KorAP: Find »[drukola/base=dușman & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...233 234 235 ...578 >

14,427 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

un colț la celălalt al cetății cu o repeziciune mai mare decât aceea cu care se puteau mișca Sebastianus și tovarășii săi, care zadarnic speraseră la început să întâlnească vreo unitate de milițieni cu ajutorul căreia să încerce măcar să încetinească înaintarea dușmanului. în schimb, se văzură curând obligați să străpungă o mulțime terorizată care, în virtutea unui soi de instinct animalic, se îndrepta într-o goană nebună către piața centrală, unde, alături de edificiile publice, se înălțau, reședința episcopului și Catedrala, al cărei clopot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
le păzeau le făcură loc, dar Sebastianus, în loc să intre în mulțime, se opri, împreună cu tovarășii săi, căutând să-și recapete suflul și privind în jur ca să-și facă o idee despre forțele pe care mai putea conta pentru a opri dușmanul; de-ar fi putut măcar să le impună tratative, să câștige ceva timp. Da, să câștige timp, deoarece Etius încă putea să sosească dintr-o clipă în alta și să răstoarne situația. Altă speranță nu mai era. Văzu însă în jur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Sunt huni! constată Maliban, scoțând cu iuțeală o săgeată din tolbă și potrivind-o în arc. Soldatul bărbos, pe care tovarășii săi îl strigau Duryodhan, își făcu loc și se duse să privească dindărătul carului. — Blestemații! mârâi, fulgerându-i pe dușmani cu ochii săi negri ca tăciunele. Dar, dacă își închipuie că o să ne biruie așa ușor, atunci se înșeală! Ajunși la o sută de pași de baricadă, hunii își încetiniră caii, iar apoi se opriră. Din rândurile lor, Sebastianus văzu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ridică din rândurile hune și biciui în cădere cavaleria romano-vizigotă, care, totuși, nu-și întrerupse cursa. Câteva detașamente hune înaintară să o înfrunte, altele în schimb, hotărâră să oprească și să se retragă, evitând ciocnirea. Sebastianus își dădu seama că dușmanul era cuprins de panică: în tabără corturile erau demontate cu febrilitate, carele erau încărcate în cea mai mare grabă și cu furie și țâșneau imediat, ciocnindu-se unele de atele în toată confuzia aceea, iar animalele fugeau din îngrădituri fără ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în cea mai mare grabă și cu furie și țâșneau imediat, ciocnindu-se unele de atele în toată confuzia aceea, iar animalele fugeau din îngrădituri fără ca cineva să le urmărească; cei mai mulți dintre huni alergau pe cărări noroioase, în direcția opusă dușmanului, care înainta mereu. Forțele ce acopereau retragerea păreau, în mod evident, inferioare ca număr avangărzii armatei lui Etius; și totuși, angajară cu ea, în fața zidurilor Aurelianei, o luptă confuză, al cărei rezultat putea fi doar intuit de către cei aflați pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
făcea loc în fața zidului, ocupând aria vastă a taberei hune și zona dintre tabără și cetate, pământul nimănui, și oferind un spectacol nu mai puțin impunător și impresionant decât cel pe care, doar cu câteva ore mai înainte, îl oferise dușmanul. între rândurile romanilor, Sebastianus recunoscu stindardul unității sale: A Cincisprezecea Aripă Ilirică, și apoi, după însemne și după emblemele pictate pe scuturi, distinse unitățile regulate și pe cele de elită, binecunoscute lui, precum și milițiile auxiliare ale herulilor, alanilor saxonilor, marcomanilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
regulate și pe cele de elită, binecunoscute lui, precum și milițiile auxiliare ale herulilor, alanilor saxonilor, marcomanilor. Ceva mai departe, în câmp, se grupa masa puternică și indistinctă a armatei vizigote, care, era limpede, renunțase - cel puțin pentru moment - să urmărească dușmanul, înghițit acum de întunericul pădurii. Concentrându-și privirea spre stânga, în lungul malului râului, Duryodhan luă o expresie plină de curiozitate și oarecum ironică: — Dar... cine sunt cei de colo? Sebastianus îi urmări privirea și văzu doar coloana lungă a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
că Atila avea deja limpede în minte unde avea să se oprească pentru a da bătălia și că alte forțe, răspândite pe întreg teritoriul, se adunau către nucleul armatei, către locul ales dinainte aflat undeva între Sena și Marna. Oricum, dușmanul nu părea nerăbdător să-i ajungă din urmă; pe de altă parte, acesta era chiar modul specific de a lupta al războinicilor hiung-nu: să cedeze terenul când nu puteau învinge, pentru a se retrage și a contraataca apoi fulgerător. Toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lui Balamber. Nedespărțit, de Mandzuk, ca întotdeauna, înainta ținându-se la marginea coloanei aflate în marș. își simțea sufletul apăsat, și nu doar fiindcă, oricum ar fi privit situația, aceea era pentru prima dată că își vedea regele întorcând spatele dușmanului - era mai ales chinuit de un soi de resentiment sumbru împotriva destinului care se încăpățâna să-i joace feste. Mai întâi de toate, în confuzia bătăliei duse de ariergardă în fața Aurelianei, îl pierduse pe Kayuk, trecut prin tăișul săbiei de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se întâmpla de obicei cu copiii din neamul său, Balamber devenise iute mai puternic, mai crud și mai tenace decât ceilalți. Avarii învățaseră cei dintâi să le fie frică de el, însă drumul răzbunării sale fusese presărat cu capetele multor dușmani din alte și alte popoare. Acum că ajunsese în pragul celor treizeci de ani, numele său era cunoscut în tot neamul Hiung-nu, aproape tot atât pe cât fusese cel al tatălui său. Ca și el, era un kutuheu, un apreciat comandant

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de Mandzuk. Balamber, care, pentru a câștiga timp, își luase peste cămașa de in doar platoșa cu plăci metalice, umerarele și coiful ascuțit, se afla în fața lui Mandzuk la două lungimi de cal și scruta atent înaintea sa, în căutarea dușmanului. Refăcând drumul pe care-l străbătuseră până atunci, mingan-ul urcă, apoi coborî de mai multe ori lungile ondulări ale câmpiei, străbătând în goană șiruri de plopi și desișuri de stejar, traversând în zbor pârâiașele, răvășind și călcând în copite lanurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cu vitejia din totdeauna și strângeau rândurile, însă, cu toate acestea, pierdeau teren, astfel că, în mai multe puncte, lupta, ce trebuia să fi început mult dincolo de câmpie, se desfășura acum pe malul râului ori chiar în mijlocul vadului. în mulțimea dușmanilor ce se năpusteau cu un vuiet puternic asupra războinicilor lui Ardarich recunoscu rânduri compacte de franci, cavalerie grea, a cărei vitejie de nestăpânit era bine cunoscută, dar și valuri de cavaleri, probabil burgunzi ori vizigoți. Constatând cât de larg era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
putea doar cu greu să-i vadă pe Toraman și pe alți câțiva războinici hiung-nu ce luptau cu îndârjire alături de el, însă nu reușea să-și facă o idee despre cum reușea mingan-ul său să țină piept asaltului năvalnic al dușmanului. Recunoscu într-un târziu, la lumina fulgerului, stindardul lui Mandzuk, însă acelea mai mici ale centuriilor nu le putea distinge prin desișul de sulițe ce se înălțau și coborau ca niște valuri împrejur. Mulți cai fură doborâți de ambele părți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
șa și încălecă în locul său. Puse mâna imediat pe sabia pe care acela o avea agățată la oblânc și, din nou, strigând cu furie, dădu pinteni calului și se aruncă iarăși în luptă, sperând că ai săi îl vor urma. Dușmanul, însă, se lupta cu furie, iar celălalt mal a ceea ce mai întâi îi păruse doar un torent se arăta acum de neatins. După o vreme, nu știa cât anume, ploaia încetă, iar pe cer norii începură să se împrăștie cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
goții începură să iasă din luptă, retrăgându-se spre mal și chiar dincolo de el, fără ca războinicii hiung-nu, epuizați, se dea vreun semn că ar intenționa să-i urmărească. Balamber constată că, atât cât putea să vadă, pe întreg frontul luptei dușmanul se retrăgea, în vreme ce armata hiung-nu prelua controlul malului. Când ajunse sus la rândul său, putu să întrezărească, abia ghicită în semiîntuneric, masa goților ce se îndepărta peste câmpie. Odolgan și Mandzuk veniră lângă el. — Se duc. Am învins! exclamă cel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de închinăciune, capul. — Mă onorezi, Onegesius. Tu știi că nu cer altceva decât să te servesc și să fiu la înălțimea memoriei tatălui meu. Ardarich, care nu încetase nici o clipă să-l studieze cu ochii săi de acvilă, încuviință grav: — Dușmanul era foarte numeros și hotărât. Dacă nu ai fi fost tu, azi am fi fost copleșiți. Nu voi uita ajutorul pe care ni l-ai dat. Acea recunoaștere regească îl obligă pe Balamber să se retragă respectuos. — Am făcut tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
dat. Acea recunoaștere regească îl obligă pe Balamber să se retragă respectuos. — Am făcut tot ce am putut cu forțele de care dispuneam. — Războinicii tăi s-au luptat ca niște tigri. Păcat că e prea târziu să-l urmărim pe dușman. La cuvintele acelea, Ardarich și Onegesius schimbară o privire perplexă, apoi gepidul, înălțându-și sprâncenele sure, își întoarse privirea către el. — Să-l urmărim pe dușman, zici? Surprins de nesiguranța ce se citea pe chipul lor, Balamber își privi căpetenia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
au luptat ca niște tigri. Păcat că e prea târziu să-l urmărim pe dușman. La cuvintele acelea, Ardarich și Onegesius schimbară o privire perplexă, apoi gepidul, înălțându-și sprâncenele sure, își întoarse privirea către el. — Să-l urmărim pe dușman, zici? Surprins de nesiguranța ce se citea pe chipul lor, Balamber își privi căpetenia descumpănit, făcând semn cu mâna către apus, unde dușmanii dispăruseră de-acum în întuneric. — Eh, da. Etius e înfrânt, iar dacă regele... Utrigúr îl întrerupse: — Azi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
privire perplexă, apoi gepidul, înălțându-și sprâncenele sure, își întoarse privirea către el. — Să-l urmărim pe dușman, zici? Surprins de nesiguranța ce se citea pe chipul lor, Balamber își privi căpetenia descumpănit, făcând semn cu mâna către apus, unde dușmanii dispăruseră de-acum în întuneric. — Eh, da. Etius e înfrânt, iar dacă regele... Utrigúr îl întrerupse: — Azi am înfruntat doar avangarda armatei lui Etius. Tu ai învins aici, dar francii lui au luat podul. Trebuie să ne retragem, și încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
că am trecut râul. Cu siguranță, nu e meritul lor, preciză, încăpățânat, Theodoric. Cu un gest hotărât, Etius agită din nou mâna: — Nu contează. Suntem o singură armată. Să nu uităm că suntem aici pentru a ne apăra de un dușman comun, de un pericol de moarte. Ranchiuna și geloziile nu pot decât să ne facă tuturor rău. Trebuie să încercăm să le dăm deoparte. — Sunt de acord! aprobă Chilperic și, pentru a readuce discuția la lucrurile concrete, îl întrebă pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
i-ai apărat l-a impresionat adânc. întunecat, Metronius spuse către Sebastianus: — Da. Am spus despre ei tot ce am știut mai bun, deși, cu toată sinceritatea, nu sunt convins până la capăt de capacitatea lor de a ține piept mâine dușmanilor. — Ambarrus nu e omul care să dea bir cu fugiții. Sigur că nu, admise Metronius, luând hățurile din mâinile tânărului. Trebuie să recunosc că am găsit printre ei mulți oameni hotărâți și cu inimă mare. De-abia așteaptă să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
un marș de câteva mile, se desfășura în câmpie, conform planului la care consimțiseră comandanții lor cu o seară înainte. Curierii galopau frenetic pe linia frontului și câteva trupe mici de cercetași în avangardă călăreau prin câmpie, ținând sub ochi dușmanul, care, la rândul său, se așeza, fără grabă, în dispozitiv. Ziua se anunța caldă; peste câmpie aerul era dens, apăsător, ca de vată, iar sunetele se auzeau deformat. Cele mai apropiate ajungeau la ureche aproape asurzitoare: bâzâitul tăunilor, tropotul copitelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
greu și cu o stranie întârziere, ca venite dintr-o altă lume. Grămezi mari de nori albi umpleau cerul, mișcate abia simțit de un vânt ușor ce părea să mângâie întinderea câmpiei. Ținându-și calul la pas, Sebastianus înainta către dușman. în aburii acelei dimineți însorite, armata hună se zărea ca o linie întunecată, ce părea că se târăște ca un șarpe de-a curmezișul șesului, îngroșându-și din clipă în clipă rândurile. între cele două armate nu mai era acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
servitori combatanți. Privind în spatele său, puțin mai la dreapta, Sebastianus putea să-l vadă pe Magister militum, înconjurat de cei mai înalți ofițeri și de gărzile sale personale, înaintând pe calul său alb și studiind atent, când terenul, când aliniamentul dușmanilor. Zărind un curier ce se apropia în galop chiar din direcția aceea, înțelese că era rândul său. Soldatul se opri în fața sa într-un nor de praf și, ținându-și, calul îi spuse pe un ton precipitat: — Salutare, Prefectule! îți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Anume? Soldatul, un paznic din garda de corp a lui Etius, întinse brațul către câmpie: — îți ordonă să urci colina aceea și să o ocupi cu cea mai mare rapiditate. Trebuie să pui stăpânire pe ea înainte să ajungă acolo dușmanul și să o păstrezi cu orice preț. O să primești curând întăriri. Sebastianus nu fu surprins de acel ordin; totuși, întrucât își făcuse deja o idee asupra terenului și a întinderii aliniamentului dușman, intui pe loc posibilele dificultăți. — Spune-i că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]