5,875 matches
-
într-un mod la fel de categoric, în Scrisoarea despre regula celor douăzeci și patru de ore: "Afirm deci că este fundamental ca imitarea în orice poem să fie atât de perfectă, încât să nu apară nicio diferență între lucrul imitat și acela care imită, căci principalul efect al acestui lucru constă în a propune spiritului, pentru a-l curăți de pasiunile sale dereglate, obiectele ca fiind adevărate și prezente." 6. Estetica purității Separarea stabilită între comedie și tragedie este tot atât de riguroasă în epoca clasică
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu este un precept al artei, ci un obicei pe care ni l-am făcut, de care fiecare știe să se delimiteze pe socoteala lui"53. Dacă Corneille și Racine sunt de acord cu Aristotel în privința definiției catharsisului, nu îl imită totdeauna, vom vedea, în ceea ce privește modurile de a-l crea. 7.2. Evenimentul patetic Reprezentarea scenelor sângeroase nu mai este la ordinea zilei în epoca clasică. Foarte prizat la începutul secolului, în teatrul lui Hardy, de exemplu, un asemenea spectacol apare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pot salva dragostea, iau fiecare pe rând hotărârea să se sinucidă. Ei renunță la acest lucru în ultima scenă, toți trei, în urma intervenției Berenicei, care pleacă, hotărâtă să trăiască cu durerea, și-i imploră pe cei doi bărbați să o imite. Catastrofa a fost evitată la timp, în momentul în care pateticul era la apogeu. În ciuda diferențelor majore dintre tragedia antică și tragedia clasică, clasicismul conservă un anumit număr de condiții formulate de Aristotel pentru ca personajul să fie demn de a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe autorii dramatici, să amestece genurile. Bazându-se pe exemplul lui Plaut, care, în Amfitrion, nu ezită să-i introducă pe zei într-o comedie, el insistă să se amestece maniera lui Terențiu și cea a lui Seneca, pentru a imita natura totdeauna pestriță. Chiar și el procedează deseori astfel, în Cavalerul de Olmedo (1625-1630) în special, în care intermediile comice apar brusc în sânul pateticului. "Să fie ales subiectul, făr' să ne facem griji (iertați-ne, precepte) dacă tratează despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
termeni) la pantoful comediei." Ca și Lope de Vega, Ogier insistă asupra relativității gustului, diferit la fiecare popor. Privirea asupra operelor antice se schimbă cu epocile. Nu rețin întotdeauna atenția aceleași aspecte. "...ardoarea prea violentă de a vrea să-i imite pe Antici a făcut ca primii noștri poeți să nu fi atins gloria, nici calitatea excelentă a Anticilor. Ei nu considerau că gustul națiunilor este diferit, atât față de obiectele spiritului, cât și față de cele ale trupului, și că la fel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu și-au dat seama de asta: acest lucru este cu totul și cu totul pe placul lor. Dacă și-ar fi intitulat actele, ar fi făcut un serviciu celor moderni, care nu s-ar fi abținut să nu-i imite; iar caracterul actului odată fixat, poetul ar fi fost obligat să-l ducă la îndeplinire." (Discurs despre poezia dramatică, capitolul XV, "Despre Antracte") Dacă teoreticienii dramei păstrează unitatea de acțiune, ei condamnă în schimb unitățile de loc și de timp
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
partenerul căruia nu pare să i se adreseze 31. Ne amintim cu ce vervă feroce Molière, în Improvizația de la Versailles (L'Impromptu de Versailles), îi ia în zeflemea pe Marii Comedianți de la Hôtel de Bourgogne, amuzându-se el însuși să imite limbuția lui Montfleury, pe cea a Domnișoarei Beauchâteau, Hauteroche etc., emfaza dicției, grandilocvența atitudinilor. Jocul lor, în secolul al XVIII-lea, este aproape tot atât de mărginit. Fiind foarte legat de Domnișoara Clairon 32, actrița cea mai celebră a epocii, Marmontel ne
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scena de somnambulism în Macbeth, tăcerea celor doi prinți în Heraclius, ca și gestul final al lui Antioh, ducându-și, în Rodogune, cupa la buze. "Somnambula Macbeth înaintează în tăcere (act V, scena 1), și cu ochii închiși, pe scenă, imitând acțiunea unui personaj care-și spală mâinile, ca și cum ale sale ar fi fost încă pătate de sângele regelui său pe care îl spintecase acum mai bine de douăzeci de ani. Nu cunosc nimic mai patetic în cuvinte decât tăcerea mâinilor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în doi timpi, (le rigaudon), dansul german, sarabanda, în care se urmează un drum trasat. Acest om arată tot ce poate cu o grație infinită; nu face nicio mișcare în care să nu zăresc ușurință, blândețe și noblețe: dar ce imită? Asta nu înseamnă să știi să cânți, ci să știi să faci solfegii. Un dans este un poem. Acest poem ar trebui prin urmare să-și aibă reprezentarea separată. Este o imitație prin mișcări, care presupune concursul poetului, al pictorului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
puternic și slab, cald și rece, plat și sublim. Mâine nu vor reuși în locul în care au excelat astăzi; în schimb, vor excela în ceea ce nu au reușit în ajun. În timp ce comediantul care va juca din rațiune, studiind firea omenească, imitând în mod constant vreun ideal, din imaginație, din memorie, va fi unul singur, același la toate reprezentațiile, mereu la fel de perfect: totul a fost măsurat, combinat, învățat, ordonat în mintea lui; în declamația lui nu există nici monotonie, nici disonanță." După
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
marelui comediant să intre în rolurile sale, chiar și în acelea care sunt la antipodul sensibilității sale. După părerea omului cu paradoxul, el este "un spectator rece și liniștit" (îi trebuie) "spirit de pătrundere și nicio sensibilitate, arta de a imita totul, sau, ceea ce este același lucru, o aptitudine egală pentru tot felul de caractere și de roluri." Privindu-se jucând, comediantul este o ființă dublă, care trebuie să se străduiască să-i ascundă spectatorului această dedublare 41. Un abis îl
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
căruia îi reprezintă sufletul; el manevrează acest manechin într-un mod înfricoșător, chiar și pentru poetul care nu se mai recunoaște, și ne înspăimântă (...) așa cum copiii se înspăimântă unii pe alții ridicându-și hăinuțele scurte deasupra capului, agitându-se și imitând cum pot mai bine vocea răgușită și lugubră a unei fantome pe care o întruchipează." După cum arată Diderot aici, procesul de stilizare are loc la teatru în doi timpi. Este mai întâi fapta autorului dramatic ce stilizează realul, deformându-l
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
drama burgheză nu a produs nicio capodoperă, trebuie subliniată modernitatea teoriilor care o susțin. În totală ruptură cu Antichitatea și Clasicismul, ele consacră o concepție nouă a scenei, a cărei influență imediată se va vedea asupra Germaniei care, cu Lessing, imită modelul francez, asupra Italiei care se inspiră din ea cu cea mai mare libertate, iar mai târziu asupra dramei romantice care, lăsând la o parte exigența realistă, îi va realiza ambițiile strălucit. Cât despre teoreticienii dramei naturaliste, aceștia își vor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu se va culca, sau nu mai mult decât o dată, oricare ar fi de altfel mulțimea și varietatea evenimentelor care s-ar putea petrece." ( Seara a 38-a) Germanii, pe lângă asta, ar face mai bine, după părerea lui, să-l imite pe Shakespeare, mai degrabă decât pe Corneille sau Racine, dacă vor să-și înnoiască teatrul. Într-adevăr, scrie Lessing, un geniu nu poate fi redeșteptat decât de un alt geniu, și adesea de un geniu care pare să datoreze totul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mult mai complicate decât cele ale lui Corneille. Conștient, fără a dori să o mărturisească explicit, de contradicția în care s-a închis, el îi sfătuiește pe germani în cele din urmă, în ciuda admirației sale vii recunoscute față de Shakespeare, să imite mai curând teatrul lui Diderot. El este convins că estetica lui scenică corespunde mai bine gusturilor și preocupărilor germanilor timpului său decât opera lui Shakespeare, încă foarte ancorată în universul feudal. 3.2. Realismul în serviciul moralității Pentru Lessing, ca
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în crearea pateticului. Lessing, când își comunică impresiile asupra spectacolelor de la Teatrul din Hamburg, distinge, ca și Diderot, două tipuri de actori: cel care se lasă pătruns de emoție, simțind el însuși sentimentele personajului său, și cel care, cu luciditate, imită un model. Experiența sa de spectator i-a permis să constate, în nenumărate rânduri, că nu actorul care se identifică cu rolul său este cel mai convingător pentru public. Cel mai adesea cel ale cărui "gesturi toate, cuvintele toate nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
emoție pe tăcute, ceea ce va ajunge pentru a declanșa o reacție corporală, ca sub efectul unui reflex condiționat. "...să presupunem că de-abia a învățat de la un actor original cele mai vulgare manifestări ale mâniei și că știe să le imite cu fidelitate (anume, mersul năvalnic, bătăile din picioare, vocea asurzitoare, când ascuțită, când estompată; mișcările din sprâncene, buzele tremurânde, scrâșnetul dinților etc.); să mai presupunem, spusei eu, că imită bine numai aceste semne, care pot fi imitate oricând; ei bine
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cele mai vulgare manifestări ale mâniei și că știe să le imite cu fidelitate (anume, mersul năvalnic, bătăile din picioare, vocea asurzitoare, când ascuțită, când estompată; mișcările din sprâncene, buzele tremurânde, scrâșnetul dinților etc.); să mai presupunem, spusei eu, că imită bine numai aceste semne, care pot fi imitate oricând; ei bine! Numai prin asta, și sufletul său va simți un vag sentiment de mânie, care va acționa la rândul lui asupra corpului și va produce în el acele schimbări care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
știe să le imite cu fidelitate (anume, mersul năvalnic, bătăile din picioare, vocea asurzitoare, când ascuțită, când estompată; mișcările din sprâncene, buzele tremurânde, scrâșnetul dinților etc.); să mai presupunem, spusei eu, că imită bine numai aceste semne, care pot fi imitate oricând; ei bine! Numai prin asta, și sufletul său va simți un vag sentiment de mânie, care va acționa la rândul lui asupra corpului și va produce în el acele schimbări care nu depind numai de voința noastră; figura sa
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
astfel pe scena europeană experiențele lui Lessing și Diderot. Convins că gustul diferă de la un popor la altul, el estimează că autorii italieni ar trebui să-și caute inspirația în epoca lor și în propria țară mai degrabă decât să imite modelul francez. El îi atribuie lui Orazio următoarele cuvinte: Timp de un secol, francezii au triumfat în arta comediei; ar fi timpul de acum înainte ca Italia să arate că în ea nu s-a stins sămânța acestor autori de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spectatorului, sunt detaliile susceptibile să-l întristeze sau să-i șocheze simțul moral. Astfel se explică el asupra acestui lucru în Autorul către cititor, textul prefață pentru Gâlcevile din Chioggia. "Unii vor spune poate că autorii de comedie trebuie să imite efectiv natura, însă cea frumoasă și nu cea vulgară și imperfectă. Eu spun, dimpotrivă, că totul poate constitui materie pentru comedie, în afara imperfecțiunilor care întristează și a viciilor care șochează. Un om care vorbește repede și înghite cuvintele vorbind are
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că va avea o responsabilitate grea dacă fiul său va ajunge rău. Ea speră astfel să-l împace cu fiul său. Goldoni atribuie o funcție morală comediei care trebuie să corecteze moravurile. "Le-am propus spectatorilor mei un model de imitat, scrie el în cea de-a doua parte a Memoriilor. Cu condiția să inspiri probitate, nu este mai preferabil să câștigi inimile prin calitățile virtuții, decât prin oroarea viciului? Când vorbesc de virtute, nu înțeleg această virtute eroică, impresionantă prin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să le vizez în mod special, adică de un rang civil nu nobil și nu bogat, pentru că nobilii și bogații sunt autorizați prin rang și avere să facă ceva în plus față de ceilalți. Ambiția celor neînsemnați este de a-i imita pe cei puternici, și acesta este aspectul ridicol pe care am căutat să-l pun în evidență, pentru a-l corecta dacă este posibil. "Goldoni evită tot timpul două excese, lacrimile și râsul farsei. El nu vrea să facă prea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
eminamente romantici; ei au dat grecilor adunați în teatrul din Atena tragediile care, după obiceiurile morale ale acestui popor, religia, prejudecățile sale asupra a ceea ce dă naștere demnității omului, trebuiau să-i procure cea mai mare plăcere posibilă. A-i imita astăzi pe Sofocle și Euripide și a pretinde că aceste imitații nu l-ar face să caște pe francezul secolului al XIX-lea, înseamnă clasicism." Baudelaire (1821-1867), cu o generație mai târziu, va regăsi aceleași accente, înțelegând prin "romantism, expresia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fără încetare. Dacă am ajunge să credem un singur moment ca adevărate crimele și trădările, pe loc ele ar înceta să ne cauzeze plăcere." Stendhal și Hugo îl citează în nenumărate rânduri pe Shakespeare, pe care nu pretind că-l imită, ceea ce nu ar avea sens în secolul al XIX-lea, ci că-l iau ca model pentru libertatea de care fac dovadă în raport cu timpul și spațiul. Timpul este un parametru important pentru Romantici, ei dorind să prezinte un personaj în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]