8,125 matches
-
cetății (regretând că n-a rămas toată viața la umbra „falnicului Zid” care, scris așa, cu majusculă, capătă o puternică valoare simbolică în direcția unei posibile întemeieri), ori mărturisește, fără urmă de pudoare, că privește „cu nespus dor această străduță pustie, pe care tare mi-ar plăcea să mă plimb în clipa asta!” (13 iunie 1979 Ă 366). De fapt, înțelege că goana după gloria de la Paris, adică tentația centrului, a fost o cale greșită Ă și nu-i rămâne decât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
natura sunt fericit” (II, 113). Într-o altă zi de octombrie, de asemenea din alt an, iată: „Zi nespus de frumoasă. De la Saint-Rémy-lès-Chevreuse am umblat țase ceasuri tot ocolind până la Saint-Chéron. Pentru mine fericirea e să umblu pe un drum pustiu” (II, 243). Cioran parcurge zilnic kilometri întregi, dar poate că, toamna, fericirea e și consecința sentimentului neclar de sfârșit de lume, de amurg fără agonie. De fapt, toamna nici nu contează. Într-o zi de 31 decembrie, Cioran nota: „Am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
consecința sentimentului neclar de sfârșit de lume, de amurg fără agonie. De fapt, toamna nici nu contează. Într-o zi de 31 decembrie, Cioran nota: „Am făcut azi circa treizeci de kilometri în regiunea Étréchy și Boutigny. Ninsoare și drumuri pustii. Să fii singur pe un drum, numai cu gândurile tale, ba chiar fără ele! Ă ce mult îmi place lucrul ăsta. Departe de orașele astea populate de cadavre, căci Parisul nu e decât un cimitir sprințar” (II, 259). De fapt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aproape o sută de kilometri de mers pe jos. Sentiment de viață adevărată, de realitate, de ceva care nu mai există. / Nu se mai poate călători decât iarna, anotimp în care întâlnești cel mai puțin chipul hâd al turistului. Sate pustii, drumuri goale, ce fericire!” (III, 301). Probabil din aceleași motive, printre care nevoia de extaz, și dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
eu însumi. Și nu poți fi tu însuți decât în detrimentul idolilor tăi” (II, 288). Admirația nu lipsește nici acum din felul în care Cioran își privește originile. Chiar dacă e vorba despre o admirație a negativității: Spune într-un loc: „«Geniu pustiu» Ă iată cheia țării mele” (II, 26). Cheia lui însuși, în fond. Cât despre scepticism?! Până și evreii, spune Cioran, au devenit sceptici. Nu are importanță deocamdată că scepticismul capătă aici o conotație negativă. Iată: „În contact cu noi totul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi."141 Orația specifică momentului "Iertăciunii" reface dimensiunea existențială, din perspectiva creației originare, umanul fiind reclădit ca totalitate cosmică: Și-a zis bunul Dumnezeu, / Că nu-i bine, ci e rău, / Că nu e bine să fie / Lumea stearpă și pustie, / Pământul făr-de stăpân. / De-aceea, s-a-ntins singur, / Singur cu-a lui sfântă mână / Și-a luat de jos țărână / Și-a luat din pământ lut / Și-acest lut l-a blagoslovit / Și dintr-însul a făcut / Om, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
soare, / Cu gândul din iuțimea îngerească, / Ca de nemică să nu se sfiască."142 "Trecerea" în lumea de dincolo este o întoarcere la identitatea cosmică originară, dar, de data aceasta, comuniunea inițială se destramă, elementele primordiale se înstrăinează: "Bată-te pustia lut / Mult ești negru și urât. / Sorioara-ai îndrăgit / Și mi-ai pus-o în pământ. / Și mi-ai pus-o la răcoare, / Să n-ajungă leac de soare. / Nici soarele nu mi-a arde-o, / Da nici vântul nu mi-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
are loc cumetria, moașa închină copilul nașilor, zicând: "Din găoază, din rogoz / O ieșit ist făt frumos. / Și cere scufă și salbă / Să se ducă-n lumea albă. Cere cal de călărie / Și o stea la pălărie, / Ca să treacă de pustie; / Și mai cere un cal breaz, / Că-i fecior de om viteaz; Dă-i măicuț-un oboroc, / Ca să-și cate de noroc. Și mai dă-i măicuț-o sită, / Ca să-și cate de ursită; Și mai fă maic-o plăcintă, / S-o mâncăm
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
toiag."205 Pentru omul tradițional, soarta se plămădește în taina creației, "cântul" devenind dalta cu care se șlefuiește destinul uman: "Eu nu cânt că știu cânta, / Da mă doare inima. / Eu nu cânt de bucurie, / Cânt a jale și-a pustie. Eu nu cânt că știu să cânt, / Dorul inimii îl stâng, / Că dorul din pieptul meu / Îi ca pământul de greu. Când măicuța m-a făcut / A plouat ș-a bătut vânt, / Cum a fost vremea de rea / Așa trăiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Să-mi trăiesc viața cu drag."225 Împletirea planului narativ cu notațiile descriptive pune în evidență atitudinea de acceptare în fața "marii treceri", singurătatea asumată în fața morții, ca resemnare, fiind ilustrată de inversiunile care portretizează petrecerea din această lume ("neagră singurătate", "pustia moarte"), metafora exprimând chintesența vieții săvârșite ("car de lut"): "Urâtu-i, doamne, urât, / Când vin sorții de murit: / Te despărțește de lume, / Te lasă singur în vânt / Și te-amestecă-n pământ, / Te duce la țintirim / De-unde oamenii nu vin, / Te bagă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
exprimând chintesența vieții săvârșite ("car de lut"): "Urâtu-i, doamne, urât, / Când vin sorții de murit: / Te despărțește de lume, / Te lasă singur în vânt / Și te-amestecă-n pământ, / Te duce la țintirim / De-unde oamenii nu vin, / Te bagă-n groapă pustie / Unde nime nu te știe, / Nu te știe să te cate, / Ești neagră singurătate, / Îți dă-n piept un car de lut, / Ca să nu mai vii mai mult. Pe mormânt îți răsădește: / Guri de leu și lăcrămioare, / Nu-ți dă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Înapoi să nu mai vii, / Înapoi daca-i veni, / Te-ai învăța a trăi, / Zilele-a nu-ți prăpădi. / Cât trăiești nu te hrănești / Și nu te mai hodinești. / Dacă mori, de toate ai, / Și odihnă câtă vrai. Acolo-n pustia moarte / Îți ajung, doamne, de toate, / Nu te bate nici un gând, / Nu te mână nici un vânt."226 "Norocul" poate fi transpus într-un cadru spațio-temporal, prin intermediul planurilor narative alternante, structurate pe baza procedeului singularizării care redefinește relația eu lume: " Când
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
lăsat, / Că-s străină ca un cuc, / N-am milă unde mă duc.../ Astă vară ce-a trecut, / Rău m-a mai cântat un cuc, / Să las casa să mă duc. Cântă, cuce, numai mie, / Că de-amu eu sunt pustie; Pe ice nu mai cânta, / Că eu nu te-oi asculta, / Asculta-te-ar boalele / Și toate lingoarele!..."311 Privită ca mesager al norocului, pasărea înstăpânește umanul, învestindu-l gnoeseologic: "Pasăre galbenă-n cioc / Rău mi-ai cântat de noroc
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și am descântat / la fântâna lui Iordan / c-o crenguță de brădan / și alta de leuștean, / ca mușcătura ta să rămână / chiar în astă zi senină / ca un fir de mac / în patru despicat, / în mare aruncat. / Tipu. Tipu. / Pe pustii. Și de leac să fii."371 Înlănțuirea enunțurilor gnomice cu structurile imperative, completate de planurile comparative, prezintă scenariul magic al descătușării umanului din mrejele maleficiului: "Soare apune, / șerpe răpune. Cum apusul soarelui / ia puterea șerpelui, / așa descântecul meu / să ia
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
când zeului i se înfioară mâna/ de gheață, și Necunoscutul bate/ încet din clopot" ("Rond"). Peste tot este o negare, un sfârșit, parcă simțim atmosfera din "Marea trecere" a lui L. Blaga. Omul nu se mai poate sustrage unei vieți pustii până la jertfa definitivă. Viața este o pândă permanentă, care pe care se umilesc, se devorează, se ucid. Sicriele se înmulțesc halucinant, astfel că nu mai distingi cine este mort și cine este viu. Universul este în dezagregare, nici răul nu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
trufaș până unde apa se scufundă în apă". Patima și durerea sunt exterioare, nu există zbucium și nici noi întrebări raportate la existență. Poetul este descriptiv și retoric,iar unele încercări ale sale merg spre un suprarealism cuminte: Pluteau vânturi pustii/ și ziua pleca amantă bolnavă/ Tramvaiul fantomă plimbând/ Iepuri de casă". "Poeții de douăzeci de ani", subintitulat "Covor românesc",reînvie simbolic motivul tinereții fără bătrânețe: "Bună dimineața Românie!/ Azi bunul tău fiu, Ion prenume Ion/ vorbește din neamul neamurilor lui
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pe noi să-i dezvăluim sensul sau să-i dăm sens, pentru că poezia urca treptele albe de piatră, urcă în locurile inimii spre poarta întunericului. Întâlnim în poezia lui pe "Marele orb" care guvernează lumea, ce sălășluiește într-un univers pustiu; fragmente de real și imaginar sunt surprinse în stare de imponderabilitate. Cosmios, măsurătorul timpului, este invocat ca sentiment al morții potențat de teribila așteptare: "Vedem doar gurile lor strâmbându-se rar/ Cu buzele tremurând, desfășurându-se mari,/ Părul meu se
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
să le însuflețească. Poeții se adaugă ei înșiși, se raportează analitic, separând elementele constitutive ale unei lumi dispărute și încercând să modeleze un alt ansamblu, mai apropiat de noi: "pe jos e semnul lumii, dar în văzduh/ deplâng un turn pustiu/ și-un duh/ singurătatea lumii-n care pier" ("Totem", Romulus Guga). Evocarea istorică surprinde pe paleta el figuri de voievozi, virtuțile dacilor, sciților, sarmaților, etruscilor și pentru că mitologia ne lipsește, poeții au dat dimensiune eposului, l-au mitizat, l-au
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de înfrumusețare a prezentului, dându-i o notă de exemplaritate, prin invocarea unei glorii solare perene. Ioan Alexandru "Cum să vă spun", E. P. L., 1964; Viața deocamdată", Editura Tineretului, 1965; "Infernul discutabil", Editura Tineretului, 1966; "Vină", Editura Tineretului, 1967; "Vămile pustiei", 1969; "Imnele bucuriei", Editura Cartea Românească, 1973; "Imne", Eminescu, 1975. Prin evoluția sa, poetul pare a asigura în literatura contemporană linia liricii filozofice, educată în spiritul de profunzime al germanității în care au crescut Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Alexandru Philippide
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Dumneata însuți ești un înger spunea Filozoful" ("De unde vine umbra"). Întreaga poezie se concentrează în jurul ideii de sacrificiu, precum și a câștigării încrederii marelui public: să fie ascultat și atunci poate să moară " Pe aceste izvoare ce-mi frământă închipuirea". Universul "pustiei" devine universul spiritual al poetului, univers supus trecerii peste care veghează cel căruia poetul îi înalță "imne". "Un imn trebuie spus noaptea și numai celui/ Care singur veghează trecerea". Confundarea poetului cu absolutul în sensul atingerii unei creații majore ne
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sfintelor cuvinte/ Să le cunosc cu râvnă, să le pasc/ În iarba deasă de printre morminte" ("Marele preot"). Cuvântul însuși este primordial și obsesiv, se confundă cu elementele creației, biblic, cu însuși Creatorul: "La început a fost pustia/ și în pustie era vânt/ și-n vânt ardea ascuns cuvântul/ și în cuvânt era pământul". Interpretarea cuvintelor lui Ioan Evanghelistul este susținută de ideea că Dumnezeu trona peste pustiu. Odată inițiat, contaminat de arderile secrete, nu mai există drum înapoi, procesul este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Poetul capul nimănui/ Rostogolit din Zare-n zare/ Când pe pământ e marele amurg/ și când pe cer e ma rea-nmormântare". El, poetul, rămâne animatorul veacurilor, se identifică cu firea, cu începuturile ei, cu ideea de absolut: "Cât de pustie-i zarea fără EL/ Poetul început de Fire/ Pe marginea prăpastiei lăsat". ("Între Pustie și nemărginire"). Poetului îi stau în față lumina necreată, necuprinsul, nemărginirea, fulgerele care îl făuresc, pentru că "fără capăt este începutul": "Mă clatină un frasin din adânc
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și când pe cer e ma rea-nmormântare". El, poetul, rămâne animatorul veacurilor, se identifică cu firea, cu începuturile ei, cu ideea de absolut: "Cât de pustie-i zarea fără EL/ Poetul început de Fire/ Pe marginea prăpastiei lăsat". ("Între Pustie și nemărginire"). Poetului îi stau în față lumina necreată, necuprinsul, nemărginirea, fulgerele care îl făuresc, pentru că "fără capăt este începutul": "Mă clatină un frasin din adânc/ și ard în mine cerurile toate" pentru că simțim încercarea de-a face ceva, "ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a pururea să fiu/ zdrobit de tine cu iubire/ Decât să viețuiesc înmormântat/ în acest veac ucis de cimitire/ Paharul bucuriei l-am sorbit/ Beție sfântă pururi Slavă ție/ Eu nu mai sunt decât un Imn divin" ("Lumină necreată în Pustie"). Imnul năzuinței spre cer e contrapunctat de cântarea închinată vieții simple, împărtășită din roadele pământului: "Nu-i nici filozofie multă de folos/ Nici sihăstrie multă nu-i folositoare/ Să te lași dus e bine să fii duh/ Acolo unde-i
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dar zborul vulturilor este în afară și din această contra dicție se nasc cimitirele pe pământ; deci căutarea formelor perfecte, în ultimă instanță, este sensul existenței noastre până la moarte. Călătoria descoperă un schelet al unei mări ce a fost asemeni pustiei. Pustia a cunoscut foarte multe interpretări în critica noastră literară. Simbolistica, sensul acestei metafore-simbol îl deschide însuși poetul spre înțelegerea noastră. Astfel pustia este drumul spre cunoaștere, așa se explică inerența în cuprinsul ei a sentimentului bucuriei: Din când în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]