11,066 matches
-
spre fereastra din stânga, dar nu vedea decât noaptea compactă. Ochii lui mari, albaștri, se întoarseră spre vecin. Un tânăr îngust, tuciuriu, cu o cicatrice peste sprânceana stângă. Leit șoferul de autobuz! Cicatricea, zâmbetul umil și rău, ochii iuți. Bătrânul se apleca, îi spunea ceva, dar vocea nu i se auzea. Tânărul aproba, răspundea, repetând spusele turistului, dar sonorul nu pornise. Se rotiră acum, amândoi, spre stewardesă. Dreaptă, în rochie lungă, de voal, transparentă. Goală, sub rochia transparentă. Aștepta, cu tava întinsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
clămpănind vorbe fără sunet. Ritmic se mișca și mustăcioara tânărului său însoțitor, ghidul, patrula. Manechinul aștepta, cu tava întinsă, comanda. Cămașa de voal flutura, se vedea pieptul băiețesc, bobul bec din mijloc, roz, electric, parfumat.. Venus își îndreptă umerii, se aplecă spre turist. Îi oferi din nou sticlele, bustul, buzele, orice. Clap-clap, zgomot sec în laringe, gura roșie de crap înghițind sunetele, șarpele cravatei fluturând, iarăși clapa gurii, bătaia gurii crustaceu, măcinând fără spor timpul. Brusc, un scârțâit lung. Scârțâit lung
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
să atingă suta, l-au atins vremurile. Moare marele Tizian! Așa scrie la carte, moare Tiziano Vecellio. Când te gândești... Carol Quintul mi-a ridicat penelul de jos. O zi ca asta, ieri a fost. Scăpasem penelul, împăratul s-a aplecat să-l ridice. Împăratul! Cea mai înaltă putere lumească. S-a recunoscut trecător, în fața lui Tiziano. — Da, nu-i puțin. La curte, eticheta era la mare preț. — Nu eram savantul Leonardo. Nici fermecătorul Rafael, nici granitul Michelangelo. Neglijam regulile compoziției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
deschizând ochii. Ochi enormi, urechi enorme. — Alter... care alter... ce-i asta? Ce mai vrei, ce mai vrei? Sunt pe moarte, ți-am spus, prostule. Nici o alternativă! Moartea, moartea!... pfui, pfui... și scuipă gros, cu un hârâit bătrân, de scârbă, aplecându-se mult spre pământ. Cuvântul moarte îl înviora, îl repeta cu un spor de energie, înviat, parcă, dintr-odată. Nu-s prost, tinere, știu ce las aici. Bolovanultrebuie cărat, ținut cu dinții. Da, da... Ca pe o comoară! Altceva nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
serii care se taraște perfidă, încetinită. Se rotește pe un picior, să se explice. — Domnul Gafton! Să mă felicite. E foarte atent, nu uită în nici un an să mă felicite. — Deci, îl cunoști pe Mauriciu! Asta nu bănuiam, mormăie doctorul, aplecat să-și șteargă ochelarii, dar grijuliu să nu i se vadă ochiul stâng, de sticlă. — Nu ne-am văzut de mult. Când l-au dat afară de la ziarul acela central, l-au trimis, săracul, la ziarul Asociației. Era turtit, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
netedă, sloiuri, beznă peste care lunecă secera tăioasă a lunii. Irina aduce din casă sticla și paharele. Le așază pe ciment, între cele două fotolii de pai. — N-am știut că azi e ziua ta... și umbra lui Ianuli se apleacă, ridică paharul. Cerul fumegă, nor negru, cenușiu. Irina soarbe și ea, scurt. Cerul fumegă, barbar și gigantic fumegă norul nopții, ca un trup încordat, să înhațe prada, să-și potolească așteptarea. Primăvara asta!... izbucnește Irina. A putrezit fibra, nu? Până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
așteptarea. Primăvara asta!... izbucnește Irina. A putrezit fibra, nu? Până și schimbarea de anotimp ne sperie. D-asta te-am chemat. Când tot aștepți, improvizezi soluții. Iartă-mă. Și pentru Marga, iartă-mă. Era nefiresc, prost dispus, patetic. Ianuli se apleacă să-și ia paharul chiar în clipacând Irina îl depune, în sfârșit, pe al ei, ținut fără rost, atâta vreme, în mână. Îl privește, atentă, nu îl vede. Pândește însuflețirea imperceptibilă, amânată, neputința lui de a se încărca. Se întoarce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
viața de zi cu zi. Nu doar nenumăratele degete de la picioare strivite sau pocnituri la cap pe care a trebuit să le îndur în decursul anilor, nu doar frecvența cu care mi-au căzut ochelarii din buzunarul cămășii când mă aplecam să-mi leg șireturile la pantofi (urmată de umilința suplimentară a pasului înainte și a zdrobitului ochelarilor sub talpă), ci încurcăturile monumentale care m-au urmărit încă din primii ani de viață. Picnicul de Ziua Muncii din 1952, când am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
Era o priveliște tristă. Strălucirea pierise din ochii nepotului meu și întreaga lui ființă lăsa să se vadă înfrângerea. După ce clienta a terminat de plătit, m-am strecurat pe locul proaspăt eliberat, am pus mâinile pe tejghea și m-am aplecat înainte. În clipa aceea, Tom privea în jos, căutând o monedă care îi căzuse. Mi-am dres glasul și am spus: — Salut, Tom. Nu ne-am văzut de mult. A ridicat ochii. La început a părut complet derutat și m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
în viața lui dragostea maternă exprimată atât de elocvent sau de simplu, cu atâta tandrețe sau bucurie directă. În cele mai multe dintre dimineți, M.F.P. stătea așezată între cei doi copii, ținându-i cu câte un braț de după mijloc, în timp ce ei se aplecau rezemându-se de ea, alintându-i și sărutându-i pe rând, sau îi sălta pe genunchi, cuprinzându-i într-o îmbrățișare dublă, un cerc fermecat de îmbrățișări, cântece și râsete. — Trec pe lângă ei cât pot de încet, a continuat Tom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
când deschideam capacul, Marina a ajuns lângă masa noastră, cu sendvișurile. Nevrând să o exclud din gestul dezvelirii, am împins cutia spre ea, ca să vadă mai bine. Colierul era așezat în lung, pe un strat de vată albă, și Marina, aplecându-se să îl examineze, și-a dat prompt verdictul: Ah, qué linda! a spus. Ce frumusețe. Tom i-a susținut părerea dând tăcut din cap, fără îndoială prea mișcat ca să vorbească, pentru că se gândea la draga lui Nancy, ale cărei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
darul, iar când am legat cuvântul de anunțul lui Dimitrios că urma să lipsească „vreo câteva zile“, am început să mă întreb cât de rău o bătuse nenorocitul. Bărbatul Marinei s-a parcat pe bancheta din fața mea și s-a aplecat peste masă. — Tu ești Nathan? m-a întrebat el. Nathan Glass, dobitocul? — Exact, am spus. Dar al doilea nume nu e Dobitocul, ci Joseph. — Bine, șmechere. Spune-mi de ce-ai făcut-o. — Ce? A băgat mâna în buzunar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
de ceea ce tocmai se petrecuse. — Mai mergem în împuțitul ăla de Vermont astăzi? m-a întrebat ea. Fiecare cuvânt, fiecare propoziție nouă îmi dădea speranțe prudente. — Peste vreo oră, am spus. Uite, Lucy, suc, pâine prăjită și ouă. În timp ce mă aplecam, ridicând mâncarea de jos, pe chip i s-a întins un nou zâmbet larg. — Micul dejun la pat, a anunțat ea. Mai ceva ca regina Nefertiti. M-am gândit că ieșiserăm la liman, dar habar n-aveam... habar n-aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
mai produs decât un geamăt stins. A treia a produs o tăcere. Simfonia se terminase, iar Oldsmobilul meu otrăvit era în stop cardiac. Cred că nu mai avem benzină, a zis Tom. Era singura concluzie logică, dar, când m-am aplecat spre stânga și m-am uitat la indicatorul de combustibil, am constatat că arată cam o optime plin. Am întins mâna către acul roșu. — Ăsta spune altceva, l-am contrazis. Tom a ridicat din umeri. Pesemne e stricat. Avem noroc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
de aspecte practice - trebuiau să negocieze vânzarea clădirii lui Harry, să caute un apartament nou, să încerce să-și găsească posturi de profesori la școlile din oraș - dar, odată rezolvate toate acestea, Honey a abandonat diafragma și amândoi s-au aplecat asupra ocupației nocturne de a încerca să întemeieze o familie. În martie 2001, s-au mutat într-un bloc de pe Third Street, între Sixth și Seventh Avenue: un apartament spațios, inundat de lumină, de la etajul al patrulea, cu un living
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
s-au îndreptat către Harry și saltul lui amplu de lebădă în eternitatea măreției. Într-o seară de joi de la începutul lui iunie, Honey a anunțat că e însărcinată. Tom i-a pus un braț pe după umeri, apoi s-a aplecat peste masă și m-a întrebat dacă vreau să fiu naș. — Ești singura noastră opțiune, mi-a spus el. Pentru servicii îndeplinite mai presus și dincolo de datorie. Pentru curaj exemplar în focul bătăliei. Pentru că ți-ai riscat viața și integritatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
la banda rulantă și ne așteptăm bagajele. Valizele atât de mari ne trebuie pentru toate cumpărăturile absolut „necesare“ pe care le facem în State. Debbie mă fixează într-un mod ciudat. Îi zâmbesc, de parcă mereu m-ar privi așa. Se apleacă spre mine și îmi șoptește ceva la ureche. Mi se pare că o aud spunându-mi „scârbă mică“, așa că nu-i răspund. Sunt sigură că nu am auzit bine. Adică Debbie e prietena mea, așa că de ce m-ar jigni? Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
nu. În mașină, Tim mă întreabă dacă nu vreau să dorm la el. Ca să fiu sinceră, e ultimul lucru de care am chef. Îi spun că mă simt prea epuizată, dar sunt de acord să ne vedem și mâine. Se apleacă să mă sărute. Gura îi duhnește a usturoi. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să mă despart acum de el, ca să fim scutiți amândoi de o suferință pe viitor. Dar sunt mult prea lașă ca să sugerez să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
iau un taxi mai târziu. Și oricum, dacă Tim nu ar fi venit cu Shane, eu și Debbie probabil am fi ieșit pe Leeson Street sau altundeva mai târziu. Să alung gândul ăsta... Tim parchează în fața casei mele și se apleacă să mă pupe. Îl sărut pasional, pentru că sunt beată. Dar în toiul sărutului mă gândesc la Adam și mi se face rușine. Pentru că mie nu mi-ar plăcea să mă sărute cineva care visează la altcineva. Te iubesc, îmi spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
avut timp, tot n-a putut să le facă. Bietul tata. Cel puțin încă mai încearcă să cânte la pian. Chiar dacă noi, ceilalți, ne cam chinuim. Mă dau jos din pat și mă îndrept spre bucătărie. Tata stă cu capul aplecat deasupra pianului și cântă cu doar două degete. Ca să-l enervez, încep să fredonez Dunărea albastră fals. Cred că Strauss se întoarce în mormânt. —E un anunț în Evening Herald pentru apartament, îmi spune tata. Trebuie să ies să cumpăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
și se duc la coafor. Apropo de coafor, arunc o privire la propria-mi coamă în oglindă și mi se pare că mai bine l-aș suna imediat pe Peter Mark! O oră mai târziu stau cu capul pe spate, aplecată peste chiuvetă, și mă doare gâtul. Janice, coafeza mea preferată, mă întreabă dacă o să merg într-un loc drăguț. — Am o întâlnire, îi spun. Janice pare surprinsă. Păi, nici nu e de mirare. Până la urmă, de patru ani vin aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
și pielea iritată. Nu arăți deloc bine, îi spun nemiloasă. —Mersi. De fapt, arată groaznic. — Deci, zic așezându-mă pe marginea patului ei. Ce te face să crezi că Donald te înșală? — Păi nu sunt sută la sută sigură. Se apleacă în pat. —Dar am îndoielile mele. Da? fac eu pe proasta. — Da. Deci aseară îl trăgeam de limbă pe Mike, să văd dacă pot să obțin niște informații de la el. Aha. Începe să se lege totul. Deci, până la urmă, Amy
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
Tuturor băieților li se pare amuzant. Tuturor, mai puțin lui Mike, evident, a cărui față a căpătat o culoare grena, ciudată. —Care-i graba? Donald ridică o sprânceană, și sunt uimită de calmul lui. Cine se crede, Casanova? Debbie se apleacă și îi explică cu o voce șoptită. Aha, dă el din cap, de parcă ar fi înțeles deodată. Îmi dau seama că ceilalți de-abia așteaptă să știe ce i-a spus Debbie. Cu siguranță o să-i informeze după ce plec. Probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
Debbie încă mai chicotește. Refuz să mă alătur. Ar fi foarte nepotrivit. În loc de asta, pur și simplu stau așteptând răbdătoare să se oprească. În cele din urmă o face, dar cu toate astea pare în continuare amuzată. —Katie, prostuțo. Se apleacă și îmi dă prietenește un pumn în umăr. Am rămas fără cuvinte. Serios. Are impresia că e o glumă? Vă vine să credeți? De parcă simțul meu al umorului ar putea fi atât de groaznic! Încerc de asemenea să ignor durerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]
-
Mâhnită, dau iar pagina. Nu vreau să mai văd poze cu Adam. Lumea chiar îl crede așa grozav? Atunci ce caută cu mine? Doar se joacă? Mă uit pe fereastră la oamenii care se plimbă pe Baggot Street, cu capetele aplecate din cauza vântului rece. Mă întreb ce-i face fericiți. Ce vor de la viață? Sunt fericiți cu toții sau pur și simplu merg înainte, luând fiecare zi așa cum e, fără să se gândească la asta? Poate sunt nebună, căutând o viață incitantă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2278_a_3603]