KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...232 233 234 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446

pe laturile lungi, și câte unul la capăt. Mesenii sunt încă în camerele lor, unde așteaptă, de multe ore,apariția capului familiei. Sonia în budoarul de domnișoară cu mărețul ei Matus, uriașul șchiop. Tolea lipit deradio, ascultând Londra, Mircea Claudiu aplecat peste căpșorul glacialei Astrid, să verifice lista cumpărăturilor pentru nuntă. În sufragerie, doar Dida, neliniștită de neobișnuita întârziere a atât de punctualului soț. Alarmată, bănuind ceva rău, dar neavând încă puterea de a vorbi, de a relata întâmplarea la care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
din cap, politicos, la fiecare informație și fiecare refuz, mersi, nu avem ceai, mersi, nu avem cafea, nici lapte nu avem, mersi, nu mai avem prăjituri, nu servim răcoritoare, mersi, apa minerală s-a terminat, mersi, mersi, mereu zâmbind, îndatoritor, aplecat deasupra revistei aceleia lucioase. Un adevărat domn! Liniștit, relaxat, la belle époque, un dandy colonial, venit să confere, pentru câteva clipe, stil și celebritate, uitatei stațiuni turistice, perla Carpaților. Anatol Vancea, legitimat ca recepționer la Hotelul TRANZIT din București, ramine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
pe mine însămi. Orașul murise, doar foșnetul arborelui peste terasă amintea că sunt martori și înlocuitori peste tot, degeaba te-ai ascunde, tovarășii tovarășului Orest penetrau peste tot, firele nevăzute ajunseseră deja și aici, în patul plăcerii ilicite. Irina se aplecase peste marginea joasă a patului, să ia pachetul de țigări. Aprinse țigara, își aranjă perna de copil, sub cap. Degetele subțiri, străvezii strângeau țigara până la flacără. — Își găsise leacul, viciul, fixația, așa spunea tovarășul Popescu. Gata să se lase tiranizat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
n-am găsit trandafiri. Că doar știi, la noi nici flori nu mai sunt decât pentru eroi. Vai, păcatele mele, numai ’mneavoastră țineți sufletul meu cătrănit... Și-ar șterge palmele de șorțul albastru încă și încă o dată, până s-ar apleca brusc de mijloc, să sărute mâna binefăcătorului. Ce faci, ți-am mai spus că nu sunt popă, pfui, fui, să nu te mai ploconești așa, doar ți-am spus. Mai bine cântăm noi doina aceea care zici că te rupe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
a răspuns ca un mielușel, să vezi și să nu crezi. Ei, acum și tu... Am tot felul de chestii. De parcă n-ai ști... Domn’ doctor Marga și-a tras imediat un taburet lângă jilțul lui dom’ Tolea. S-a aplecat spre el, ca o mamă, ca o adevărată mamă, zău așa, așa făcea totdeauna dom’ doctor. Exact așa, ca totdeauna. Ce s-a întâmplat, Tolea? Da’ ce s-a mai întâmplat? Bineînțeles! „Ce s-a mai întâmplat, Tolea? Da’ ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Infantilism, cum spuneai. Dar vreau să-i revăd, atât. Mai ales pe unul, acela, doar știi. Să-l văd, atât. Altfel, mă plictisesc și mor. Nu rezist primăverii, plictiselii lirice. Altfel mor, să știi. Domnul Anatol Dominic zis Tolea se apleacă spre măsuță. Ridică de pe măsuță ghemotocul de hârtie, face un pas, parcă ar vrea să-i întindă doctorului mesajul, scrisoarea. Doctorul nu vede, o fi fost în raza ochiului mort, nu vede mișcarea. Dominic desface boțul de hârtie, parcă ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
mănâncă. Din când în când se schimbă farfuriile, felurile. Vasile ridică șervetul căzut lângă scaun. Tolea își îndreaptă spinarea, Vasile îi așază șervetul pe genunchi. Cinci, zece minute, un veac, anul o mie. Tolea parcă înfulecase, totuși, ceva. Vasile se apleacă, din nou, ridică șervetul, îl scutură, îl desface. Dom’ Dominic se îndreaptă în scaun, șervetul reapare pe genunchi. Undeva, susură muzica. Cade șervetul, se repune șervetul. Dispare ceașca de supă, apare friptura sau parcă n-a fost friptură sau n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
m-am săturat de ăștia“, repeta, concesiv, grasul cel chel. În fața sa, primul din dreapta se însenină, zâmbi. „Da, să se care. Departe, cât mai departe. În sânul lui Avraam. Îi oferim o șansă și purificăm colonia.“ Scandau, acum, pe rând, aplecându-se, tandri, excitați, peste dosarul vecinului: „Ji, jig, jigo. Să plece. Să plece jigodia“. Cor mic, în surdină. Capul mesei lovi cu unghia în sticla mesei. Se făcu liniște. „Da, să ne părăsească Beleaua, cu bolile și ideile sale bolnave

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
croitor în rezervă Popescu chiar in prximitatea acestuia? Încă n-o fiscăpat de el? Și pe unde o fi señor Octav, de ce n-are și el poză și elogiu între atâția fruntași și evidențiați și exemplari? Domnul Vancea citește, citește, aplecat asupra paginilor, deși a coborât de mult din tramvai. Prin urmare, fotograful Octavian nu apare în avanscenă, preferă să se piardă în masa de obscuri membri ai sectei. O fi deprinzând, printre atâția exemplari membri ai Organizației-model, eficiența mută. Doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
cu ultimele puteri, da, cu ultimele puteri își prelungea idealurile: era decis, absolut decis să se retragă cu idealurile sale demodate în camera de lucru. Peste vreo oră, când terminase operația de clasare, Veturia apărea în biroul domnului Gafton. Se apleca peste foile răspândite pe masă. „După o scurtă perioadă de timp când chibriturile au fost de calitate mai bună, iată că în prezent s-au ivit din nou motive de nemulțumire. Bețele cu gămălie de fosfor sunt acceptabile, dar pasta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
ce operă năucitoare. Uită-te, vecine, uită-te în jur.“ Dar Tolea tăcuse, probabil; nu obișnuia să întrerupă plăcerile retorice ale vecinului Gafton; prefera să somnoleze, de obicei, cu gândul în altă parte. Vecinul Matei își ritma discursul fără grabă, aplecându-se, din când în când, spre interlocutorul apatic. Știa că Tolea nu-l va întrerupe. Cât despre zâmbetul său plictisit, se obișnuise, zâmbetul arogant al recepționerului de hotel de mult nu mai era noutate. Țintind cine știe ce auditoriu virtual, domnul Gafton

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Divinul Gerbert anticipa sublimul. Mulțimea se stăpânește nu numai prin forță, nici doar prin inteligență. Adâncul firii omenești cere și altceva“. „Hai să facem lista, amantissime“, spusese nea Gică Teodosiu și era miercuri și ploua. Tovarășii Măndiță și Teodosiu se aplecaseră gospodărește asupra listei de priorități. Anul de dizgrație una mie nouă sute optzeci și, zilele doldora de poticnelile secolului și ale onor clientelei, trebuie să-ți stabilești din timp planul de bătaie, altfel pierzi tocmai acolo unde câștigul nu suferă amânare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
înțelegea gluma, ca să vezi. Dorea o conversație serioasă, avea de cerut sfaturi. — Știi, pe acolo, lângă școală... Într-un bloc mai vechi. Un prieten. Adică nu, nu prieten. O cunoștință. O veche cunoștință a fratelui meu. Domnul profesor s-a aplecat, zile de-a rândul, spre urechiușa de jad a paparudei. Gina venea dintr-o comunitate veche, cu o lungă experiență a adaptării. De la ea se putea obține un sfat util, nu-i așa... Într-adevăr, colega nu părea mirată de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Irina“, se confesa, izbăvit, clovnul, masca înlăcrimată pe sânii ei electrizați, capul învins pe pântecul cosmic, să prindă ecoul, confirmarea, și mai jos, să-și lipească, ultimă gratitudine, buzele mincinoase, de floarea canibală. Vindecat, muri, adormi somnul ultim. Avionul se apleca spre stânga, scaunele vibrară. Un frison de alarmă trecu prin pântecul metalic, stewardesa se afla în fața sa, să-l servească, goală, sub rochia lungă de voal. Tava de argint din mâinile ei lungi trepida, ca și carcasa avionului. Se aplecase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
apleca spre stânga, scaunele vibrară. Un frison de alarmă trecu prin pântecul metalic, stewardesa se afla în fața sa, să-l servească, goală, sub rochia lungă de voal. Tava de argint din mâinile ei lungi trepida, ca și carcasa avionului. Se aplecase, totuși, spre el, îi întinse sânii sticloși, cu bobul bec din mijloc. Ochi mari mari și goi, în care nu se putea citi nimic, nimic, dar buzele vibrau peste dinții mărunți, ascuțiți. Șoptea ceva. „Aici“, șoptea. „E voie, aici e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
scara, bara metalică, acoperită cu plastic verde, murdar de atâtea mâini și tocit de vreme. Pipăie prudent, coboară, regăsește străduța, magazinul SCAMPOLO, stația de autobuz, autobuzul, stația de tramvai, tramvaiul. Intoarcerea din aventură. Vinerea ratată, rămâne miercurea următoare. O oră, aplecat peste discul numerelor care formează ruleta lumii.Invârte, o dată, de nouă ori, de șaizeci de ori, numărul refuză dialogul. Realul? Fanfaronada, firimituri, păpădie? Un leșin, atât. Cu dreapta formează numărul, în stânga ține mărul. Nu răspunde nimeni. Vineri plouă, toarnă cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
de pe carâmbul galben. Dar rămânea atent, vigilent. Ochii aprinși, tăciune. Venera ținea mâna pe clanță, părea calmă și avea un glas plăcut. — Ajunsesem, în sfârșit, la cântar. Drăguța aia șatenă m-a întrebat cât. 4 kilograme, am zis. S-a aplecat să-mi pună în pungă. Ce-mi trebuiau 4 kile, nu știu. Dar așa sunt, influențabil. Buun. În spate, mormăială, se încinsese iarăși scandalul. Cum vă spun, coniță, fata îmi cântărise deja punga. Buun... Da’ m-am băgat să spun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
Era inteligent, era vital Matus acela, dar asemenea calități nu erau suficiente pentru prințesa din basme, așa credea prostul de Tavi. Da, da, înțeleg, murmura, în sfârșit, răgușit, profesorul. Doamna Venera împinse tava spre profesor. Tolea ridică, automat, ceșcuța, se aplecă, zăpăcit, sorbi. Venera retrase tava, ridică, la rândul ei, ceșcuța de cobalt, sorbi, o puse înapoi pe farfurie. Tot palidă, volubilă, scuipând repede repede cuvintele. — Regret că nu l-ai putut întâlni pe motănaș. Mai sunt semne... un fel de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
mișcăm. Că nu se poate. Spune, spune că tu le știi pe toate. Pe toate le știi tu, Tăviță. Codiță, Tăviță, Halviță... Mai trăsese o dușcă, paharul dispăruse, mâna durdulie mângâia acum obrazul stâng, în sus, în jos.Capul se aplecase mult peste masă, șoaptele se acceleraseră, se încălziseră. — Știi pe dracu’, mutulache! Pe dracu’. Nimic nu știți. Nici tu, nici nevastă-ta. Imaculata! Victima! Alibi. Tavi cu alibiul imaculat. Câinele Tăviță, da, da. Viitorul. Viitorul meu chip de câine. Tăviță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
el o cutie cu chibrituri. Te poți trezi, cu criza asta deenergie, oricând în nevoie de focul ancestral. O mică foaie de carnet era prinsă în ușa apartamentului cu o pioneză mică, nostimă, chinezească, roșie. Se apropie mai mult, se aplecă să descifreze scrisul mărunt: Plecat în concediu. Anunțuri frecvente de acest tip pe ușile magazinelor, la dispensare și oficii poștale, oriunde. Închis, suntem la ședință. Închis, suntem în inventar. Închis, gestionarul bolnav. Inventar. Ședință. Plecat în concediu. Caligrafia era însă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
credeți? Așa credeți, claponilor, așa credeți? Mojicia la care mă supuneți, minciunile, lipsa de stimă, lipsa voastră de bună creștere, fustangiilor? Până când, samsarilor, spuneți, până când? Vocea groasă, puternică, încă nu-și atinsese amploarea extremă. — Cum vă numiți? îndrăzni sec Marga, aplecându-se spre celălalt capăt al mesei, de unde trase pachetul auriu al colegului Florin și extrase o țigară, aprinzând-o cu bricheta lungă, mov, scoasă fulgerător din buzunarul halatului. Florin nu mișcase, aplecat asupra fișei croitorului. — Avocat Olga Orleanu-Buzău! Vreau un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
amploarea extremă. — Cum vă numiți? îndrăzni sec Marga, aplecându-se spre celălalt capăt al mesei, de unde trase pachetul auriu al colegului Florin și extrase o țigară, aprinzând-o cu bricheta lungă, mov, scoasă fulgerător din buzunarul halatului. Florin nu mișcase, aplecat asupra fișei croitorului. — Avocat Olga Orleanu-Buzău! Vreau un răspuns clar. Fără goange. Nu sunt din alea de pe drumuri. N-am să vă ling labele, nici puța, asta să știți. Un răspuns clar. Ce-am de făcut. Atât! Să fiu informată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
argument la care cedezi, după câte știu. — Cedez, fără să îndrăznesc a-l pune la îndoială. Dar regret. Bine, altă dată. Să zicem, vineri, vrei? Treci pe seară. Sau ia-mă de la spital, văd că știi adresa spitalului. Tolea se aplecă spre șofer. — La hotelul TRANZIT! Știi unde e? Pe Splai... Taxiul se roti, o luă la stânga, reintră în bulevard, făcu rondul la Pache, întoarse. — A, deci nu sunteți bucureștean? Stați la hotel... sunteți în trecere. — Păi, cum... în trecere, sigur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
înjurătură de plăcere. — Sau vino, să zicem, la Mizil. Să stai o sută de minute la Mizil. Să înțelegi mitologia. Homer? Vax Homer, să știi, nimic, Niente... Deci, cât face? Cât să-ți dăm, domnule Bender, cât zici? Tolea se aplecase mult spre aparatul de taxat. Șoferul uluit de bacșișul neobișnuit nu mai încercă să lămurească nimic, bucuros de aiureala provincialului. Se și auzise sunetul sec al portierei trântite. Tolea sălta, zurliu, tinerește, cu geanta pe umăr, spre intrarea hotelului TRANZIT

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
farurile. Pândea întunericul. Se auzea respirația speriată invadând, acoperind strada în beznă. Rondul, toxinele, surdina, spasmul bufniței lovind antenele de televizor. Văzduhul negru, uriașele sale plase perfide. Avionul se legăna calm. Un interior curat, funcțional, geometrie și luciu. Pasagerul se apleca spre fereastra din stânga, dar nu vedea decât noaptea compactă. Ochii lui mari, albaștri, se întoarseră spre vecin. Un tânăr îngust, tuciuriu, cu o cicatrice peste sprânceana stângă. Leit șoferul de autobuz! Cicatricea, zâmbetul umil și rău, ochii iuți. Bătrânul se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]