6,343 matches
-
cod menit să ofere o anumită viziune de ansamblu asupra tuturor aspectelor lumii. Discursul ideologic are, mai mult ca orice alt rol, un rol praxiologic, este mai curând un discurs practic, de acțiune cu scopul de a prelua, justifica sau legitima, exercita și păstra puterea. În acest sens el ia forma discursului propagandistic, deoarece ideologia se instituie și dăinuie doar prin propagarea și vehicularea ei către ceilalți. Prin urmare, orice ideologie are nevoie de propagandă. Propaganda ar fi „forma specifică a
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
diferență calitativă între politica internă și cea externă. Această opoziție a fost redată prin diverse denumiri-clișeu. Sistemul inter-național a fost uneori legat de o stare de natură, diferită de starea de drept, în care contractul social a creat și a legitimat o autoritate centrală. Alteori, anarhia internațională, cu multiplicitatea sa de state suverane egale, a fost opusă relației din interiorul statului, în care un singur centru deține monopolul legitim al violenței. Și în sfîrșit, relațiile internaționale sînt legate de o societate
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
legitimate - comportamentul în politica externă, precum și politica internațională. Atunci cînd schimbarea a afectat sfera lor de influență, cum s-a întîmplat de pildă în revoluția cubaneză sau în revoluția din 1956 din Ungaria, ambele teorii au fost folosite pentru a legitima reprimarea schimbării, în timpul războiului rece. Este o problemă de convingere dacă diferențele dintre expansiunea imperialistă americană și expansiunea antiimperialistă sovietică sînt de substanță sau doar se-mantice. Poate că scopurile economice sînt mai importante pentru politica externă occidentală, reprezentate de prioritatea
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
a acestei convergențe, diplomația a putut să-și redobîndească rolul său central. Concluzie Evoluția teoriilor sovietice în relațiile internaționale a fost marcată de supoziția marxistă a unei legături intime între teorie și practică. Din moment ce marxismul a fost folosit pentru a legitima acțiunea politică a sovieticilor, teoriile sovietice s-au văzut obligate să readapteze continuu marxismul la cerințele politicii externe a URSS. Încă din epoca anterioară a "socialismului într-o singură țară", concentrarea asupra luptei de clasă și a internaționalismului proletar marxist
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
paradigmelor nu aduce la iveală diferențe teoretice de nedepășit. Mai degrabă am putea spune că principalul său efect a fost fixarea unui moment istoric din dezvoltarea disciplinei într-o serie de categorii presupuse imuabile. Deși la început acest lucru a legitimat noi perspective în cadrul disciplinei, el s-a transformat în scurt timp într-un scut protector pentru sferele academice de influență (pentru această idee și pentru capitol în general, vezi Guzzini 1988). După prezentarea principalului argument al disputei paradigmelor și a
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
căutarea unei noi autodefiniri și a granițelor sale legitime. FRAGMENTAREA DISCIPLINEI RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE: PLASA GLOBALĂ În anii '70, paradigma realistă a cunoscut o adevărată criză (vezi mai ales Alker și Bierstecker 1984; Banks 1984). În timpul unei îndelungate perioade în care legitimase dezlegarea enigmelor, realismul s-a confruntat cu anumite probleme, cum ar fi nivelurile diferite de analiză (Singer 1961), ficțiunea statului monolitic (criticile marxiste și pluraliste) și discuția asupra conceptului de raționalitate și a semnificației factorilor birocratici și cognitivi (vezi cap
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
discuție fundamentele și să țină seama de cercetarea aflată la limitele canonului stabilit (Kuhn 1970a:91). Ea a subliniat o dată în plus faptul că o disciplină amenințată în identitatea sa poate accepta bucuroasă bariere de orice fel pentru a-și legitima statutul independent. Nu războiul suspect dintre ideologii, ci discuția asupra granițelor disciplinei sau ale necunoscutului "internațional" a caracterizat dezbaterea, începînd cu anii '70. Partea a doua a acestui volum nu ia în considerare toate reacțiile la criza realistă. Ținînd seama
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
avut implicații politice și ideologice foarte puternice. Într-adevăr, ca și cu teoria regimurilor (Strange 1982a), Japonia și țările europene au perceput această teorie ca o încercare a SUA de a le învinui pentru eșecul sistemului Bretton-Woods și de a legitima ulterior cererea americanilor de împărțire a sarcinilor. Angajarea lui Kindleberger explică poate contra-dicția internă a teoriei sale: pentru a salva cauza Statelor Unite, teoria sa trebuia să se bazeze pe o asumpție centrală de tip idealist. Asumpția devine destul de vizibilă atunci
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
respingă critica pentru simplul - și simplu de invocat - motiv că ea vine din partea altei școli de gîndire. Disputa paradigmelor, deși avea intenția să deschidă dezbaterea, se putea deteriora pînă la a ajunge o doctrină a sferelor de influență care să legitimeze ruperea comunicării dintre paradigme. Totuși, Kuhn subliniase în repetate rînduri că incomensurabilitatea implica posibilitatea translației între teoriile concurente. Ceea ce nega el era că preferința definitivă pentru o teorie se baza exclusiv pe o testare, pentru că aceasta ar implica existența unui
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
Popper (1970), precum și de Paul Feyerabend (1970), numai că aceștia din urmă o vor aplica nu doar științelor sociale, ci tuturor științelor. De aceea, "dacă unii oameni de știință au preluat de la mine ideea că pot îmbunătăți statutul domeniilor lor, legitimînd mai întîi acordul asupra fundamentelor și apoi întorcîndu-se la rezolvarea problemelor, din păcate ei mi-au înțeles greșit gîndul" (Kuhn 1970b: 245). Așa cum arată volumul Elusive Quest, se pare că spre sfîrșitul anilor '80 referirea la Kuhn în domeniul relațiilor
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
analiză cu multiple cauze neponderate. Acesta nu este un lucru binevenit pentru acea parte a disciplinei pentru care teoriile cauzale generale asigură legitimitatea științifică a ceea ce face. Waltz poate a greșit, dar el a rămas atașat, dacă nu chiar a legitimat acest canon. Pe de altă parte, probabil că realiștii care au dezvoltat aceste cadre mai generale de analiză vor găsi cartea mult prea îngustă, tocmai pentru că ea nu se desparte de asumpția anarhiei a lui Waltz. Așa cum demonstrează economia politică
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
fronturi. Ei sînt apărătorii națiunii împotriva violenței inerente relațiilor internaționale, precum și vocea care avertizează împotriva încercărilor de a exporta idealuri interne, fie ele și democratice, într-o sferă unde aplicarea lor ar putea duce la un război nenecesar. Asumpțiile realismului legitimează o comunitate instituită la granița dintre politica internă și cea internațională și la marginea discursului liberal occidental. Această comunitate se consideră o eroică ajustare provocată de necesități. Scoțînd în evidență realismul ca practică, el devine supus criticii și este pusă
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
el, nu este vorba mai întîi de o descriere neutră, care cere apoi o acțiune politică. Securizarea reprezintă politica însăși. Ea este un act, adesea al elitelor autorizate, care determină trecerea unei probleme particulare la nivelul principiilor, unde pot fi legitimate orice fel de mijloace, dacă ele sînt necesare. În această privință, securitatea este inamicul politicii: ea scoate o problemă din sfera negocierii și compromisului. A înțelege securizarea ca o practică ce mobilizează anumite dispoziții ajută analistul să obțină noi intuiții
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
republicană". Aceste rezistențe au fost alimentate, de la centru, de către președinte și diferiți miniștri, dar și în teritoriu de către ,,notabilii" care nu doreau să-și piardă nici pozițiile, și nici, mai ales, puterile decizionale departamentale ,,sacrosancte". De asemenea, ele au fost legitimate de ,,religia revoluționară republicană" (quasi-fundamentalistă) perpetuată în Franța celei de-a IV-a și a V-a Republici. Spre deosebire de România, unde prefectul a cunoscut responsabilități mult mai limitate, în epoca de pionerat a regionalizării în Franța, acesta era exponentul de
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
generală a întregului, inclusiv a persoanei, așa cum de altfel face consumismul. Totul trebuie să fie tratat ca o marfă și deci cumpărat, folosit atât cât e nevoie, apoi aruncat. De altfel, cel care corupe folosește tocmai această logică, simțindu-se legitimat de ea. În urma acestor considerații foarte concrete, este evident că pentru noi astăzi a devenit mai dificil să promovăm luarea la conștiință a înțelegerii totale a corupției și mai ales a gravității sale. Aceste practici cotidiene, induse de gândirea unică
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
de comunitate; - de când am reușit în puțin timp, în numele postulatului după care individul este autosuficient, să provocăm trei mari reinterpretări de valori: a atrofia, în însăși interiorul conștiinței noastre (a „inimii” noastre), autoritatea idealului altruist, a dezvinovăți egoismul și a legitima dreptul de a trăi doar pentru sine însuși; - de când am devenit insensibili la costurile umane ale așa zisei „raționalizări” a cheltuielii sociale, sfârșind prin a gândi că reducerile sociale ar contribui la prosperitatea globală și, indirect, ar sluji bunăstării noastre
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
ca scop principal legitimarea accesului/menținerii la putere. În acest sens, omul politic selectează și gestionează propriile acte discursive în vederea atingerii țelurilor politice. În esență, "discursul politic, prin formele sale de manifestare (doctrina politică, propaganda politică, ideologia politică, publicitatea politică) legitimează cunoașterea politică și, prin aceasta, puterea politică"41. Pe această linie de interpretare, limbajul politic devine unul dintre mecanismele esențiale de câștigare și menținere a puterii politice. d) Intenționalitate. Fiecare act discursiv din spațiul politic este guvernat de intențiile, aspirațiile
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
gramaticale care guvernează manifestările discursive din spațiul politic. Din această perspectivă, o analiză a raporturilor dintre limbaj și putere ar avea ca sarcină cercetarea modului în care politicienii folosesc limbajul pentru a accede la putere și a mecanismelor discursive care legitimează accesul/ menținerea emitentului politic în sfera puterii. Vorbind despre complexitatea acestor relații, M. Edelman afirmă: "limbajul este o fațetă integrală a scenei politice: nu doar un instrument pentru descrierea evenimentelor, ci este el însuși parte din evenimente, conturându-le puternic
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
și mijloacele sale. Puterea politică depinde în bună măsură de gradul în care politicienii stăpânesc posibilitățile oferite de limbaj ca formă de acțiune politică. Rolul manifestărilor discursive din spațiul politic vizează articularea ideologiei, evidențierea sistemelor de credințe și valori care legitimează instituțiile puterii, promovarea unor imagini de sine pozitive, resemantizarea actelor politice potrivit grilei ideologice a locutorului. Conceptul de putere nu este scutit de ambiguități semantice, generate, pe de o parte, de dialectica putere latentă/putere manifestă (dynameis/ enteleheia, în termenii
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
simboluri și de raporturi simbolice. O problematică aparte în cadrul raportului politică-limbaj vizează legitimitatea discursului politic, pentru că, în spațiul politic, a vorbi presupune înainte de toate a avea dreptul să vorbești: "Discursul politic, prin formele sale de manifestare (doctrină, propagandă, ideologie, publicitate) legitimează cunoașterea politică și, prin aceasta, puterea politică"57. Consubstanțială puterii, legitimitatea prezintă un puternic substrat simbolic, care pune în mișcare o recuzită extrem de variată. P.L. Berger și T. Luckman indică patru mijloace principale de legitimare a puterii politice: 1. prin
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
o diferențiază de mituri și credințe. Ultima trăsătură indicată de Olivier Reboul vizează relația dintre ideologie și putere: autorul subliniază că ideologia nu este o simplă viziune asupra lumii, ci se află întotdeauna în serviciul unei puteri pe care o legitimează. Esențială în procesul de justificare/legitimare a puterii, ideologia construiește un cadru explicativ rațional actelor pe care le desfășoară puterea, ocultând tot ceea ce nu corespunde valorilor promovate de ea. "A înțelege ideologia, presupune a înțelege raportul ambiguu între forma sa
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
formele de manifestare ale ideologiei (instituții, acte, practici, simboluri ș.a.), limbajul constituie un domeniu privilegiat, fiind locul predilect de exersare a funcției de legitimare a puterii politice, de disimulare a actelor de violență la care recurge aceasta: "prin limbaj ideologia legitimează violența când puterea recurge la aceasta, făcând-o să apară ca dreaptă, necesitate de stat, pe scurt, disimulând caracterul ei de violență"61. În strânsă legătură cu specificul ideologiei, limbajul ideologic se definește prin: * caracter explicativ (vizează prezentarea cauzelor care
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
limbajului politic se face de cele mai multe ori în cheie peiorativă, în strânsă legătură cu termeni precum manipulare și mistificare. Politica recurge la limbaj pentru a-și face cunoscută ideologia, dar mai ales pentru a-și consolida poziția, pentru a-și legitima actele și pentru a crește numărul adepților. Vizând preluarea și gestionarea puterii, limbajul politic poartă amprenta ancorării sale pragmatice, dobândind o fizionomie distinctă între celelalte tipuri de limbaj. Doctrina politică impune locutorilor manifestări discursive specifice, așezând sub semnul interdicției subiecte
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
acceptate într-o societate, precum și condițiile de aplicare a legislației în vigoare. Atât limbajul juridic cât și cel politic sunt prescriptive, cele două manifestări discursive interferează, în măsura în care puterea politică trebuie să țină cont de normele sociale pentru a-și putea legitima existența. Ambele vizează descrierea unei anumite ordini sociale, dar, în vreme ce limbajul politic o modelează în funcție de valorile ideologice al căror vehicul este, limbajul juridic prezintă reguli de ordin superior, deasupra intereselor de clasă sau individuale. Puterea politică își raportează discursul la
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
politică își raportează discursul la puterea juridică pentru că eludarea acesteia atrage după sine ștergerea legitimității celei dintâi. Limbajul juridic întreține o relație specială cu puterea, de data aceasta cu puterea juridică, care are nevoie de manifestările discursive pentru a se legitima și pentru a suscita comportamente dezirabile receptorilor. În această perspectivă, limbajul contribuie la constituirea puterii juridice și la gestionarea relațiilor dintre aceasta și membrii societății. Limbaj politic vs. limbaj poetic Specific cunoașterii și comunicării artistice, limbajul poetic își construiește un
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]