KorAP: Find »[drukola/base=tăcut & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...232 233 234 ...276 >

6,881 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

stabilă, o femeie adevărată lângă mine și tot ce mă fascina era slipul de piele al lui Rahan! Firește, așa cum susțin doctorii, de la Dr. Justice la Arcadie Percek, toate mi se trăgeau din adânciturile copilăriei. Fusesem un puști nervos, singuratic, tăcut, dar cu ochii deschiși la ce se întâmpla în jur. Prea larg deschiși, dacă mă întrebați pe mine. În casa noastră de pe strada Vitejescu, colț cu Lânăriei, pândeau fantasmele plăcute și nocive ale copilăriei, segmente de vis, dorință și realitate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mânuind laserul printre striațiile bulbilor, pentru a extrage toată seva infectă și delicioasă a minciunii. Unul, doi, trei, cinci Alexandri, jucându-se cu gândurile mulțimii. De-oricâte ori era nevoie; și era nevoie tot timpul. Un spectacol mut, cu sala tăcută, cuminte, arhiplină. Mă pricepeam să mint, iar lumea cerea să fie păcălită. O căutau cu lumânarea; altfel, de ce-ar fi venit la noi? Le ofeream un escroc, un impostor abil și creativ, nimerit din întâmplare în cripta Facultății de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sacoșelor credincioase), ceva se rupea în mine, undeva în lanțul precis de sinapse care mă țineau în picioare, viu și puternic, și începeam să mă zbat, să urlu, să lovesc în ziduri invizibile, la rândul meu nevăzut de nimeni, slăbit, tăcut, secționat, căzând amețitor de repede în falia dintre gânduri și imagini. Nu mai era operă, nici teatru, iar viața care ardea în milisecunda de foc nu-mi aparținea și n-o recunoșteam. Aș fi dat orice pentru ea. S-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
să se ducă naibii Bucureștii, cu tot cu oameni și case. Suferința, plictiseala, bucuria pulsau calculat, în ritmul electrochimic al neuronilor. Mă simțeam ca într-un imens cinematograf, cu spectatorii înghesuiți după osul occipital: fiecare își vedea de filmul lui, la ordin, tăcut și nemișcat. De-afară, nu se zărea nimic. Îi controlam pe toți, mai rău ca un securist, le știam pe de rost gândurile (pentru că erau ale mele), îi dirijam și-i învârteam pe toate părțile, le puteam oricând curma simulacrul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
invenție spectaculoasă, născocită poate pentru a-mi măguli orgoliul, poate pentru a stinge curiozitatea neghioabă și indecentă a unora. Mulți scriseseră romane polițiste așa. Trucul a mers câteva zile, aproape o săptămână. Când Paul s-a întors în facultate, mai tăcut ca de obicei, bătut cu grijă, fără urme (doar pe ceafă se vedea o pată de culoarea cauciucului), mi-am dat seama că și poveștile cele mai bune se termină prost. Odată cu scena din Cișmigiu, se încheiase și prietenia mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pe care se încăpățânau să nu-l abandoneze și care, înainte să dispară, le inventase un rost și-o funcție și-i amăgise că vor ieși cu-amândouă la pensie. S-ar fi revărsat prin aer mulțimi de zombie, mutanți tăcuți, resemnați, cu ochii gri și pielea de zebră: părinții noștri, colecționând dopuri, borcane și punguțe de bucătărie (alea de la grisine și pufuleți erau mai rezistente), păstrând chibriturile arse în cutia lor (pentru a le aprinde și-altădată), adunând șuruburi și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dragoste și oboseală, iar eu rămâneam cu urma corpului ei în brațe. Particolele se-amestecau, jucau puțin în lumina calculatorului, apoi dispăreau și ele. Așa ceva nu se putea uita. Ce se întâmpla în somn cu femeia pe care o iubeam tăcut și intens, cu un devotament simplu și inexplicabil, nu bănuia nimeni. Așternuturile luau forma nopții, luna plimba o lumină de spital pe rama noptierei (bleul ăla lăptos, fiert, amorțit), apoi pe întinderea brațului. La capătul drumului, culoarea se răsfira pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
te-ai fi mișcat dintr-un loc într-altul prin creierul lui Paul, ai fi găsit numai vechituri, o schiță topografică a unui depozit rusesc în care timpul și-obiectele se împotmoliseră. Paul iubea tot ce venea din trecut: frenetic, tăcut, respectuos. Era un fan al mecanismelor sovietice, robuste și precise, ca nesiguranța lui din lumea reală: ceasul „Voshod“, lanterna „Cosmos“, aparatul de fotografiat „Smena“. Îi încetineau contactul cu exteriorul, ajutându-l să suporte nealterat dinamica vie și corozivă a zilelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mânca la ora asta. Am dat Enter, așteptându-mă la o nouă nenorocire. Uneori, și cele mai rele lucruri au un sfârșit. Nici nu știam dacă să mă bucur: cuvintele afișate pe ecran sclipeau și-aveau sens. Cu inteligența lui tăcută și eficientă, Lepidopteros găsise o rezolvare. Nu mai trebuia să-mi screm mintea. Atâta doar că adevăratele probleme abia acum începeau: COTROCENI LUCHIAN III. Constanța. Noiembrie 2005 Am strigat-o pe Maria. Tocmai ieșea din birou, cu foaia în mână

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
când se striga catalogul, îți dădeai seama de-amploarea dezastrului. Nu te puneai cu „Zoia Kosmodemianskaia“. Liceul domina sectorul 2. Sub uniformele de tergal, strangulate de cravate bleu din material sintetic, zăceau cele mai mari pramatii din istoria învățământului românesc. Tăcute, inconștiente, așteptând doar un impuls ca să-și scoată la lumină talentele nedezvăluite. Mihnea aflase totul, încă din primul trimestru: fusese simpatic, dăduse de băut, schimbase sandwichuri și lame de „Gumela“ cu fiecare dintre ei. Bach Gino, Boboc Nicu, Buhăescu Andrei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mărunt coji de fructe exotice cu jumătățile de oră. Mirosea în toată casa a lacrimi și portocale. Alteori, se închidea în baie cu volumul negru de poezii al lui Minulescu, departe de mintea mea. Nu scotea însă nici un cuvânt, ieșea tăcută și mândră ca o statuie a demnității. De-aia o iubeam, și tot de-aia îmi venea s-o dărâm. „Ai venit deja? Vreo noutate?“ A sărit în pat și m-a sărutat pe gât, fără să bănuiască ce-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
iazuri și heleștee în miniatură. O culoare leneșă, păstoasă, de șuruburi ruginite. Cine știe câte bacterii și spirochete își făceau de cap pe-acolo și de câtă vreme, pândindu-te să-ți scufunzi pantalonii în microclimatul lor. Am coborât direct la „Pescărie“, tăcuți și murați. Seara, ne-am îmbrăcat frumos, ca de duminică. Îmi adusesem un rând de haine special pentru întâlnirea cu Lupu. Vremea dirigenției trecuse. Tânărul Lupu nu mai era fostul meu elev, ci-un Anticar respectabil, un colecționar de temut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
arbore genealogic, la fișe medicale. Pe scurt, toți protagoniștii poveștii cu calculatorul dispar înainte de publicarea romanului. Din moment ce nimeni nu mai e-n viață, cine poate povesti ce s-a-ntâmplat?“ „Singurul martor al evenimentelor.“, a observat tânărul Lupu. „Un martor tăcut, prudent, conștient de gravitatea descoperirii pe care a făcut-o.“ „Și-un martor care se hotărăște să tacă și să nu dezvăluie secretul. Mă rog, să nu-l dezvăluie decât pe jumătate. Secretul a rămas ascuns aproape șaizeci de ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fusese mai bine: atunci sau acum? În drumul meu zilnic dinspre dormitor spre baie (cu oprirea programată la geam, ca într-o stație obligatorie de autobuz), constatam fel de fel de lucruri, fleacuri pe care fiecare dintre noi le observă tăcut și jenat: unghiile de la picioare creșteau și se îngălbeneau, frigiderul de pe hol cam mirosea, faianța se prăfuia. În plus, mă lăsa și memoria. „Înainte“ era un cuvânt frecvent, îl auzeam zilnic pe stradă sau la televizor, iar dacă nu îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
aspect, la mișcare. Fotografiile mă ajutau și ele. Îți dădeau o bună imagine a persoanei cu care vroiai să fii. Maniile, ticurile, obișnuințele, procentajele de frumusețe sau urâțenie, inteligență sau prostie, sănătate sau nebunie se-aflau acolo, prinse în deplasarea tăcută a corpurilor. Lucrurile trebuiau privite în perspectivă: ce-a fost? ce urma să fie? Nu mai aveam nici vârsta, și nici naivitatea să merg orbește, cu capul înainte, ca un pionier entuziast la o acțiune cu clasa. Cu un lob

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fi putut întinde caietele, ca la seminar. Tăbliile pe care așteptai castroanele cu mâncare mocneau întunecat. Pereții întindeau și ei de sus până jos o culoare drăcoasă, ca berea belgiană. Aerul sobru, de digestie și învățătură, era completat de ospătărițele tăcute, îmbrăcate și ele în negru; aproape că nu le simțeai. Nu ridica una tonul la tine, iar când îți aducea mâncarea, credeai că vine cu-o ediție Eminescu de la bibliotecă. Prin valurile de fum, l-am recunoscut pe Mihnea. M-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
oțel. Îl simțeai împungându-te pe spate, înjosindu-te delicios. Toate păreau niște sclave supuse și fericite; câteva, mai nărăvașe, dansau într-un fel de cuști cu gratii, inundate de lumini violet. Bărbații erau puțini, nesemnificativi: niște suporturi pentru mișcarea tăcută și frenetică a femeilor. M-am întors la Bloody-Mary-ul meu. Un sfert de pahar de votcă, trei sferturi de suc de roșii. Deasupra, turnam piper și sare, râșnite dintr-un butoiaș furat de la bunica Aneta. Sucul îl cumpăram de la „Alimentara

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cel mic, cu care încă apasă trăgaciul. Acolo sunt declarațiile de dragoste, miliarde de cuvinte rotindu-se ca niște stele pitice după Marea Implozie. Acolo e copilul pe care l-am pierdut, embrionul cărnos desprins cu racleta de corpul femeii tăcute, tăcere mai apoi devenită groază, silă, ură. Acolo sunt eu, puștiul cu breton și-o mașinuță Matchbox îndesată-n buzunarele cu nuci și corcodușe.. „Poet, omul nostru...“, l-a apărat Mihnea. „Și savant. Stele, hyper-spațiu, avorturi. Mereu mi-am dorit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
o limită. Am scos un prospect pe care scria: „Hotel Garni: AM SCHOTTENPOINT“, după care ne-am strâns bagajele prin care răscoliseră băieții. Măcar nu fusesem percheziționat, ca la Paris. Ciufuliți și demni, am coborât în Westbanhof. Viena ne aștepta tăcută și rece, cum o știam, ca după o despărțire de o sută de ani. Un frig rău, nevrotic, îți spărgea respirația în particole de gheață. Gara atârna deasupra liniilor, invadată de sârbi, ruși, români și câteva patrule mixte ale poliției

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și participanți? Am încercat să-mi aduc aminte de discuția cu Mihnea de la hotel. Bănuia că umblam după o hartă invizibilă, mereu actualizată, ca pe Navi Systems. Un document stocat pe suport neuronal și păstrat pentru posteritate, ca un martor tăcut al trecerii prin epoci. O cartogramă a tranziției. Maria ne ajutase și ea să-i dăm de cap, poate și alții, fără să observăm. Câtă lume o mai căuta, câți ar fi dorit-o în fața ochilor, să-i citească netulburat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

pe om îl paște pieirea inevitabilă, se prăbușește casa peste el, atunci, deodată, simte nevoia să se așeze, să închidă ochii și să aștepte - fie ce-o fi!... Deci din clipa când a început această slăbiciune, preotul, cu gesturi rapide, tăcut, i-a lipit crucea de buze; o cruce mică, de argint, cu patru brațe, apoi a început să i-o lipească des, aproape în fiecare clipă. Și de îndată ce crucea îi atingea buzele, el deschidea ochii și iarăși părea că se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
v-au îndrăgit deja. Le cunosc figurile. — Și eu le cunosc figurile, spuse prințul, accentuându-și cu tâlc cuvintele. — Cum adică? întrebă Adelaida curioasă. — Ce știți despre figurile noastre? se interesară și celelalte două, cuprinse de curiozitate. Dar prințul rămânea tăcut și serios; toate așteptau răspunsul lui. — Vă spun mai târziu, zise el încet și serios. Vreți să ne intrigați cu tot dinadinsul! strigă Aglaia. Și câtă solemnitate! — Fie și-așa, interveni iarăși Adelaida în grabă, dar, dacă sunteți un atât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
și zdrențuită, cu pantofii scâlciați: mersese pe jos, dormise pe câmp și răcise foarte tare; picioarele îi erau numai răni, mâinile, umflate și crăpate. De fapt, nici înainte nu fusese frumoasă; doar ochii îi avea blânzi, buni, nevinovați. Era îngrozitor de tăcută. Odată, înainte de întâmplarea cu comis-voiajorul, pe când lucra ceva, a început brusc să cânte și mi-aduc aminte că toți s-au mirat și au început să râdă: „Marie cântă! Cum? Marie cântă!“ și ea s-a fâstâcit foarte tare și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
spunea nici o vorbă, o gonea să doarmă în tindă, nu-i dădea aproape deloc de mâncare. Trebuia să-și țină des în apă caldă picioarele bolnave; Marie o spăla în fiecare zi pe picioare și o îngrijea; maică-sa accepta tăcută aceste servicii și nu i-a spus măcar o vorbă blândă. Marie îndura totul și eu, mai târziu, după ce am făcut cunoștință cu ea, am remarcat că și ea încuviința această atitudine, că se considera ea însăși ultima lepădătură. După ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
am început să le vorbesc, să le vorbesc în fiecare zi ori de câte ori aveam prilejul. Uneori se opreau și ascultau, deși încă mai ocărau. Le-am povestit cât de nefericită e Marie; curând au încetat să mai vorbească urât, se îndepărtau tăcuți. Încetul cu încetul am izbutit să stau de vorbă cu ei și nu le ascundeam nimic; le-am povestit tot. Mă ascultau foarte curioși și curând li s-a făcut milă de Marie. Unii, întâlnind-o, au început să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]