6,191 matches
-
D ale sodiului. A concluzionat că era cauzată de un element existent în Soare și necunoscut pe Pământ. Lockyer și chimistul englez Edward Frankland au denumit elementul prin termenul grecesc pentru Soare, ἥλιος ("helios")." La data de 26 martie 1895, chimistul britanic Șir William Ramsay a izolat heliul prin tratarea unui mineral numit cleveit (o varietate a uraninitului ce conține cel putin 10% din pământurile rare) cu acizi minerali. Ramsay dorea să obțină argonul, însă după ce separase oxigenul și azotul din
Heliu () [Corola-website/Science/302350_a_303679]
-
intensă de culoare galbenă ce se potrivea cu fâșia de D observată în spectrul solar. Aceste mostre au fost identificate ca fiind heliu de către Lockyer și fizicianul britanic William Crookes. A fost izolat independent din cleveit în același an de către chimiștii Per Teodor Cleve și Abraham Langlet în Uppsala, Sweden, care au colectat destul gaz, suficient cât să poată determina cu acuratețe masă atomică a acestuia. Heliul a fost de asemenea izolat de către geochimistul american William Francis Hillebrand înaintea descoperirii lui
Heliu () [Corola-website/Science/302350_a_303679]
-
depistarea petrolului din anul 1903 în Dexter, Kansas a scos la iveală un geizer gazos care nu ardea, geologul local Erasmus Hawortha a colectat mostre din gazul emanat și le-a adus la Universitatea din Kansas la Lawrence unde, cu ajutorul chimiștilor Hamilton Cady și David McFarland, a descoperit că gazul era constituit din 72% azot, 15% metan (un procent combustibil doar cu suficient oxigen), 1% hidrogen și 12% de gaz neidentificat. Printr-o analiza îndelungată, Cady și McFarland au descoperit că
Heliu () [Corola-website/Science/302350_a_303679]
-
la Studii Europene din Iași (OSSEI), Asociația Studenților și Absolvenților Facultății de Filosofie din Iași (A.S.A.F.F.I.), Asociația Studenților și Absolvenților de Asistență Socială Iași (ASALT), ale căror baze au fost puse în 2008 și mai recentele: Asociația Studenților Chimiști Iași (ASCIS) și Liga Studenților de la Istorie (LSI), înființate în 2009.
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași () [Corola-website/Science/302206_a_303535]
-
dar actualitatea și importanța lor a fost descoperită după câteva decenii . În perioada postbelică, Carl Schmitt a căutat justificări pentru poziția sa favorabilă nazismului. În cadrul acestor eforturi, a făcut analogia între relația pe care o avusese cu național-socialismul și activitatea chimistului și igienistului Max von Pettenkofer, care a luat acasă o cultură de bacterii de holeră pentru a-și demonstra imunitatea. În mod similar, Schmitt susținea că ar fi înghițit de bună voie virusul nazist, fără să se infecteze. Nu există
Carl Schmitt () [Corola-website/Science/302525_a_303854]
-
face o distincție clară între potasiu și sodiu din cauza proprietăților fizico-chimice foarte asemănătoare ale acestora. A fost primul metal izolat prin metoda electrolitică. Davy a extras sodiul printr-o metodă similară, demonstrând astfel diferența dintre elementele chimice. În anul 1808, chimiștii francezi Louis-Josef Gay-Lussac și Louis-Jacques Thenard au reușit separarea potasiului dintr-un amestec de hidroxid de potasiu și fier încălzit la temperaturi înalte. Metoda aceasta a fost ulterior utilizată de către Davy pentru obținerea unei cantități mai mari de metal. Structură
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
Li+ administrat că și orice sare al acestui metal s-a dovedit a fi util că și medicament de stabilizare al bolnavilor bipolari, datorită efectelor neurologice ale ionului asupra organismului uman. Petalitul (LiAlSiO) a fost descoperit în anul 1800 de către chimistul brazilian José Bonifácio de Andrada e Silva într-o mină de pe insulă Utö, Suedia. Cu toate acestea, abia în 1817 Johan August Arfwedson va descoperi prezența unui nou element în timp ce analiza minereul de petalit în laboratorul lui Jöns Jakob Berzelius
Litiu () [Corola-website/Science/302768_a_304097]
-
de acum 2000 de ani, pe timpul dinastiei Qin, pentru a acoperi vârfurile armelor. ul în combinație cu alte elemente are un colorit variat, fiind folosit și ca pigment în vopsele sau lacuri. Cromul a fost descoperit în anul 1797 de către chimistul francez Louis Nicolas Vauquelin, în minereul crocoit (cromat de plumb), mineral folosit ca pigment. Descoperirea cromului a fost primită cu mare interes, deoarece acesta este foarte rezistent la coroziune și este foarte dur. O altă descoperire majoră a fost faptul
Crom () [Corola-website/Science/302785_a_304114]
-
colora, fie pentru a o decolora. De asemenea, în minereurile de fier folosite de spartani se găsea și mangan, iar unii cercetători susțin că duritatea excepțională a oțelurilor spartane se datorează realizării accidentale a unui aliaj fier-mangan. În secolul 17, chimistul german Johann Glauber a obținut pentru prima oară permanganat, un reactiv chimic des utilizat după aceea. La mijlocul secolului 18, bioxidul de mangan se folosea la obținerea clorului (care rezulta prin reacția dintre bioxidul de mangan și acidul clorhidric sau dintre
Mangan () [Corola-website/Science/302786_a_304115]
-
după aceea. La mijlocul secolului 18, bioxidul de mangan se folosea la obținerea clorului (care rezulta prin reacția dintre bioxidul de mangan și acidul clorhidric sau dintre bioxidul de mangan și un amestec de acid sulfuric diluat și clorură de sodiu). Chimistul suedez Scheele a fost primul care a identificat manganul ca element chimic separat în 1774, iar colegul său, Johan Gottlieb Gahn a obținut în același an noul element în stare pură prin reducerea bioxidului de mangan cu carbon. La începutul
Mangan () [Corola-website/Science/302786_a_304115]
-
pigmenți. Mai târziu, a fost denumită "purpura tyriană". Odată cu decăderea Imperiului Roman, folosirea pigmentului a fost treptat abandonat, fiind înlocuit de alte vopsele și pigmenți mai ușor de fabricat și mai ieftini. Descoperirea bromului este legată de numele a doi chimiști, independent unul de celălalt, germanul Carl Jacob Löwig în anul 1825 și francezul Antoine Jérôme Balard în anul 1826, iar denumirea sa provine din grecescul "bromos", care înseamnă "cu miros rău/urât", și face referire directă la proprietatea neplăcută a
Brom () [Corola-website/Science/302790_a_304119]
-
desublimau, formând cristale închise la culoare. Ulterior acestei întâmplări, a efectuat numeroase experimente asupra cristalelor, iar rezultatele obținute le-a publicat în anul 1813. Courtois a împărțit mostre din noul element chimic prietenilor săi, Charles-Bernard Desormes și Nicolas Clement, ambii chimiști, care au întreprins o serie de investigații sistematice. În anul 1813, la data de 29 noiembrie, aceștia au prezentat iodul la Institutul Imperial Francez. Faptul că acesta era un nou element a fost dovedit de către Joseph-Louis Gay-Lussac și confirmat de către
Iod () [Corola-website/Science/302791_a_304120]
-
raportul Societății Geologice Regale din Cornwall și jurnalului de știință german "Crell's Annalen". În aceeași perioadă, Franz-Joseph Müller von Reichenstein a produs o substanță similară, dar nu o putea identifica. Oxidul a fost apoi redescoperit independent în 1795 de chimistul german Martin Heinrich Klaproth în rutilul pe care îl avea din Ungaria. Klaproth a recunoscut acolo un nou element și l-a numit după Titanii din mitologia greacă. După ce a auzit de descoperirea anterioară a lui Gregor, a obținut o
Titan () [Corola-website/Science/303225_a_304554]
-
Invention of Lying" (2009), "The Odd Life of Timothy Green" (2012) și "Dallas Buyers Club" (2013). este căsătorită cu actorul și regizorul Ben Affleck, cu care are trei copii. este fiica unei profesoare de engleză, Patricia Ann și a unui chimist, William Jack Garner; mai are două surori Melissa Garner Wiley și Susannah Garner. Când a avut patru ani tatăl ei a primit o slujbă la Union Carbide, în Charleston, Virginia de Vest și au fost nevoiți să se mute. În
Jennifer Garner () [Corola-website/Science/302897_a_304226]
-
Sir (n. 2 iulie 1862, Westward, Cumbria, Anglia — d. 10 martie 1942) a fost un fizician și chimist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1915. ""Pentru serviciul lor în analiza structurii cristalelor cu ajutorul razelor X."" , primul dintre cei trei copii ai familiei Bragg, a fost un copil singuratic și timid, dar cu o pasiune surprinzătoare pentru
William Henry Bragg () [Corola-website/Science/302903_a_304232]
-
cu ajutorul razelor X."" , primul dintre cei trei copii ai familiei Bragg, a fost un copil singuratic și timid, dar cu o pasiune surprinzătoare pentru matematică. După moartea mamei sale, când el avea numai 7 ani, a locuit cu unchiul său, chimist, care a avut o influență majoră asupra tânărului William. După ce a urmat cursurile "Colegiului King William", din Mann, a fost admis la "Facultatea de Matematică" a "Universității din Cambridge", în anul 1881, unde a studiat sub îndrumarea profesorului dr E.J.
William Henry Bragg () [Corola-website/Science/302903_a_304232]
-
() a fost un fizician și chimist englez. A fost asistent lui Sir Humphry Davy. În fizică face cercetări importante privind cunoașterea "electromagnetismului" și dezvoltarea aplicațiilor acestuia. Își propune producerea curentului electric cu ajutorul magnetismului, experiențe pe care le începe în anul 1821, terminându-le cu succes în
Michael Faraday () [Corola-website/Science/302976_a_304305]
-
(n. 31 iulie 1800, Frankfurt am Main - d. 23 septembrie 1882, Göttingen) a fost un chimist german, cunoscut pentru sinteza ureei, dar și pentru descoperirea unor elemente chimice. S-a născut la Eschersheim lîngă Frankfurt. În 1823 Wöhler a terminat studiile de medicină la Heidelberg în laboratorul lui Leopold Gmelin, lucrînd apoi cu Jöns Jakob Berzelius
Friedrich Wöhler () [Corola-website/Science/299500_a_300829]
-
(n. 20 august, 1779 - d. 7 august, 1848) a fost un chimist suedez, inventator al notației chimice moderne, membru fondator al chimiei moderne, alături de John Dalton și Antoine Lavoisier. Berzelius a descoperit elementele siliciu, seleniu, toriu și ceriu. A fost ales membru al Academiei Regale de Științe a Suediei în 1808 și
Jöns Jakob Berzelius () [Corola-website/Science/299520_a_300849]
-
produs secundar în producția de zinc. A fost folosit timp de mulți ani ca și pigment și ca material pentru placarea oțelului, acesta fiind rezistent la coroziune. Utilizarea cadmiului este în general scăzută din cauza toxicitatii. Cadmiul a fost descoperit de chimistul de naționalitate germană Friedrich Stromeyer în orașul Göttingen, Germania, în anul 1817. Cadmiul este putin răspândit în natura și nu formează minerale proprii. De obicei, însoțește minereurile de zinc sub forma de sulfați sau carbonați. Cadmiul este un metal alb-strălucitor
Cadmiu () [Corola-website/Science/304476_a_305805]
-
C (−177 °F). Este elementul cu cea mai mică electronegativitate având un izotop stabil (Cesiu-133). Metalul este extras din polucit, în timp ce radioizotopii (în special cesiu-137) sunt extrase din produșii de fisiune în reactoare nucleare. Cesiul a fost descoperit de către doi chimiști germani, Robert Bunsen și Gustav Kirchhoff în anul 1860 cu ajutorul liniei sale spectroscopice. Prima utilizare pe scară redusă a elementului a fost cea de "reducător" (sau "getter") în tuburi cu vid și în celule fotoelectrice. În 1967, perioada specifică de
Cesiu () [Corola-website/Science/304474_a_305803]
-
probabil, un amestec coloidal de metal și clorură de cesiu. Electroliza soluției apoasă de clorură cu anod lichid de mercur produce un amalgam ce se descompune rapid sub influența apei. Metalul pur a fost izolat, în cele din urmă, de către chimistul german Carl Setterberg în timp ce își pregătea lucrarea de doctorat cu Kekulé și Bunsen. În 1882, acesta a produs cesiu metalic prin electroliza cianurii de cesiu, iar astfel a fost rezolvată problema clorurii de cesiu. Din punct de vedere istoric, cele
Cesiu () [Corola-website/Science/304474_a_305803]
-
cadmiu, cupru, fier și plumb sunt, de asemenea, puțin solubile. Hidroxidul de cesiu (CsOH) este o bază foarte puternică și higroscopică. Compusul poate fi folosit la decaparea semiconductoarelor, cum sunt siliciul și germaniul. Hidroxidul de cesiu a fost considerat de chimiști ca „cea mai puternică bază”, fapt datorat atracției slabe dintre ionul Cs foarte greu și OH mai ușor. CsOH este într-adevăr cea mai puternică bază Arrhenius, însă un număr de compuși care nu există în soluții apoase, precum amida
Cesiu () [Corola-website/Science/304474_a_305803]
-
în stare pură este inodor și incolor. Este ultilizat la tuburile fluorescente și la lumina stroboscopică, în aeroporturi, precum și la lămpile aparatelor foto sau la lasere. Kryptonul a fost descoperit în anul 1898 în Marea Britanie de Sir William Ramsay, un chimist scoțian și Morris Travers, un chimist englez, în reziduul rămas după evaporarea aproape a tuturor componentelor aerului lichid. Neonul a fost descoperit printr-o procedură similară de aceeași oameni doar peste câteva săptămâini. William Ramsay a fost distins cu Premiul
Kripton () [Corola-website/Science/304519_a_305848]
-
incolor. Este ultilizat la tuburile fluorescente și la lumina stroboscopică, în aeroporturi, precum și la lămpile aparatelor foto sau la lasere. Kryptonul a fost descoperit în anul 1898 în Marea Britanie de Sir William Ramsay, un chimist scoțian și Morris Travers, un chimist englez, în reziduul rămas după evaporarea aproape a tuturor componentelor aerului lichid. Neonul a fost descoperit printr-o procedură similară de aceeași oameni doar peste câteva săptămâini. William Ramsay a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1904
Kripton () [Corola-website/Science/304519_a_305848]