65,481 matches
-
Reviem-ul, misele religioase și apoi concertele târzii pentru pian și orchestră, ca să realizez că prietenul meu era acela care lua de la cineva, având grijă să nu se vadă urmele a ceea ce a luat. Într-o zi, am dat la el acasă peste o culegere veche și rară de paradoxuri și vorbe de duh. Am aflat acolo, aproape la fiecare pagină, zicerile cu care ne amețea. Senzația pe care am încercat-o era că învățase pe de rost cartea și că talentul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
intelectuali: „Ia, bre, de-aici, de-o supă, dar ascunde-o, să nu ne vadă dracului careva că-ți dau!“ Dacă voi ajunge vreodată în situația de a compara modul în care m-am simțit eu învingător când mă întorceam acasă cu brațele pline cu oase afumate și modul în care se simt justițiari și imaculați cei care vor să știe cât de demn m-am purtat în comunism, voi fi foarte îngăduitor cu ei. Ca să fii deștept, nu-i suficient
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
după 1990. Dar nu cu bunicul așa cum arăta în 1948, după ce i-au naționalizat bolșevicii cârciuma, ci așa cum arăta în anii de dinainte de 1945. Vaca de Rodica În marțea în care împlinea șaptezeci de ani, academicianul Rășcanu a dispărut de acasă lăsându-i soției un bilet pe care scria: „Descurcă-te cum poți cu telefoanele, eu mă duc la Galați să rezolv treaba aia, pe care o tot amân de când aveam zece ani“. Treaba pe care vroia s-o lămurească vicepreședintele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
pe una dintre străzile unui cartier mărginaș cărând cu un cărucior niște varză. Soția, și ea, târa două sacoșe pline cu legume, dar râdeau și conversau ca un bărbat și o femeie care se înțelegeau în căsnicie și se întorceau acasă mulțumiți de la cumpărături. Unii oameni nu se schimbă deloc. La șaizeci de ani, era unul dintre ei. Tocmai de aceea l-am abordat cu prudență. Când o persoană seamănă perfect cu cineva cu care te-ai cunoscut în urmă cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
opoziției că bărbatul ei a fost făcut bou de șef. Profund afectată de cele citite și convinsă că toți se uită la ea ca la consoarta boului, femeia se pune pe plâns, iar la unsprezece noaptea, când deputatul se întoarce acasă de la partid, îl ia la rost: „Mă, tu n-ai mândria ta? Păi, să-mi zică mie oricine vacă, îl mănânc de viu! Trebuia să-i spui în față: «Bă, nenorocitule, pe cine faci tu bou și vită încălțată, că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
și ce-i întârziere. Ulterior, m-am gândit din ce în ce mai mult la vremea în care am fost muncitor necalificat, la oamenii cu care mă însoțeam, la paradoxul că tot ceea ce am crezut atunci că era un eșec era victorie. Plecat de acasă la treisprezece ani cu gândul să mă întorc doar dacă nu mai vedeam încotro, la douăzeci de ani devenisem de-acum un veteran plin de cicatrici. Dar nu-mi dădeam seama. Ori chiar asta era izbânda cea mare, care-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
nici o dimensiune. Era ceva confuz, însă întins până departe. Când discută despre viitor, bărbații și femeile de șaizeci de ani se gândesc la cei care trăiesc optzeci, nu la cei care mor la șaizeci și unu. Vasile B. se întorcea acasă pe jos, ca să-și limpezească gândurile, dar era speriat. Ar fi trebuit să se așeze undeva. „O să mor de frică în fața unei alimentare“, și-a zis Vasile B. și a traversat strada spre parcul din fața Ministerului. Ar fi vrut să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
cu un topor în mână. S-au potolit jumătate de ceas, după care, marcați de dialectica alcoolului, mi-au făcut în necaz, dând brusc stația la maximum. Nenorociții aveau și un câine cât un vițel, pe care îl lăsau în acasă singur toată ziua și, uneori, și nopțile. Era un câine urlător. Lătra și urla continuu, sacadat, de parc-ar fi fost programat. În holul scării, noaptea, lătratul lui avea ceva lugubru, de ultimă supraviețuire, cu morți în jur cât vedeai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
a VIII-a C călătorea în niște lumi minunate, în cele trei volume din Jean Cristophe, în cele două volume din Pe Donul liniștit, în tomurile de sute de pagini pe care, în afară de el, nu le mai cerea nimeni pentru acasă. „Costele - îi spunea mama lui Codin soțului ei -, tu vezi cum s-a lungit deodată copilul nostru? Ce-o fi asta? Se închide la el, cu cărțoaiele alea grele, și crește, și tot crește...“ „Lasă-l în pace - răspundea domnul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de zece ori a zis Beșitkaș - a insistat profesorul -, iar dacă nu crezi că asta e o problemă, pune-l să spună sculptor.“ „Ia zi, mă, sculptor“, l-a luat cu binișorul tatăl Popescu pe fiul Popescu, de îndată ce au ajuns acasă și nu avea cine să-l timoreze pe mititel. „Scluptor, scluptor, scluptor, scluptor“, a repetat foarte sigur de el băiatul. „Mda - a conchis artistul -, e ceva aici. Ia să mergem noi la un nenea doctor.“ Medicul defectolog l-a pus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
nutriționist -, că l-ați albit de tot? Bietul copil, e o bombă cu magneziu.“ „Ce-i ăla magzeniu?, a întrebat Florinel. Că mă mănâncă tot timpul pulpele de la picioare.“ „Nu magzeniu - l-a corectat Floricel pe Florinel -, ci gamneziu.“ Întors acasă, sculptorul nu și-a mai găsit nevasta, care-și făcuse geamantanul și plecase la maică-sa, în schimb le-a găsit pe cele trei cumnate plânse și nervoase. „Porcule!“, i-au strigat ele într-un glas. „Sora noastră e o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
ani cât a durat relația cu „englezoaica“, amicul meu a dormit la ea, a luat masa cu ai ei, le-a studiat obiceiurile, ca să nu fie niciodată inoportun, dar niciodată n-a putut să spună, după slujbă, că se duce acasă. „Am știut de la început - mi-a spus - că în casa lor n-o să mă simt acasă nici peste douăzeci de ani. Aveau o asemenea conștiință a anglicanismului lor, încât tu, ca român, ca altă gintă, simțeai în scurt timp un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
cu ai ei, le-a studiat obiceiurile, ca să nu fie niciodată inoportun, dar niciodată n-a putut să spună, după slujbă, că se duce acasă. „Am știut de la început - mi-a spus - că în casa lor n-o să mă simt acasă nici peste douăzeci de ani. Aveau o asemenea conștiință a anglicanismului lor, încât tu, ca român, ca altă gintă, simțeai în scurt timp un sentiment de incapacitate. Orice putea să-ți reușească, însă englez n-aveai cum să devii.“ Fata
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
eu nu apar deloc. Ori scrii ce trebuie, ori nu mai scrii deloc. Altfel nu face să te apuci de romane!“ Amanta romancierului nu-i citește cărțile, deoarece n-are timp. „Alege - îi spunea ea -, ori ne întâlnim, ori stau acasă și te citesc. Lasă, că o să am timp berechet de citit când n-o să se mai uite nimeni la mine!“ Prietenii și vecinii din cartier ai romancierului nu-i citesc cărțile. Nu că nu l-ar respecta, dar sunt întru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Acum, după douăzeci de ani, am curajul să mă întreb: s-o fi salvat? E și acesta un curaj: să pui întrebări când nu mai e nimeni să-ți răspundă! Are cineva dintre dumneavoastră un pix? Nu plec niciodată de-acasă fără un pix și carnetul în care-mi notez subiecte de articole și povestiri. Cândva, ezitam să scot carnetul în public. Aveam senzația că toată lumea se holbează la mine, iar unii mă privesc cu reproș: „Ia te uită la ăsta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
nu știu cine!“ Acum, mă opresc în mijlocul trotuarului și îmi notez ideea că țigăncile care se pișă de-a-n picioarelea, când le vine, o fac cu atâta firesc, că nu mai ia nimeni în seamă. Totuși, într-o zi am plecat de-acasă fără pix și carnet. Odată și-odată trebuia să se întâmple. Uiți ceva vital întâia oară, apoi uiți mai des și tot așa, până ce uiți totul, de la mână pân’ la gură. Dacă nu le notezi atunci când îți vin, ideile deștepte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
despre sfârșitul civilizației și așa mai departe. Deși în București există o mulțime de parcuri, iar eu întrebasem de un pix doar într-unul. O grămadă de gânduri, cum spuneam, negre, dar și unul alb: când pleci fără pix de-acasă, nu înseamnă că oamenii care n-au niciodată nevoie de pix sunt greșiți. Mai probabil e ca un om care scrie tot timpul să fie de-acum prea mult. Poporul Doi bărbați treji și unul beat turtă se uită de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
caz să-l vadă plecând ca toată lumea dimineața devreme, cu pardesiul lui bleumarin din dotare și cu geanta diplomat în mână, și întorcându-se seara târziu, cu aerul indiferent al omului care nici n-a plecat. Care a uitat ceva acasă și, dacă tot s-a întors, nu mai pleacă. Asta a făcut toată viața și domnul Coteț, administratorul: a cărat o geantă de la birou acasă și de acasă la birou. Și atunci care mai e deosebirea dintre un spion și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
târziu, cu aerul indiferent al omului care nici n-a plecat. Care a uitat ceva acasă și, dacă tot s-a întors, nu mai pleacă. Asta a făcut toată viața și domnul Coteț, administratorul: a cărat o geantă de la birou acasă și de acasă la birou. Și atunci care mai e deosebirea dintre un spion și un contabil? Nu numai locatarii din M 8 știu că domnul Nuțu e spion, ci și prietenii acestora din cartier. „Ce vă mai face spionul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
indiferent al omului care nici n-a plecat. Care a uitat ceva acasă și, dacă tot s-a întors, nu mai pleacă. Asta a făcut toată viața și domnul Coteț, administratorul: a cărat o geantă de la birou acasă și de acasă la birou. Și atunci care mai e deosebirea dintre un spion și un contabil? Nu numai locatarii din M 8 știu că domnul Nuțu e spion, ci și prietenii acestora din cartier. „Ce vă mai face spionul?“, întreabă ei pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
cu trenul. „Ce fel de avion e ăsta?“, întreabă ea ca s-o audă toți. „Parcă stă pe loc. Bâzâie dar nu înaintează deloc. Cu trenul măcar vezi că mergi. Unde spuneai, băiete, că-s veceele? Să am ce povesti acasă.“ Familiile profesionale Tânăr fiind, m-am ținut departe de câțiva oameni, care m-ar fi putut ajuta să devin director de editură sau redactor-șef la una dintre revistele la care am colaborat. Valorile lor morale nu se potriveau deloc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
fiind, m-am ținut departe de câțiva oameni, care m-ar fi putut ajuta să devin director de editură sau redactor-șef la una dintre revistele la care am colaborat. Valorile lor morale nu se potriveau deloc cu acelea însușite acasă de la mama. Unul dintre ei avea două neveste. Pe prima, cu care se însurase din dragoste și pe care o îngrijea împreună cu a doua nevastă ca pe un cal bătrân care-și făcuse datoria, o mutase la etajul zece. Era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
la noi, chiar și la persoane care se ocupă curent cu scrisul și cu cititul, operațiunea intrigă. Dacă nu ești considerat dereglat, ești socotit snob. Uită-te la el cum se dă mare, parcă nu poate să scrie la el acasă! Recunosc că, de la un timp, procedez experimental; îmi scot carnetul și mă pun pe scris așa, ca să văd ce reacții stârnesc. S-a întâmplat să fiu privit și ca unul care se poartă necuviincios. Care face în stradă o treabă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de muncă forțată la Canalul DunareMareaNegra, în colonia Coasta -Galeș, Valea Neagră, Peninsula și Poartă Albă, unde a fost supus unui regim de exterminare, imbolnavindu-se grav și abia la 25 mai 1954 a fost eliberat și s-a întors acasă unde a rămas fără serviciu și a fost nevoit să țină lecții pentru a supravetui. Din surse familiale a rezultat că profesorul Ilie Vișan nu a primit pensie cum se cuvenea pentru o viață de muncă pentru binele țării și
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93279]
-
l-a susținut, în luna octombrie, din anul 1928, la Liceul “Ștefan cel Mare” din Suceava cu rezultate foarte bune. Regretatul profesor univ. dr. George Nimigen, coleg de școală și de studenție cu Pantelimon Socaciu, spunea cum a fost primirea acasă a tânărului absolvent, după sustinera foarte bine a bacalaureatului, si relata convorbirea lapidara cu tatăl său, care îmblătea grâu în sura, pentru a semăna de toamnă, împreună cu doi feciori. “- Doamne ajuta !, spune Pantelimon, bucuros... - Să dea Dumnezeu ! - Pantelimoane, ai depus
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93282]