timp ce companiile din Regimentul
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Unele orașe au trimis căruțe cu provizii pentru a ajuta la hrănirea și reînarmarea milițiilor. Heath și Warren au condus personal mici grupări în acțiuni mici, dar prezența liderilor eficienți a avut probabil cel mai mare impact asupra succesului acestor tactici. Percy scria despre tacticile coloniștilor: „rebelii ne-au atacat într-o manieră foarte împrăștiată și neregulată, dar cu perseverență și hotărâre, și nu au îndrăznit să formeze vreun corp regulat. Într-adevăr, ei știau prea bine ce este de făcut
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
refuze să impună lege marțială în Boston. El i-a convins pe reprezentanții cetățenilor să accepte predarea tuturor armelor deținute personal de cetățeni în schimbul promisiunii că oricine poate pleca din oraș. Bătălia nu a fost una majoră în termeni de tactică și victime. În termeni de susținere a strategiei politice britanice din spatele Legilor Intolerabile și ai strategiei miitare de la Powder Alarms, bătălia a fost un eșec important, deoarece expediția a contribuit la escaladarea conflictului pe care fusese gândită să îl prevină
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
masivă de bombardament aerian (Operațiunea "Niagara") pentru a susține baza marinei. Această campanie a folosit ultimele inovații tehnologice pentru a localiza forțele nord-vietnameze. Efortul logistic de susținere a bazei marinei, după izolarea ei pe uscat, a impus implementarea altor inovații tactice pentru continuarea aprovizionării bazei. În martie 1968, o forță combinată a marinei și armatei americane împreună cu armata sud-vietnameză a lansat o expediție terestră (Operation "Pegasus") care a reușit să despresureze baza marinei de la Khe Sanh. Bătălia a reprezentat o victorie
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
pentru continuarea aprovizionării bazei. În martie 1968, o forță combinată a marinei și armatei americane împreună cu armata sud-vietnameză a lansat o expediție terestră (Operation "Pegasus") care a reușit să despresureze baza marinei de la Khe Sanh. Bătălia a reprezentat o victorie tactică pentru forțele sud-vietnameze și americane, deși nu a avut implicații strategice clare; unii istorici au remarcat că atacurile Armatei Populare din jurul frontierei anterioare Ofensivei de Tet de la începutul lui 1968 au servit doar pentru a distrage atenția inamicului în timp ce se
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
de drumul Ho Chi Minh. Tabăra de pe platou a fost ocupată permanent de pușcași marini în anul 1967, când au înființat și un avanpost lângă aerodrom. Această bază urma să servească drept ancoră vestică pentru forțele marinei, care aveau sarcini tactice pentru cele cinci provincii nordice ale Vietnamului de Sud, denumite I Corps. Sistemul defensiv al pușcașilor marini se întindea pe sub zona demilitarizată de la coastă, de-a lungul drumului 9, până la Khe Sanh. În 1966, Forțele Speciale regulate se retrăseseră de pe
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
Diviziei 304, baza Khe Sanh a primit întăriri de la Batalionul 1 din Regimentul 9 Marină la 22 ianuarie. După încă cinci zile, au sosit ultimele întăriri sub forma Batalionului 37 Vânători al armatei sud-vietnameze, din motive mai mult politice decât tactice. Artileria APV și-a făcut debutul pe teatrul de luptă la 24 ianuarie, când un bombardament al tunurilor de 100 mm și 152 mm a început cu Dealul 881 Sud, a trecut apoi la Dealul 861, și apoi spre baza
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
dirija avioanele spre țintele lor chiar și pe întuneric sau pe vizibilitate zero. Astfel a început ceea ce mulți au considerat „cea mai mare concentrare de putere de foc aeriană din istoria războaielor”. În oricare zi, 350 de bombardiere-avioane de vânătoare tactice, 60 de B-52-uri și 30 de avioane ușoare de recunoaștere au operat deasupra bazei. Westmoreland deja ordonase grupului de la "Igloo White" să ajute apărarea pușcașilor marini. La 22 ianuarie, au fost eliberați primii senzori și, până la sfârșitul lunii, 316 senzori
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
împotriva Vietnamului de Nord, au efectuat 5.337 de zboruri, lansând 7.941 tone de proiectile în zonă. La 1 februarie, generalul Earle G. Wheeler, președintele Statului Major General, i-a pus în vedere lui Westmoreland problema „utilizării armelor nucleare tactice în cazul în care situația de la Khe Sanh ar deveni disperată.” Westmoreland a răspuns că utilizarea lor probabil că nu va fi necesară, dar a adăugat că în cazul unei schimbări dramatice de situație, „văd cum fie arme nucleare tactice
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
tactice în cazul în care situația de la Khe Sanh ar deveni disperată.” Westmoreland a răspuns că utilizarea lor probabil că nu va fi necesară, dar a adăugat că în cazul unei schimbări dramatice de situație, „văd cum fie arme nucleare tactice, fie agenți chimici ar putea candida la folosire.” Westmoreland a înființat apoi un mic grup de studiu pentru a examina consecințele a ceea ce a primit porecla de "Fracture Jaw" ("falcă fracturată"). Westmoreland a scris apoi că „Washington se temea atât
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
mobile; o bază fixă nu mai este necesară.” În acest moment al conflictului, însă, nevoia Marinei de mobilitate era discutabilă. Retragerea treptată a forțelor americane începută în anul următor și adoptarea vietnamizării au însemnat că, în 1969, „deși abundau ofensivele tactice limitate, participarea armatei americane la război avea să fie limitată la o abordare defensivă.” Natura exactă a scopului strategic al Hanoiului în ce privește ofensiva de la Khe Sanh este încă în dispută. John Prados și Ray Stubbe au rezumat întrebările istorice astfel
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]