6,332 matches
-
lui. Pasiunile și ambiția principilor le acoperă adesea ochii și le pictează, în culorile cele mai avantajoase, acțiunile cele mai violente. Războiul este o soluție extremă, de aceea nu trebuie să recurgi la el decît cu precauție și în cazuri disperate, și să te gîndești bine dacă îl faci purtat de o iluzie, din orgoliu, sau dintr-un motiv solid și indispensabil. Există războaie defensive și, fără îndoială, acestea sînt cele drepte. Există războaie din interes, pe care regii sînt obligați
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
calea cea mai sigură, excluzînd-o pe aceea care e nesigură. Este, deci, mai bine ca un principe să se angajeze într-un război ofensiv, atunci cînd poate opta între ramura de măslin și cununa de lauri, decît să aștepte vremuri disperate, cînd o declarație de război nu va putea amîna decît cu cîteva momente sclavia și ruina sa. Maxima că este mai bine să înlături, decît să fii înlăturat conține un adevăr: oamenii mari au avut de cîștigat cînd au făcut
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
odată plecat de la Luarca, era de la sine-nțeleasă, din moment ce oricine care avea cât de cât ceva de făcut Își permitea să stea aici, iar proprietăreasa nu-i stresa cu chiria decât pe cei despre care știa că-s Într-o situație disperată. În acel moment locuiau la Luarca trei matadori, doi picadori foarte buni și un excelent banderillero. A sta la Luarca pe durata sezonului de primăvară era un lux pentru picadori sau banderilleros, care-și aveau familiile la Sevilla; dar erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
plumb, spuse Peduzzi agitat. Tre’ să ai piombo. Piombo, ceva piombo. Tre’ să-l pui chiar aici. Chiar deasupra cârligului, altfel momeala o să plutească deasupra apei. Tre’ să ai. Doar puțin piombo. — Tu nu ai cumva? Nu, spuse Peduzzi cotrobăind disperat prin buzunare, trecându-și degetele prin mizeria din buzunarele interioare ale hainei sale militare. Nu am. Ne trebuie niște piombo. Păi atunci nu putem pescui, spuse tânărul, desfăcându-și undița și scoțând firul. O să luăm niște piombo și o să pescuim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
șobolani de mosc. André luase carabina de douăj’doi din bufet și o ținea În mâini. — Ils sont des sauvages, Îmi explică Fontan. Ils veulent să se-mpuște les uns les autres. — Je veux aller tout seul! scârțâi André. Privea disperat de-a lungul țevii. — Je veux să-mpușc șobolanii de l’eau. Je connais beaucoup des șobolani de l’eau. — Dă-mi pușca, spuse Fontan. Sunt niște sălbatici. Trag unul În celălalt, Îmi explică din nou. André ținea arma strâns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
lor, s a dus spre prispă, s-a așezat cu gesturi și icnet bătrânești și, după ce i-a privit pe rând, a deschis vorba: Păi, cum să fie? Ca la orice examen... Lume multă - cu cățel cu purcel - agitată, plângăreață, disperată, nedormită, nemâncată... Ca în Iad. Și tu ce ai făcut? - a întrebat Maranda. Am făcut și eu ce a făcut toată lumea. Adică? - a întrebat nerăbdător de astă dată, Toaibă. Adică am dat lucrări scrise și pe urmă o comisie ne-
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
unui lac asemeni, pînă ce În dreptul unei lumini subțiri venite de sus, ea se opri și mă-nlănțui din nou cu mîinile după gît. „Nu vreau să mai plec” rosti, și În clipa aceea, deasupra mormîntului ei, pîlpîi o jucăușă, disperată flacără albăstruie. 23. Începură ploile de toamnă, morocănoase, subțiri, lungi, se auzeau lovind În burlanul de lîngă fereastră, zilele treceau apăsătoare. În asemenea zile proprietarii mei Își treceau vremea la bucătărie, unde-și făceau focul la soba mare cu plită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
veneau În vizită cu regularitatea cu care-și Învîrtea, la același timp, orologiul din sufragerie. Acum domnul Pavel era la pensie. Viața Înainta cenușiu, Începuseră prăbușirile, speranțele, cîte mai erau sau se Încăpățînau să mai fie, un fel de autosugestii disperate, se subțiau tot mai mult. Mi-a fost dat, ne-a fost dat, Îmi spuneam, să traversăm cea mai cenușie vreme a istoriei, nimeni nu mai avea Încredere În nimeni, un lent proces de disoluție, totul părea să fi fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
nimic În ele, decît oficiale ipocrizii, aceleași, - nu va Înțelege singurătatea În care mă voi afla, el fiind prin structură chiar izvorul acesteia. Tu pleci cum ai plecat altădată; un an după aceea m-am căsătorit - hotărîrea părinților - Mă Întrebam disperată, dar nu puteam vorbi cu nimeni: tu nu erai, nu Înțelegeam, nu Înțeleg cum a fost, de ce a fost să fie așa cînd ordinea logică a acelui timp ar fi impus să-mi fii soț, cred că și părinții mei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
atribuiam artei antice și În momentul acela simții, mutat sub lumina lumii eline, adierea brizelor egee. Rămaserăm În amurgul acela fantastic pînă cînd Înserarea intră În Întuneric. Ne răvășirăm dedîndu-ne nouă Înșine În uitările ființei, căutîndu-ne ca Într-o pierdere disperată și negăsindu-ne; ea Își striga ajutorul În știutele cuvinte de dragoste, că nu auzeam În liniștea imaginatului ocean decît șoptirea ei stereotipă: „Te iubesc! Te iubesc! - un Început ca un final, altceva buzele ei nu puteau, nu putură rosti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
și-n clipa aceea amurgul de vară luci ca un mesager al altei lumi. Afară, În fundal, soarele cădea În asfințit, ea mă Îmbrățișa, ne rostgolirăm și noaptea căzu peste noi imperială, din străfundul a mii de ani. - Keti!, strigai disperat, implorînd-o, dar ea dispăru În lumea din care venise. Se auzi trecerea timpului și În amurgul altei zile, atunci, altădată, cînd deschisei ușa camerei doamnei Pavel, o găsii Împletind, bombănind; cînd ridică ochii spre mine privirea Îi luci prietenoasă; sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
cu glas scăzut, privind înainte, încremenit. În clipa următoare, Titus veni lângă el. — Uite, gâfâi Valerius. E singur. În luminiș, câțiva quazi zăceau prăbușiți la pământ, răniți sau morți. Pe ceilalți, Antonius îi înfrunta unul câte unul, într-o cursă disperată de-a lungul unui arc de cerc. Erau vreo cincisprezece barbari împotriva unui roman care se dezlănțuia asemenea unui uragan, îi atrăgea, îi ataca și îi dobora, reușind să evite loviturile lor, alergând din nou pe un semicerc, cu chipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de puțină vreme, de cineva care fugise. Asta avea să le spună soldaților. Apoi va reveni la locul sacru împreună cu escorta și va duce leșul în tabără. Avea să organizeze ceremonii în cinstea Velundei. Avea să plângă, să se arate disperat. Avea să poruncească să fie găsit ucigașul. Se simți mai liniștit. În clipa aceea îl văzu pe Listarius care îi venea în întâmpinare. Se opri în fața lui. — Unde-ai fost? Vântul puternic îi ducea cu el cuvintele. — Nu te-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
albă e cea care duce cu sine trupul... Trupul, nu și sufletul. Sufletul nu moare. — Velunda... Velunda întredeschise ochii limpezi. Privirea ei părea că vine de foarte departe. — Tu nu poți să mori, hohoti Valerius. Nu tu. Privi în jur, disperat, invocând puterile divine să o vindece, să-i redea viața... Ea era femeia pe care o iubea. Numai o zeitate putea să o vindece; el nu avea ce să facă, era neputincios în fața acelor răni. — Ce s-a întâmplat? Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tresări, dar nu scoase un sunet. Nu aveau decât să-l biciuiască, să-l lovească și să-l tortureze. El plânsese doar pentru Velunda. Pentru ea urlase de durere. Zile și nopți la rând îl ținuse în brațe pe Lurr, disperat. La Ludi însă, nimeni nu avea să-l audă plângând sau gemând; așa își jurase în momentul când intrase în locul acela. Răspundea durerii fizice prin tăcere. Se ridică. În jurul lui, în marea curte interioară a vilei destinate pentru Ludus, sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
plasa se întinse orizontal și-l lovi, îl învălui. Scutul și coiful îi erau blocate. Când rețiarul slăbi strânsoarea, Valerius își simți capul clătinându-se în dreapta și în stânga, cu neputință de controlat. Greutatea plasei îl dezechilibra, amețindu-l. Se întorcea disperat spre adversar, pe care nu-l mai vedea, fiindcă funiile de cânepă acopereau găurile coifului. Încercă de mai multe ori să facă un pas înainte ca să atace, dar de fiecare dată ajungea prea târziu, fiindcă plasa era prea grea, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să afli detaliile jocurilor de mâine? Băiatul se ridică. — Trebuie să plec... dar vreau să-ți mai spun un ultim lucru. Toate celelalte nu au importanță. Se uită din nou în jur. Oamenii se adunaseră în jurul tracului beat care plângea disperat, convins că a doua zi avea să moară; striga că zeii lui îi trimiseseră un semn teribil, îi blestema pe romani, pe Vitellius și soarta lui de sclav și de gladiator. Hohotele și blestemele sale îi făceau pe ceilalți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
coiful lui Valerius, dându-i la iveală chipul palid. — Ucide-l! strigă Vitellius. Mulțimea începu să strige la unison: — Missus! Toți repetau frenetic cuvântul acela: Missus! — Ești salvat, spuse Valerius. Se uită în jos, spre Skorpius, și îi întâlni privirea disperată, teribilă. — Ucide-l! strigă din nou Vitellius, aplecându-se peste balustradă. Ți-am spus să-l ucizi! Ucide-l pe Skorpius! Nu-l ucid, strigă Valerius. Eu nu ucid, știi doar, strigă din nou, cu o furie sălbatică. Cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
însuși zeul Saturnus și Romulus... — Du-te, zise Vitellius nerăbdător. — Capitolium-ul e un loc sacru, simbolul Imperiului nostru, simbolul eternității... Oracolul spune că, dacă arde Capitolium-ul, Roma și întregul Imperiu se vor prăbuși în neant! - Allius Cerpicus clătina din cap, disperat. Nu pot să fac așa ceva, zise și-și scoase pumnalul. Nici tu nu poți să faci așa ceva, Vitellius. Ridică pumnalul și, fără un cuvânt, și-l înfipse în piept. Se prăbuși pe pardoseală și muri fără să scoată un geamăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o clipă micuțul interviu pentru că mi-a intrat ceva în ochi: silueta plină de farmec a asistentei Maestrului, domnișoara madam Paloma. Merci pentru înțelegere. Dragă Maestre, observ că acrobatul prinzător Maestrul Gutză Simplon, este tot mai nerăbdător. Vă face semne disperate să vă aruncați ! Să vă prindă !! Nu vă e teamă că o să vă scape ?!? Imposibil ! îi datorez 500.000 de lei ! Oho ! Văd că ați renunțat la plasa de siguranță ! Văd că vedeți bine. Da, că am ochelari...Dar dacă
CÂINELE DIZIDENT by Aurel Brumă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/505_a_1289]
-
mă Întorc din altă parte, rîd, am redus la maximum prieteniile, convorbirile, ca să nu-mi fure nici un strop din seva creatoare, și-aștept. Uneori inspirația vine pe la două, alteori nu vine deloc, seamănă cu autobuzul 137. Să te zbați ca disperatul timp de douăzeci de ani pentru a atinge o țintă bine precizată și să ajungi nu la ea, ci la una cu mult mai Îndepărtată, pe care nici n-ai sperat s-o visezi, și dintr-odată să te oprești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
dinte stricat. Dar n-am Încotro, trebuie să trăiesc, toate chestiile astea sufocante. Pe care nu le vezi În filme. Legăturile mele cu filmul avînd o valoare aparte, fiind cît se poate de banale. Mi-am imaginat În unele zile disperate cum aș fi funcționat ca regizor (Mircea Horia mi-a spus de mai multe ori că aș fi, probabil, un regizor bun). Mi-ar fi plăcut, Însă n-aș fi izbutit să fac meseria asta. Gustul feciorelnic paranoic pentru precizie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
inima. Plan apropiat: o moviliță de mineri din care irump ritmic răngi și bîte, ca un arici uriaș ce pulsează, de care se apropie un figurant cu aspect de funcționar. Încearcă să-și facă loc și strigă cu un tremolo disperat: „Lasă-mă și pe mine să-i dau un picior În gură”. Sonor: „...Ține Ciuleandra pe loc, / Și-nc-o dată, măi băieți, / Hooop, și-așa, și-așa”. Plan general: Ecranul invadat de pete de sînge. Spectatorii dăruiesc oamenilor din străfundul pămîntului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
cinstite, obținute prin muncă, au Înconjurat două femei, mamă și fiică, călduros denunțate de-un om onest, că ar deține valută. Alți cetățeni onești, isterici, iubitori de adevăr, se Înghesuie și zbiară În jurul celor două femei care strigă și ele, disperate, după poliție. Mă Înghesui și eu. Se deschide o geantă și, deodată, ca prin farmec, dintre două batiste și-un ruj, cineva vede dolarii. Un răcnet de mulțumire. Eu nu i-am văzut, dar nu contează. Minerii pocnesc În plină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
Tarkovski, tocmai pentru că nu e explicită. Sau, altfel, pentru că surprinde, pune semnul mirării În pupila lui Mitică. Neavîndu-și rostul Într-o asemenea lume. Ar mai fi și căința românească a lui Vișan Înfricoșat de gîndul morții În bucătărie, rugăciunea spusă disperat printre oale, cu fața ascunsă de castroane, Îngenuncherea care nu poate fi nici ea decît falsă, de suprafață, doar pînă trece durerea de burtă luată drept otrăvire; și-ar mai fi și grotescul tipic Daneliuc, Îmblînzit acum, grotescul tîmpiților care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]