KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2301 2302 2303 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456

oameni pentru care împlinirea sufletească și frustrarea au ajuns într-un moment maxim. Când simt milă sau chiar frică văzându-i, îmi amintesc ce bolnav de cărți am fost decenii de-a rândul, cum strângeam tot ce puteam să aduc acasă, cum mi-am ridicat biblioteci până sus, în tavan, pe toți pereții odăii, unde luptam cu mine însumi scriind, și cât de vulnerabil deveneam în zilele când nu veneam acasă cu tașca plină de hârtie tipărită. Ar trebui să fac

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
de-a rândul, cum strângeam tot ce puteam să aduc acasă, cum mi-am ridicat biblioteci până sus, în tavan, pe toți pereții odăii, unde luptam cu mine însumi scriind, și cât de vulnerabil deveneam în zilele când nu veneam acasă cu tașca plină de hârtie tipărită. Ar trebui să fac ceva cu rafturile astea pline de cărți din jurul meu, fiindcă nu mai umblu de ani buni în ele și sigur n-o să le mai cotrobăi niciodată. Dar e destul să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
tuturor săracilor întâlniți în cale, dacă, bineînțeles, n-ar avea la ei numai carduri, miliardele eroului din film ascundeau un secret sinistru. Chiar și televizorul pe care-l vânduse ca să facă primul milion de dolari era furat. Și nu de acasă, cum ar fi fost firesc în cartierul unde se născuse, ci din dormitorul primei lui iubite. Un miliardar normal ar fi smuls, pur și simplu, tubul acela de 12 dolari de la gura omului care stătea în calea fericirii sale și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
rezolvau situația, îi dădeau totuși o noimă. Mirarea aceea nervoasă a persoanelor pe care nu le satisfăceau dotările toaletei te îndreptățea să le zici lucruri precum: „Da’ de ce vă trebuie oglindă, că vede toată lumea ce boccii sunteți?“, „La mămicile voastre acasă, când nu găseați oglinda, tot așa vă zborșeați în stânga și-n dreapta să căpătați una?“ sau, și mai potrivit cu întâmplarea, „De ce nu umblați, fă, neamuri proaste ce sunteți, cu oglinda în geantă?“. Ar fi trebuit poate să le consolez pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
și că e foarte, foarte veselă, contabilul Coteț s-a gândit, normal, la ce era mai rău și a leșinat. A crezut că ori fusese dată afară, ori rămăsese însărcinată. Otilia pleca la Cameră la opt dimineața și se întorcea acasă la unsprezece noaptea, așa că nu avea cum să rămână însărcinată. Iar de telefonat, nu-i telefona niciodată, ca să nu-i rețină mârlanul de Șapcă apelurile din leafă de zece ori, cum obișnuia cu angajații de la firmă. La ce altceva să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
are obiceiul, ca lorzii, să-și anunțe sosirea când ajunge la zece minute de casă. De îndată ce-și parchează mașina la subsolul Magazinului Universal, îi telefonează soției, zicându-i aceeași frază de douăzeci de ani: „Tocmai am parcat, sunt acasă în zece minute. Spune-mi dacă trebuie să cumpăr ceva“. După cum o rostește, relaxat sau grav, soția își dă seama în ce stare de spirit se găsește, astfel că în declarația de la Poliție scrie că, atunci când a sunat-o, se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
de lume. Misterul e total și așa rămâne vreme de un an, până ce chestorului i se spune că profesorul a fost văzut împreună cu o tânără pe o plajă din Buenos Aires. Chestorul are inspirația să verifice numărul de la care a sunat acasă ultima oară profesorul și misterul devine mai mare. Sau poate mai mic, fiindcă e un număr de Paris. Deci nu la zece minute distanță de mers pe jos, ci la trei ore de zbor cu avionul. Dacă, bineînțeles, te întorci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
ultima oară profesorul și misterul devine mai mare. Sau poate mai mic, fiindcă e un număr de Paris. Deci nu la zece minute distanță de mers pe jos, ci la trei ore de zbor cu avionul. Dacă, bineînțeles, te întorci acasă, și nu fugi de-acasă. De la un vecin chestorul reține că profesorul avea un principiu: „Mai bine cheltuiesc doi bani anunțându-mi nevasta că sosesc, decât să risipesc o avere pe divorț“. Din discuție mai reiese că, într-adevăr, profesorul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
devine mai mare. Sau poate mai mic, fiindcă e un număr de Paris. Deci nu la zece minute distanță de mers pe jos, ci la trei ore de zbor cu avionul. Dacă, bineînțeles, te întorci acasă, și nu fugi de-acasă. De la un vecin chestorul reține că profesorul avea un principiu: „Mai bine cheltuiesc doi bani anunțându-mi nevasta că sosesc, decât să risipesc o avere pe divorț“. Din discuție mai reiese că, într-adevăr, profesorul avea numai prieteni, dar și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
cumperi un kil de mălai, că, gata, primești un laptop. Da’ măcar laptopurile sunt ușoare. Doamna Piscălescu a umplut cămara cu ele. Ce te faci însă cu mașinile de spălat? Iei niște șervețele și te trezești cu mașina de spălat acasă. „Vă felicităm, sunteți fericita posesoare!“ Toată lumea din cartier câștigă. În toată țara e un du-te-vino de aragaze, boilere și televizoare, să înnebunești, nu alta. Oamenii și-au scos paturile în stradă și-și înghesuie în apartamente aragazele și combinele frigorifice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
de pensionare care, după obiceiul de dincolo de Atlantic, socoteau că, odată cu ieșirea la pensie, căpătau și dreptul de a gusta din toate plăcerile vieții. Îndeosebi din acelea pentru care nu avuseseră nici timp și nici bani la tinerețe. Când venea acasă la părinții lui din Rucăr, Nini se lungea întâi în pat cu mâinile sub cap, privirea în tavan și nu scotea o vorbă ore întregi. Taică-su și maică-sa numărau dolarii și se minunau ce bine se câștigă în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
știa, pentru că bărbatul m-a arătat cu degetul și a ridicat glasul: „Un impostor, oameni buni! Am fost mândru de el, le-am povestit copiilor cum eram noi colegi și cum am mâncat odată amândoi fasolea cu cârnați adusă de-acasă, de la mă-sa de Gyuri. Și acum, uitați-vă la impostor, are numai un metru șaizeci și cinci. Te pomenești că nici nu mai știi de Gyuri?!“. I-am răspuns că nu măsuram un metru șaizeci și cinci, ci un metru șaptezeci. Cât despre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
dânsul nu apare deloc la televizor, s-a dus“. Aripa mai cultă a Securității „Ce mai umblă ăștia mă, Marine - i-a zis colonelul de la vize băiatului care-i aducea pașapoartele artiștilor de la Operă -, ia să mai stea și pe-acasă, că avem treabă!“ „Ăștia“ erau, de fapt, marele bariton D. chemat de italieni într-un juriu la Scala din Milano. Dar când era mahmur, colonelul folosea numai pluralul. „Ia să mai bem și noi niște apă, să ne limpezim“, zicea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
să vă spun ce l-a enervat atunci. Putea să fie mutat sau și mai rău, și totuși s-a pus contra de-al dracu’. «Ce mai umblă ăștia», a zis colonelul despre dumneavoastră, «ia să mai stea și pe-acasă, că avem treabă.»“ „Ce treabă aveam noi împreună - s-a mirat baritonul -, nu cumva cânta în secret?“ „Ba da - a răspuns Marin, ca și cum trebuia să accepte că șeful său avusese un moment de nebunie, așa, ca un sifilis - dar nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
de moldovenească răstită de KGB -, că am o treabă cu omul vostru.“ Logic, adjunctul SRI-ului nici nu mai trebuie anunțat. Se înființează în cinci minute, dar Vasile B. e la bufet. „S-aștepte - zice el - ori să mă sune acasă.“ Funcționarii fierb, e informat Cotroceniul, toate Serviciile Secrete intră în alarmă de gradul zero, numai Vasile B. discută liniștit cu bufetiera despre mărirea de salariu. „Or să ne dea un amărât de 5%, iar dumneata ai și dublat prețul la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
trăiești!» - grăbește-te, Vasile. Vrei să ne nenorocești?“ Vasile B. duce receptorul la ureche, face de câteva ori „Mda, nu, mda, nu“, apoi se răstește la rus: „Mă, ești turc?! Am zis mâine, mâine să fie. Sună-mă și tu acasă, nu mai deranja oamenii la serviciu“. Lucrurile se explică. Cel puțin așa zice Vasile B., care l-a cunoscut pe Putin în timpul unei excursii la Leningrad în 1967, când acesta era doar un amărât de agent repartizat la grupul de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
să devină brandul noii afaceri județene. Când se trece la vot, primul tur duce la balotaj între Coșbuc și Masa Tăcerii. După al treilea tur însă, lucrurile încep să meargă, și deștepții de la „Frații Cucu“ au toate motivele să plece acasă convinși că nu-s mai proști ca alții: sigla de pe sul împacă în mod fericit nevoia de cultură cu celelalte nevoi ale momentului, inclusiv cu factorul patriotic. Pe noul produs va fi imprimată imaginea atât de dragă românului, a Bătăliei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
parizer întreg Orice persoană care face un lucru ce nu poate fi explicat în mod rațional, indiferent despre ce-i vorba, de băut sau de mâncat, trebuie privită ca un geniu virtual. Gigel, de exemplu, a înghițit, de la piață până acasă, aproape pe nemestecate, un parizer întreg, de două kilograme și jumătate, deși la cei paisprezece ani ai săi și la cât era de sfrijit, în stomacul său n-ar fi trebuit să încapă decât cel mult un kilogram. Dar și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
fost categorică: „Dacă-i p-așa, să știți că fetele dumneavoastră au adus râia. Și, vă rog, nu mai faceți scandal, că e jenant“. „Măi, Ionescule - i-a zis Popescu directorului, cu care era prieten -, tu ai fost la mine acasă, știi cât de curată e nevastă-mea, ce zici despre cum mi-a vorbit tembela aia de la grădiniță? Că doar e râie, nu-i ceva de rușine, nu e sifilis. Pui corect problema și o rezolvi.“ Ionescu a fost de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
a dat din cap cu mult reproș: „Ești inginer și nu știi să citești. Uite ce spune aici: paraziți. Să văd eu că scrie o dată râie și-l mut pe doctor automat din țară, la șobolani și la gândaci“. Ajuns acasă, la bloc, Popescu a lipit pe oglinda din lift un avertisment: „Atenție mărită, în cartier s-au semnalat cazuri de râie“. Și a semnat: „În cunoștință directă de cauză, vecinul dvs., C. Popescu“. După un ceas, când a coborât să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
vedem și noi cum o fi“, fiindcă simțea cum se integrează, în sfârșit, într-o mișcare generală, că nu se mai uită la televizor la marile drame ale umanității, ci le trăiește nemijlocit. La ora cinci, în loc să se ducă direct acasă, unde în frigider îl aștepta insipida supă ușoară de seară lăsată să-i ajungă nu pentru trei zile, ci pentru o săptămână de doamna Gușatu - care, cum spuneam, n-ar fi fost normal să aibă gușă, fiindcă înainte de căsătorie se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
să știți că felinarul pe care l-ați pus ieri în fața cârciumii e într-o parte“. „Du-te, cetățene, de te culcă!“, îl sfătuiește secretara, care tocmai își strânge lucrurile, însă primarul, care n-are nici un motiv să se grăbească acasă, îl invită în birou pe șeful de la amenajări urbane, mai cheamă și un electrician și se duce cu ei să vadă ce-i cu felinarul. La fața locului s-au strâns câțiva clienți ai localului, care-și înclină capetele când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
C. la proces: „Ne simțeam bine“. „Dar știai că era marfă de furat?“, a insistat judecătorul, iar Andrei C. îl asculta și simțea că pe dinăuntru moare de râs. „Adică - ar fi vrut să spună Andrei C. - era mai bine acasă, cu mătăniile, cu pereții unui apartament infect nezugrăviți de douăzeci de ani, cu surorile care făceau toată ziua colive, cu veșnica supă de cartofi și cu becul acela de 40 de wați din camera de zi?“ Pentru că era la prima

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
în seamă ce i se întâmpla de la o vreme venea prea târziu. Doamna se regăsea sufletește în film și în finalul pe care-l socotea logic: în timp ce primea premiul, soția bătrânului îi spunea: „Grăbește-te, că trebuie să fim diseară acasă, să dăm mâncare la pisici, și pierdem trenul!“. Povestea îmi era cunoscută. Am căutat filmul în programul TV, ca să-mi reamintesc când îl văzusem, dar nu-l văzusem. Era o peliculă recentă. Ceea ce-mi reaminteam eu, de fapt, era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
ce cred ei despre schimbare, aceleași vorbe: „Să fi fost cu câțiva ani mai devreme...“. Unii dintre noi mai apucăm câte un premiu, numai că n-avem cum să ne bucurăm de el, deoarece ne-așteaptă trenul în stație, și acasă pisicile miaună de foame. Pentru scriitorul român, subiectele cu adevărat importante, pe care tinerețea i le descoperea cu fervoare, nu erau abordabile. Degeaba le intuia și chiar le schița sub formă de romane sau nuvele, dacă adevărul acestora nu avea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]