7,054 matches
-
un pantof cu un tăiș dureros. Sub tăcerea timpului, într-o nedumerire totală, plasa țesută ca de paianjen ucidea fără milă culorile vieții. Ca un rug fumegând în neștire, într-o imensă disperare fără glas, cenușa fiecărei zile adâncea gândul despărțirii, fiecare așteptând ca celălalt să facă acest pas greu. Își doreau să asculte șoapte de iubire, să îi atingă mâini visătoare și să nu le mai fie frică de singurătate. Nopțile să le fie piramide pe care să urce la
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
cu niște santinele. Ramurile lor stăteau ascuțite în bătaia vântului care adia ușor. Era o adiere de primăvară ce-i amintea de ziua când se cunoscuse prima oară cu Valentin la Balul Mărțișorului. Această primăvară părea că jelește odată cu ea despărțirea de locul unde se născuse, unde trăise atâția ani, de tot ce-i fusese drag în anii din urmă. I se păru că ochii i se lărgise de un interes pur feminin. Deși trăsăturile îi erau parcă modelate cu iscusință
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
de o mamă când așteaptă un asemenea eveniment? Trecuseră aproximativ doi ani și nu erau nici acum împreună. El era între două drumuri. În vacanță stătea cu maică-sa, iar restul timpului și-l petrecea la școală. Carlina știa gustul despărțirii de mamă încă din frageda copilărie când toți aveau o mamă, dar nu și ea. Îi murise mama de timpuriu. Pentru ea, cei doi copii pe care îi avea erau ca două bariere care așteptau să se deschidă în Univers
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
imbold sufletesc și o stare bună. Cu lacrimile ascunse, cu emoții ca orice muritor, era supusă bunului Dumnezeu și-L rugă, cum o mai făcuse de atâtea ori, să-i alunge mâhnirea și întristarea ce-o avea în suflet după despărțirea de fiul ei Alin. Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, căci în clipa următoare imposibilul care plana de atâta vreme între Carlina și Alin se destrămase. Se afla într-o piață neprivatizată din orașul Abony cu desfacerea unor
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
se aplecă cu brațele întinse spre el și cu buzele țuguiate îi sărută toată fața închipuindu-se fiica soarelui care urma să apună. Apoi stătură câteva minute lipiți unul de altul, neștiind care dintre ei iubea mai mult. Ea finaliză despărțirea de tatăl său cu capul lăsat jos într-o supunere totală adăugând: „ E tatăl meu! E cel mai bun tată din lume, am același sânge ca și el. Doamne, cât de mult îl iubesc!” Bătrânul la rândul lui îi zise
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Blondul băuse băutura lui preferată, iar ea achită presupusa datorie. Nemaigăsind în acel moment alt subiect de discutat, ea se scuză după care se retrase. Fără a se mai uita în urmă și fără să mai rostească vreun cuvânt la despărțire, se pierdu cu pași repezi în vâltoarea străzii. Restul zilei o petrecu absentă. Era spre sfârșitul lunii mai și aștepta așazisul sezon turistic de vară care se apropia cu precizie. Știa din experiență că vor veni mult mai mulți compatrioți
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
ea. Nu îl mai recunoștea. În momentul acela nutrea o ură adâncă și își propusese să nu îl ierte niciodată. Era picătura care îi umpluse paharul cu amărăciune. Își dorise din toată inima ca măcar pentru un moment să rupă despărțirea dintre ei prin gesturi sublime. Era departe de acest vis. - Te întreb pentru a doua oară. Pentru ce m-ai chemat la tine? E oribil cum te comporți. - A fost alegerea ta. Tu ai vrut să vii. Orice imaginație sau
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
moștenită din moșistrămoși, aprindea din când în când lumânări și se închina la altare. Perseverența lui constituia un factor esențial în vremurile de criză. După părerea multora avea o voință de invidiat, iar pentru alții era ca o zeitate. După despărțirea de Carmen, ani la rând se gândise la ea. Analizase situația din toate punctele de vedere și nu găsise nici un răspuns care să-l mulțumească. O cunoscuse în străinătate pe Julia. Totul se datora unei întâlniri întâmplătoare. Era o brunetă
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
în suflet, mult mai adâncă decât lăsa să se vadă. Apoi l-am auzit zicând: „dacă mor te rog să ai grijă și de fata mea. E o copilă minunată, Melinda, Albert se va descurca, el este mai mare. La despărțire i-am promis că voi avea grijă de Melinda și de Albert. Mă fixă cu privirea în ochi și zise: - Chiar vei avea grijă? - Ai încredere în mine că așa voi face. - Îți mulțumesc. Pot muri liniștit. Murise din vina
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
nu doar realistă, plină de amănuntele unei atmosfere făcute din mici acomodări, ci și oarecum poetică sau realist magică. Nostalgia nu este după epoca Ceaușescu, ci după un timp în care regizorul și colaboratorii săi au fost copii sau adolescenți. Despărțirea de acea epocă (un fel de Ciao, Ceaușescu, așa cum se intitula o cronică apărută astăzi în Le film français) este, în același timp, o exorcizare și o celebrare. Este un film necesar, dar, întâmplător, nu este singurul care tratează această
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
biroului directorului, scaun în care ședeam de obicei la fiecare discuție, multe din discuții rămînînd pentru mine marile mele lecții de teatru. M-am ridicat convins, la fel ca toți ceilalți, că totul cade. Dar cînd ne strîngem mîinile la despărțire, îmi vine o idee și spun regizorului: Dacă dumneavoastră ziceți că tot mai rămîneți aici în oraș pînă marți, mîine e duminică și voi sta acasă să scriu. Luni dimineață vă prezint actul întîi, și dacă vă place... E bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de uzină. E ca și cum mi-aș face drum în casa cuiva ca să aflu ce se ascunde în dulapuri și sertare. Într-o zi, una din zilele "goale", m-am întîlnit cu Petre, am stat de vorbă vreun ceas și, la despărțire, i-am spus: Greu mai trece ziua de azi, parcă nu se mai sfîrșește. Închipuie-ți ce greu trec toate zilele pentru mine! a exclamat el. După atîția ani de muncă asiduă în cercetare, aici, ca funcționar, parcă mă sufoc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
a fost să fie. Anul următor, cînd am fost la mare, am trecut pe la cantină. Bucătarul-șef murise de inimă; acum era șef unul care fusese, cu un an în urmă, bucătar principal. Am discutat mult cu el, iar la despărțire l-am întrebat de bucătăreasă de fapt venisem pentru ea, dar mi-a fost rușine să întreb de la început. A plecat și ea anul trecut, la începutul toamnei, mi-a spus bucătarul. Și-a reluat meseria. Ce meserie?! m-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de noapte. În atmosfera de izbîndă, privirea mea s-a oprit asupra ei... Am încercat timid, nu știu cum să-ți spun... Parcă eram adolescent. Învățat cu femei căsătorite, descopeream că nu mi-am trăit adolescența... Cîteva filme, sărutări de mînă la despărțire în fața casei unde locuia... Au fost și cîteva îmbrățișări... Eu eram încă în emoțiile începutului la Sinteză; livrasem primele cisterne și așteptam părerea beneficiarilor. Silvia lucra la laborator și părea fericită. După cîteva săptămîni, a început dintr-o dată să se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cu doi trandafiri roșii în mână, iar mama rămânea - după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu - „cu spinii lor înfipți în inimă“. Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Eca te rina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărțirea va fi pentru totdeauna. Se impun, aici, câteva considerații asupra lucidității. Ea nu înseamnă raționalism în sens restrâns, ci, după cum suge rează și etimologia termenului, limpezime, lumină. Este claritatea supremă dată de o atenție interioară încordată, de ceea ce am putea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
a fost condamnat la moarte; în total unsprezece ani de temniță)“ (Mircea Eliade, Jurnal II, pp. 264-265). În 1958, Ion Caraion a fost din nou arestat pentru că trimisese la Paris poeme de Radu Gyr și de ale lui însuși. La despărțirea de mama Monicăi, după cum a relatat ea la anchetă, Caraion și-a făcut cruce și i-a sărutat mâinile. A fost condamnat la muncă silnică pe viață, pedeapsă comutată în 25 de ani m. s. A fost grațiat după cinci
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
încep să fiu serios îngrijorată; au trecut mai mult de 10 zile și scrisoarea de la Curtici încă n-a sosit. Aș vrea să am vești de la tine, mor de grijă; tu știi că n am reușit să concep această lungă despărțire; când mă gândesc la ea, se învârtește totul în jurul meu. Îmi lipsești tragic. O să rămân aici până la 1 octombrie dacă-mi ajung paralele și dacă nu sunt numită într-o comisie de bacalaureat, lucru care mi-ar conveni și ar
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
avar și egoist. Ne-am despărțit cu regret, dar în cei mai buni termeni. Vei fi zicând: dar e admirabil, trăiește, discută, râde. Nu, Monica, sunt aproape bolnavă, obsedant de cotropită de o stare fără nume, o boală ciudată, nouă: despărțirea de tine. Vineri seara, 26 sept. [1947] Două zile, trăite în așteptarea încordată a unei scrisori de la tine. Nimic. Între timp plecările se înlănțuie; au plecat Ina și Alecu joi, Lisette, Piticu și les Negulescu azi dimineață. Vreo treizeci de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
greu cele ce voiam să iau pentru a evita cozile în București. Aici, am impresia că m’am îndreptat mult; mă și îngrijesc ca niciodată: nu vreau ca, la întoarcere, să nu mă recunoști. Din cele 720 de zile de despărțire au trecut 20! Azi am fost la Menaru; am agățat la soare ghiudemul crud, mi-a dat în fasole (sic!) și mi-a prevestit că tu ai scris, dar îmi vor povesti despre tine două ființe ce vin direct de la
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
să-ți atingi scopul. Te iubesc. Mamina II 8 octombrie [1947], miercuri O lună! Azi o lună, odaia ta era proaspăt plină de tine; eu eram bolnavă, dar omul cu temperatură e quasi inconștient de gravitatea boalei lui; azi simt despărțirea ca pe un chin nou chinezesc, groaznic, ca pe un tăiuș de cuțit teribil de ascuțit ce se adâncește inexorabil și prinzând rădăcini. De două zile trăiesc în atmosfera morbidă a îndatoririlor ce-mi impune contractul cu editura C.; îndatoririle
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
imensă scoică cu irizații trandafirii. Am răsfoit planul Parisului, albu mul cu vederi din Paris, am suspinat nostalgic, nu după Paris, ci după tine în Paris. Trăiește intens, Monica, și bu cură-te de el, cuminte și frumos. Pentru ca toată despărțirea, îngenunchiarea și renunțarea mea la ceea ce era viața mea - prezența ta - să-și aibă o regală răsplată. A trecut o lună și trei zile de când ai plecat și cu cât trec mai multe zile, cu atât te doresc mai mult
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
-i că aș vrea atât de mult să vă mai aștept la masă, sau să i se aducă pe tavă un apéro, aici pe biuroul pe care eu scriu acum. A!, copii, copii, ce grea și sălbatică e depărtarea și despărțirea. Fără să vreau mă tânguiesc, dar, credeți-mă, nu e nici egoism, nici dorința despotică de a-mi continua viața, tangibil, văzând trăind pe Monica, ci o boală adâncă cu rădăcini dureroase în mine: dorința inassouvie să te văd, să
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mea. Din partea poetului R., lucruri dezagreabile. Sunt fericită că pot să-ți scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ți spun că am impresia că însăși despărțirea fortifică dragostea noastră și că, dacă vreodată vom fi silite de viață să încetăm corespondența noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare și vom vorbi peste oameni și împrejurări. Amândouă vom spune mereu: „acum se gândește
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
deprimată; gândește-te la Pauline, la Vlad... gândește-te că eu te iubesc atât de puternic, că mă voi sili să te aștept voinică și resemnată. Tu ai datoria viitorului tău și eu, prin înțelegerea și consimțirea acestei plecări, acestei despărțiri, am subliniat importanța ei. Voi căuta să-ți scriu în fiecare seară, cât voi putea, până când voi putea și după ce nu voi mai putea. Și mai ales atunci voi striga: „Monică mică, draga mea“... Sâmbătă seara, 25 octombrie [1947] Scriu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și am văzut filmul „Henri V“; pe cât se pare, se intenționează să-l scoată de pe program în urma unor anumite intervenții. Tu caută și-ți croește acolo o viață cuminte de muncă și mândrie; aici unii din prietenii noștri pronostichează aceeași despărțire care a separat timp de 27 de ani Europa Occidentală de cea Orientală, alții cred într’un război iminent. În orice caz, iubita mea, tu să nu-mi duci grija și să-ți faci acolo o viață demnă de tine
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]