6,471 matches
-
anumite condiții, electroni liberi, care produc un curent electric dacă sunt accelerați sub acțiunea unui câmp electric. Electronii emiși prin efectul fotoelectric se numesc "fotoelectroni". Experimental s-a constatat că pentru a observa emisia de electroni este nevoie ca radiația electromagnetică să aibă o frecvență deasupra unei limite inferioare care depinde de natura materialului sau, echivalent, lungimea de undă trebuie să fie sub o anumită valoare. Intensitatea fluxului de radiație incident influențează mărimea curentului electric produs, dar nu determină apariția fenomenului
Efect fotoelectric () [Corola-website/Science/299848_a_301177]
-
alte materiale, atât conductoare cât și izolatoare, dar conductibilitatea electrică a materialului este necesară în aplicațiile în care efectul fotoelectric se detectează prin apariția unui curent electric. Efectul fotoelectric extern poate fi explicat simplu dacă se acceptă ipoteza că radiația electromagnetică este formată din particule (pe care le numim fotoni). Fiecare foton poartă o cantitate de energie proporțională cu frecvența de oscilație a câmpului electromagnetic. La incidența fotonului pe suprafața unui metal este posibil ca această energie să fie transferată unui
Efect fotoelectric () [Corola-website/Science/299848_a_301177]
-
unui curent electric. Efectul fotoelectric extern poate fi explicat simplu dacă se acceptă ipoteza că radiația electromagnetică este formată din particule (pe care le numim fotoni). Fiecare foton poartă o cantitate de energie proporțională cu frecvența de oscilație a câmpului electromagnetic. La incidența fotonului pe suprafața unui metal este posibil ca această energie să fie transferată unui electron din rețeaua cristalină a metalului. Dacă energia transferată este suficientă pentru ca electronul să depășească bariera de potențial pusă de interfața dintre metal și
Efect fotoelectric () [Corola-website/Science/299848_a_301177]
-
Astfel, dacă energia fotonului este sub pragul de extragere a electronului din cristal, mărirea numărului de fotoni (intensificarea fluxului de lumină) nu poate ajuta la declanșarea efectului fotoelectric. I. Intensitatea curentului fotoelectric de saturație depinde direct proporțional de fluxul radiației electromagnetic de incidență când frecvența este constantă. II. Energia cinetică maximă a fotoelectronilor emiși este direct proporțională cu frecvența radiației electromagnetică incidente și nu depinde de flux. III. Efectul fotoelectric se produce dacă și numai dacă frecvența radiației electromagnetice incidente este
Efect fotoelectric () [Corola-website/Science/299848_a_301177]
-
lumină) nu poate ajuta la declanșarea efectului fotoelectric. I. Intensitatea curentului fotoelectric de saturație depinde direct proporțional de fluxul radiației electromagnetic de incidență când frecvența este constantă. II. Energia cinetică maximă a fotoelectronilor emiși este direct proporțională cu frecvența radiației electromagnetică incidente și nu depinde de flux. III. Efectul fotoelectric se produce dacă și numai dacă frecvența radiației electromagnetice incidente este mai mare sau egală decât o constantă de material numită "frecvența de prag" sau "pragul roșu". IV. Efectul fotoelectric extern
Efect fotoelectric () [Corola-website/Science/299848_a_301177]
-
fluxul radiației electromagnetic de incidență când frecvența este constantă. II. Energia cinetică maximă a fotoelectronilor emiși este direct proporțională cu frecvența radiației electromagnetică incidente și nu depinde de flux. III. Efectul fotoelectric se produce dacă și numai dacă frecvența radiației electromagnetice incidente este mai mare sau egală decât o constantă de material numită "frecvența de prag" sau "pragul roșu". IV. Efectul fotoelectric extern este practic instantaneu.( Δt≈1 ns = 10^-9 s) Cantitativ, efectul fotoelectric se poate descrie folosind formula: unde
Efect fotoelectric () [Corola-website/Science/299848_a_301177]
-
coloidala de magnetita realizată este pură, nu conține impurități sau aglomerări compacte de particule și are comportament superparamagnetic. Nanoparticulele de magnetita preparate ar putea fi utilizate pentru legarea și vectorizarea unor substanțe biologic active, în terapia antitumorală prin hipertermie indusă electromagnetic, ca agenți de contrast în imagistică de rezonanță magnetică etc. Se preconizează că suspensia coloidala de magnetita realizată, să constituie materialul de bază pentru obținerea unui fluid magnetic biocompatibil apos stabilizat cu dextran și alți biopolimeri, în vederea preparării unui complex
NANOPARTICULE DIN MAGNETITA CA PURTATORI MAGNETICI by Geta Olariu, Crina St?ngu () [Corola-other/Science/84280_a_85605]
-
, numită și Forță nucleară tare, este una din cele 4 interacțiuni fundamentale naturale cunoscute în prezent, celelalte trei fiind: Forța nucleară tare este și cea mai puternică din aceste interacțiuni, fiind de 100 de ori mai puternică decât forța electromagnetică, de 10 ori mai puternică decât forța slabă și de 10 ori mai mare că forța gravitațională. Forța nucleară tare face ca protonii și neutronii să rămână integri și stabili. Are o distanță de acțiune foarte scurtă, de circa 10
Interacțiunea tare () [Corola-website/Science/299436_a_300765]
-
asupra quarcurilor, anti-quarcurilor și împotriva gluonilor înșiși. Acest proces este detaliat în teoria cuantică cromodinamica(QCD). Înaintea anilor 1970, protonii și neutronii erau considerați particule elementare indivizibile. Era cunoscut ca protonii purtau o sarcină electrică pozitivă. În ciuda faptului că respingerea electromagnetică realiza respingerea particulelor încărcate cu același fel de sarcină electrică, mai mulți protoni apăreau legați împreună în nucleele atomice cu neutroni cu sarcina zero, nu se știa mecanismul acestor legături. Mult mai tarziu s-a descoperit că protonii și neutronii
Interacțiunea tare () [Corola-website/Science/299436_a_300765]
-
care țineau împreună quarcurile din protoni și neutroni. Teoria cuantică a cromodinamicii explică cum cuarcii poartă o caracteristică numită culoare, deși nu are nici o legătură cu spectrul vizibil... În teoria cromodinamicii cuantice, interacțiunea puternică este descrisă, la fel că forța electromagnetică și interacțiunea slabă, prin intermediul schimbului de bosoni. Cuanta câmpului interacțiunii țări este gluonul, existând opt tipuri de gluoni. Gluonii transmit sarcina de culoare (care pot fi de trei tipuri: "verde", "albastră" și "roșie") între quarcuri. Antiquarcurile au sarcinile de culoare
Interacțiunea tare () [Corola-website/Science/299436_a_300765]
-
un caracter rezidual. Nucleonii au mereu sarcina de culoare egală cu zero. Cu toate acestea, există o interacțiune reziduala între aceștia (însă aceasta este departe de a fi comparabilă cu forțele van der Waals, care pot fi considerate că interacțiuni electromagnetice între atomii neutri din punct de vedere electric și/sau molecule). La o distanță de aproximativ 2,5 fm, forța de atracție a interacțiunii puternice reziduale este comparabil de puternică cu repulsia electrostatica dintre protoni. La o distanță mai mare
Interacțiunea tare () [Corola-website/Science/299436_a_300765]
-
Electrostatica este știința care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în repaus. Din punct de vedere istoric fenomenele electrostatice au fost descoperite înaintea celor electrodinamice (sau electromagnetice), care studiază sarcinile electrice în mișcare și pe baza cărora funcționează motoarele electrice. În antichitate fenomenele electrostatice au fost luate drept supranaturale și li s-au dat explicații spirituale. Un exemplu de fenomen electrostatic: frecând două materiale inițial neutre din
Electrostatică () [Corola-website/Science/298845_a_300174]
-
logice, se constată că legile fizice au în mod necesar o anumită formă. Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din observația că transformarea care permite schimbarea unui sistem referențial, transformarea lui Galilei, nu este valabilă pentru propagarea undelor electromagnetice, care sunt dirijate de ecuațiile lui Maxwell. Pentru a putea împăca mecanica clasică cu electromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminii, măsurată de doi observatori situați în sisteme referențiale inerțiale diferite, este totdeauna constantă (ulterior a demonstrat că acest
Teoria relativității () [Corola-website/Science/297761_a_299090]
-
ul este o particulă subatomică fundamentală cu sarcină electrică negativă, fiind simbolizat e. Este un tip de lepton de spin ½ care participă la interacțiunile electromagnetice, masa acestuia fiind de aproximativ 1/1836 din cea a protonului. Împreună cu nucleul atomic, electronii formează atomul. Interacțiunea lor cu nucleii adiacenți este principala cauză a legăturilor chimice, electronii de valență fiind cei care participă la formarea acestor legături. Numele
Electron () [Corola-website/Science/297813_a_299142]
-
este atribuită chimistului american Harold Urey, care a descoperit deuteriul în 1932. Înainte de 1940 multe metode au fost folosite la separarea unor mici cantități de izotopi necesare pentru cercetări. Unele din cele mai reușite au fost metoda centrifugă și separarea electromagnetică. Fiecare din aceste metode depind de o mică diferență de greutate a izotopilor de separat, și cel mai eficace sunt izotopii de hidrogen, unde diferențele de masă între două substanțe se ridică la 100%; în contrast, diferența în masă între
Izotop () [Corola-website/Science/297817_a_299146]
-
izotopii de uraniu-235 și uraniu-238 doar la puțin peste 1%. Acest factor de la 10 la 1 sau de la 100 la 1 face separarea mai îndepărtată de 10 sau de 100 de ori mai greu. În toate procesele, excluzând pe cel electromagnetic, separarea izotopilor include o serie de etape de procesare. Rezultatul final al unei singure etape este separarea materialului original în două fracțiuni, una care conține un procentaj puțin mai mare pentru izotopul mai greu decât amestecul original și celălalt conține
Izotop () [Corola-website/Science/297817_a_299146]
-
constă în variația frecvenței unei unde emise de o sursă de oscilații, dacă aceasta se află în mișcare față de receptor. poate fi constatat atât în cazul undelor electromagnetice (inclusiv lumina), cât și în cazul undelor elastice (inclusiv sunetul). Frecvența măsurată crește atunci când sursa se apropie de receptor și scade când sursa se depărtează de receptor. Să considerăm o mașină ce trece pe lânga noi în viteză. Vom observa
Efectul Doppler () [Corola-website/Science/297839_a_299168]
-
mișcării particulelor materiale la scară atomică. Ea a apărut, în primele decenii ale secolului XX, ca rezultat al unui efort colectiv de a înțelege fenomene care în fizica clasică nu-și găseau explicația: structura atomilor și interacția acestora cu radiația electromagnetică. Mecanica cuantică nerelativistă a rezolvat problema structurii atomice; extinsă apoi pentru a ține seama de principiile teoriei relativității, ea a deschis drumul către teoria cuantică relativistă a radiației, numită electrodinamică cuantică. Denumirea de "mecanică cuantică" a fost păstrată pentru a
Mecanică cuantică () [Corola-website/Science/297814_a_299143]
-
cele două categorii de fenomene. Dificultățile pe care le-au întâmpinat aceste teorii în interpretarea interacțiunii dintre materie și radiație au stimulat dezvoltarea ideilor care, treptat, au dus la formularea mecanicii cuantice și apoi a electrodinamicii cuantice. În teoria radiației electromagnetice în echilibru termodinamic cu materia, distribuția spectrală a intensității radiației emise de un corp negru se afla în violent dezacord cu experiența. Planck (1900) a arătat că dificultatea putea fi ocolită pe baza ipotezei că schimbul de energie între materie
Mecanică cuantică () [Corola-website/Science/297814_a_299143]
-
momente cinetice). Hamiltonianul clasic pentru o particulă de masă formula 159 aflată sub acțiunea unor forțe care derivă dintr-un potențial este suma energiei cinetice și a energiei potențiale: În cazul unei particule de sarcină electrică formula 162 aflată într-un câmp electromagnetic care derivă din potențialul vector formula 163 și potențialul scalar formula 164 relația precedentă devine unde formula 167 e viteza luminii în vid. În mecanica cuantică, hamiltonianul este operatorul de evoluție; dacă nu depinde explicit de timp, el este operatorul atașat observabilei energie
Mecanică cuantică () [Corola-website/Science/297814_a_299143]
-
electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni, atunci acesta are un o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion. Electronii unui atom sunt atrași de protonii din nucleul atomic de această forță electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o altă forță, , care de obicei este mai puternică decât forța electromagnetică de respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, forța electromagnetică de respingere poate deveni
Atom () [Corola-website/Science/297795_a_299124]
-
și se numește ion. Electronii unui atom sunt atrași de protonii din nucleul atomic de această forță electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o altă forță, , care de obicei este mai puternică decât forța electromagnetică de respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, forța electromagnetică de respingere poate deveni mai puternică decât forța nucleară, și nucleonii pot fi astfel scoși din nucleu, lăsând în urmă un element diferit: dezintegrarea nucleară rezultă în
Atom () [Corola-website/Science/297795_a_299124]
-
atomic de această forță electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o altă forță, , care de obicei este mai puternică decât forța electromagnetică de respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, forța electromagnetică de respingere poate deveni mai puternică decât forța nucleară, și nucleonii pot fi astfel scoși din nucleu, lăsând în urmă un element diferit: dezintegrarea nucleară rezultă în . Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul: de
Atom () [Corola-website/Science/297795_a_299124]
-
absorbției sau radiației unui foton. Această cuantificare a fost folosită pentru a explica de ce orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere că, în mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară, pierd energie cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice, vezi "radiația de sincrotron") și de ce elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre discrete. Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi experimentale în favoarea teoriei lui Niels Bohr. Aceste rezultate au rafinat modelul lui Ernest Rutherford
Atom () [Corola-website/Science/297795_a_299124]
-
explica de ce orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere că, în mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară, pierd energie cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice, vezi "radiația de sincrotron") și de ce elemente absorb și emit radiații electromagnetice în spectre discrete. Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi experimentale în favoarea teoriei lui Niels Bohr. Aceste rezultate au rafinat modelul lui Ernest Rutherford și modelul lui , care avansa ideea că atomul conține în nucleu un
Atom () [Corola-website/Science/297795_a_299124]