6,339 matches
-
bază este esențială în orientarea dezvoltării personalității unui individ în direcția unei psihopatii, pe când mediul reprezintă circumstanțele exterioare patogene favorabile apariției nevrozelor, ceea ce este cu totul altceva. Definiția și natura psihopatiilor K. Schneider afirmă că „personalitățile psihopatice sunt acele forme anormale care suferă din cauza anomaliei lor, și din cauza acestei anomalii suferă și societatea”. L.A. Koch afirmă că aceste persoane sunt oameni care „nu numai pentru ei, ci și pentru alții sunt o povară” greu de suportat. Alți autori pun accentul pe
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
mai sus oferă o imagine grafică a raportului și repartiției nevrozelor și psihopatiilor în relație cu „dispoziția” și „mediul”. Un fapt asupra căruia dorim să insistăm este că psihopatiile nu trebuie considerate boli în sens psihiatric ci tipuri de constituții anormale, ale personalității normale. Aceste personalități patologice sunt definite de K. Schneider, ca având comportamente profund imprimate, inflexibile, rău adaptate, de o suficientă gravitate pentru a putea provoca fie un deficit de adaptare, fie o suferință subiectivă. Manifestările sau trăsăturile psihopatologice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
câteva tipuri, particulare de personalitate de tip „psihopatic”: ciclotimii, hiperemotivii, paranoicii, perverșii, mitomanii. E. Kretschmer distinge, în cadrul tipurilor constituționale, ciclotimii, schizoizii și vâscoșii epileptoizi. Problema psihopatiilor capătă contur precis odată cu studiile lui K. Schneider. Pentru acesta, personalitățile psihopatice sunt personalitățile anormale în măsura în care ele afectează caracterul și deranjează societatea. Psihopatiile se diferențiază de psihoze, întrucât, susține K. Schneider, ele nu transmit „predispoziția” la această tulburare, ca în cazul psihozelor. Delimitarea la copil a cadrului clinic al personalităților psihopatice pune numeroase probleme. M.
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
așa cum o vedem la numeroși specialiști (E. Kretschmer, K. Schneider, A. Petrilovisch, K. Leonhardi etc.). Cea mai cunoscută și utilizată clasificare a psihopatiile aparține lui K. Schneider. Acesta descrie zece tipuri de psihopatii, considerându-le ca reprezentând tipuri de „personalități anormale” și care nu trebuie privite neapărat ca „diagnostice psihiatrice”. Acestea sunt următoarele: 1) Psihopații hipertimici sau activi Aceștia au o dispoziție veselă, un temperament sangvin și sunt activi. Buni și serviabili, adesea tumultoși, sunt capabili de randament însă superficiali, neserioși
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
merg de la exploatarea celuilalt până la tulburări de aprecierea valorii sau a sentimentelor acestuia. Exhibiționism, fantasme sau atotputere, sentimentul de a avea orice drept, oscilația caracteristică între pozițiile extreme de idealizare și de devalorizare a celorlalți. Psihobiografia personalităților psihopatice Caracteristicile personalităților anormale de tip psihopatic, presupun un anumit mod sau stil de viață al acestora și implicit un anumit „destin”. Aceste aspecte sunt cuprinse în caracteristicile psiho-biografice ale acestor indivizi. O analiză psiho-biografică a personalităților psihopatice pune în evidență aspecte specifice care
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
social, vagabondaj, alcoolism, toxicomanii, diferite conduite de refugiu etc. Psihopații sunt personalități perverse moral și caracteriopatice din punct de vedere psihopatologic, incorigibile, imposibil de a putea fi ameliorate sau schimbate, imprevizibili, cu tendință la recidivă. 21. REACȚII, CONTRA-REACȚII ȘI DEZVOLTĂRI ANORMALE LA EVENIMENTELE VIEȚII TRĂITE Cadrul general Reacțiile, contra-reacțiile și dezvoltările constituie un grup de tulburări psihice care au cauze și mecanisme psihopatologice comune, fiind prin aceasta foarte apropiate între ele. Ele sunt „răspunsuri” anormale ale persoanei la factorii psihotraumatizanți exogeni
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
recidivă. 21. REACȚII, CONTRA-REACȚII ȘI DEZVOLTĂRI ANORMALE LA EVENIMENTELE VIEȚII TRĂITE Cadrul general Reacțiile, contra-reacțiile și dezvoltările constituie un grup de tulburări psihice care au cauze și mecanisme psihopatologice comune, fiind prin aceasta foarte apropiate între ele. Ele sunt „răspunsuri” anormale ale persoanei la factorii psihotraumatizanți exogeni, în special de natură emoțional-afectivă și, din aceste considerente, au o modalitate de manifestare clinică specifică. De aceea acest tip de tulburări psihopatologice sunt tratate în cadrul aceluiași grup comun de tulburări psihice de către majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
despre care am vorbit deja anterior. E. Kretschmer analizează „reacțiile patologice” la evenimentele vieții trăite și „reacțiile personalității”. Cel care analizează mecanismele psihopatologice ale reacțiilor și le fixează cadrul clinic este K. Jaspers. K. Schneider se ocupă de studiul reacțiilor anormale la evenimentele vieții trăite. În psihanaliză, S. Freud susține că reacțiile sunt în raport cu Eul conștient, considerat ca fiind „sediul conflictelor”. Tot K. Schneider este cel care va face diferența între „reacțiile conflictuale interne” și „reacțiile la evenimentele trăite” exterioare persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vieții sufletești. După Thomae, pe cât este de cert conceptul de reacție, când se referă la o situație specifică, pe atât de problematic devine când se referă la situația unui anumit om. Pentru K. Schneider, diferența dintre „reacțiile normale” și „reacțiile anormale” constau în faptul că cele anormale se definesc prin raportarea lor la cele normale, ele caracterizându-se prin următoarele aspecte: - intensitate neobișnuită, zgomotoasă, - sunt lipsite de adecvare în raport cu acțiunea, - sunt diferite ca durată și aspect în raport cu reacțiile normale, - au o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de cert conceptul de reacție, când se referă la o situație specifică, pe atât de problematic devine când se referă la situația unui anumit om. Pentru K. Schneider, diferența dintre „reacțiile normale” și „reacțiile anormale” constau în faptul că cele anormale se definesc prin raportarea lor la cele normale, ele caracterizându-se prin următoarele aspecte: - intensitate neobișnuită, zgomotoasă, - sunt lipsite de adecvare în raport cu acțiunea, - sunt diferite ca durată și aspect în raport cu reacțiile normale, - au o ținută anormală a conținutului lor. În
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în faptul că cele anormale se definesc prin raportarea lor la cele normale, ele caracterizându-se prin următoarele aspecte: - intensitate neobișnuită, zgomotoasă, - sunt lipsite de adecvare în raport cu acțiunea, - sunt diferite ca durată și aspect în raport cu reacțiile normale, - au o ținută anormală a conținutului lor. În psihanaliză se consideră că „funcțiile reacționale ale Eului” sunt conduite și comportamente elaborate de Eu pentru a lupta, sau mai exact, pentru „a se opune” unor pulsiuni ale inconștientului care caută să i se substituie, cum
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
relație, nevroza obsesională. c) Dorințele și realizările artistice, care sunt legate de sublimare, mecanismele de catarsis, realizarea autistă a dorințelor de tipul erotomaniei sau a bovarismului. Din punctul său de vedere, K. Schneider clasifică stările reactive în două grupe: reacții anormale la evenimentele trăite externe și reacții conflictuale interne. Le vom prezenta în continuare. Reacțiile anormale la evenimentele trăite de individ sunt depresia reactivă, starea crepusculară reactivă și delirul reactiv. Ele sunt, de regulă, răspunsuri afective la evenimentele vieții exterioare trăite
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
catarsis, realizarea autistă a dorințelor de tipul erotomaniei sau a bovarismului. Din punctul său de vedere, K. Schneider clasifică stările reactive în două grupe: reacții anormale la evenimentele trăite externe și reacții conflictuale interne. Le vom prezenta în continuare. Reacțiile anormale la evenimentele trăite de individ sunt depresia reactivă, starea crepusculară reactivă și delirul reactiv. Ele sunt, de regulă, răspunsuri afective la evenimentele vieții exterioare trăite de bolnav. Caracterul lor este pus în evidență, din punct de vedere tipologic, de sentimentul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
la modul anterior neobișnuit al manifestării sale. b) O anumită atitudine morală față de actele sau manifestările sale anterioare: regret, rușine, teamă etc. Acestea implicând intrarea în acțiune a responsabilității morale ca factor de cenzură a actelor anterior desfășurate, percepute ca anormale sau ca acte de vinovăție. Mecanismele contra-reacțiilor Din punct de vedere psihopatologic orice contra-reacție se desfășoară în sens contrar reacției și ea este în relație directă și inteligibilă cu semnificația reacției căreia i se opune. Dacă vom considera reacția ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cu sentimentul de rușine și culpabilitate, - mirarea ca atitudine legată de imposibilitatea de a înțelege și explica „de ce ?” sau „cum a fost posibil ?” să se manifeste în „acel mod” persoana respectivă, - dorința de stingere a conflictelor cu împăcarea părților. Dezvoltările anormale Cadrul general al problemei Problema definirii stărilor de dezvoltare anormală este la fel de dificil de făcut ca și cea a reacțiilor. Majoritatea autorilor sunt de acord în a admite că limitele dintre nevroze, psihopatii, reacții și dezvoltări anormale sunt extrem de variabile
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de imposibilitatea de a înțelege și explica „de ce ?” sau „cum a fost posibil ?” să se manifeste în „acel mod” persoana respectivă, - dorința de stingere a conflictelor cu împăcarea părților. Dezvoltările anormale Cadrul general al problemei Problema definirii stărilor de dezvoltare anormală este la fel de dificil de făcut ca și cea a reacțiilor. Majoritatea autorilor sunt de acord în a admite că limitele dintre nevroze, psihopatii, reacții și dezvoltări anormale sunt extrem de variabile și adesea ele ne scapă unei analize curente clinicopsihiatrice. Unii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
împăcarea părților. Dezvoltările anormale Cadrul general al problemei Problema definirii stărilor de dezvoltare anormală este la fel de dificil de făcut ca și cea a reacțiilor. Majoritatea autorilor sunt de acord în a admite că limitele dintre nevroze, psihopatii, reacții și dezvoltări anormale sunt extrem de variabile și adesea ele ne scapă unei analize curente clinicopsihiatrice. Unii autori pun serios în discuție, așa cum se va vedea în continuare, chiar problema diferențierii acestui grup de tulburări psihopatologie de psihozele endogene. În delimitarea cadrului nosologic al
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
variabile și adesea ele ne scapă unei analize curente clinicopsihiatrice. Unii autori pun serios în discuție, așa cum se va vedea în continuare, chiar problema diferențierii acestui grup de tulburări psihopatologie de psihozele endogene. În delimitarea cadrului nosologic al psihopatologiei dezvoltărilor anormale la evenimentele vieții trăite de individ, trebuie avute în vedere cauzele care le pot produce, În cazul reacțiilor patologice, cauzele sunt de regulă exterioare individului. Ele survin brusc, sunt bine determinate și au un caracter de psihotraumatism emoțional-afectiv. Reacțiile dispar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cauzele care le pot produce, În cazul reacțiilor patologice, cauzele sunt de regulă exterioare individului. Ele survin brusc, sunt bine determinate și au un caracter de psihotraumatism emoțional-afectiv. Reacțiile dispar odată cu încetarea acțiunii cauzei asupra persoanei respective. În cazul dezvoltărilor anormale, factorii etiologici sunt „absorbiți” și „prelucrați” de subiect iar echilibrul psihic odată tulburat nu se mai poate restabili ușor și imediat, ca în cazul reacțiilor. Nevrozele presupun un conflict exterior, pe când dezvoltările anormale, un conflict interior, de o mai mare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cauzei asupra persoanei respective. În cazul dezvoltărilor anormale, factorii etiologici sunt „absorbiți” și „prelucrați” de subiect iar echilibrul psihic odată tulburat nu se mai poate restabili ușor și imediat, ca în cazul reacțiilor. Nevrozele presupun un conflict exterior, pe când dezvoltările anormale, un conflict interior, de o mai mare importanță și complexitate. Un rol important revine factorilor psihotraumatizanți care intervin în cursul „perioadelor de criză psiho-biologică” ale individului, fie că este vorba de pubertate și adolescență, fie că este vorba de menopauză
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
fie că este vorba de pubertate și adolescență, fie că este vorba de menopauză și andropauză, din perioada de involuție. În aceste situații „terenul” sau „dispoziția”, reprezintă un factor favorizant major, după părerea lui W. Bräutigam. K. Sckneider consideră dezvoltările anormale ca fiind modificări ale dinamicii psihice legate, în primul rând, de terenul psiho-biologic al subiectului. Precizăm că prin teren sau constituția somato-psihică, se înțeleg tendințele congenitale biologice, bine fixate de individ de-a lungul generațiiilor, de a răspunde cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de a schimba modelul de atitudine corespunzătoare ulterioară, în interiorul unor limite bine precizate. Acest punct de vedere este acceptat și de către B, Peuleikhoff și K. Mester. Pentru nevroze au semnificație patogenă „situațiile de viață” ale individului, pe când în cazul dezvoltărilor anormale, factorul decisiv îl reprezintă terenul psiho-biologic constituțional ai acestuia sau o anumită „dispoziție” înnăscută care îi este specifică. Jenkins afirmă, referitor la „teren”, că „fiecare om se naște psihopat, dar prin educație, socializare și autodisciplină se transformă în homo domesticus
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
rol foarte important în procesul de formare al personalității individului, în „socializarea” acestuia, contribuind astfel la formarea stării sale de sănătate mintală, condiție a echilibrului psihic intern, dar și a adaptării și integrării sociale externe a acestuia. În geneza dezvoltărilor anormale se notează existența în istoria psiho-biografică a individului respectiv situații psihotraumatizante de viață, cu un caracter neobișnuit și deosebit de intense, de durată îndelungată și eventual repetate. Un rol important revine, așa cum spuneam mai sus, vârstei subiectului, în special „vârstelor critice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
special „vârstelor critice” sau a vârstelor de „criză psiho-biologică”. Sexul se înscrie și el ca factor favorizant. La femei se notează conflicte sentimentale, familiale, abandon, pe când la bărbați predomină eșecurile profesionale și cele de ordin social. Formele clinice ale dezvoltărilor anormale Cele mai importante tipuri de dezvoltări anormale ale personalității, după B. Peuleikhoff și H. Mester, sunt următoarele: tulburările astenice, depresive, isterice, ipohondriace și paranoide. Le vom prezenta în continuare. 1) Dezvoltarea astenică Aceasta corespunde cu ceea ce P. Janet a reunit
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
criză psiho-biologică”. Sexul se înscrie și el ca factor favorizant. La femei se notează conflicte sentimentale, familiale, abandon, pe când la bărbați predomină eșecurile profesionale și cele de ordin social. Formele clinice ale dezvoltărilor anormale Cele mai importante tipuri de dezvoltări anormale ale personalității, după B. Peuleikhoff și H. Mester, sunt următoarele: tulburările astenice, depresive, isterice, ipohondriace și paranoide. Le vom prezenta în continuare. 1) Dezvoltarea astenică Aceasta corespunde cu ceea ce P. Janet a reunit în conceptul clinico-nosologic de psihastenie. E. Bleuler
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]