58,730 matches
-
jur de 1895) îl înfățișează îmbrăcat într-un costum elegant cu jiletcă, ținându-și mâna în buzunar într-o atitudine de relaxare, căutând parcă poza aristocratică. Acestui gest de salon îi este contrapusă privirea pictorului, intensă, cu ceva anxios. Această privire trădează, într-o gamă largă de accente și nuanțe, răceala pozei grandilocvente. Într-o poză făcută în atelierul său din vila de pe șoseaua Kiseleff în 1897-1898, apare ținându-și la fel mâna în buzunar, având în spate un șevalet și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Aici atitudinea voit degajată, care îi reușește mai bine unui caricaturist ca N.S Petrescu, Luchian pictând în atelier (acuarelă, 1910-1912), eșuează. Expresia chinuită a pictorului se relevă atât în poziția corpului, parcă chircit, în linia buzelor și în spectralitatea privirii. Pentru o scurtă perioadă de timp, Luchian cochetează cu lumea boemei, perioadă în care temele ei trec în senzualitatea liniilor Secession-ului, și mai ales în preocuparea pentru afișe, panouri decorative, un exercițiu de virtuozitate a liniei recuperabil din linia
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
pe pânză, 110,5 x 85,5 cm, Nasjonalgalleriet, Oslo, 1895) ne dezvăluie un personaj monden similar. În locul unde ar trebui să se afle pensula, se află o țigară. Mâna pictorului dezvăluie gestul delicat, dar și un început de crispare, privirea are însă o fixitate stranie, accentuată de jocul dintre lumină și umbră, și de perdeaua de fum violaceu care accentuează prin contrast aspectul spectral al acestui chip aflat parcă sub impresia unei viziuni. Similitudinea provine din acest joc între postura
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
lumină și umbră, și de perdeaua de fum violaceu care accentuează prin contrast aspectul spectral al acestui chip aflat parcă sub impresia unei viziuni. Similitudinea provine din acest joc între postura mondenă, voit degajată și un fond axios, decelabil în privirea ambilor artiști. De fapt, cu Autoportretul din 1905 (ulei), chipul lui Luchian dobândește o notă suplimentară, gravă, o strălucire aparte, mărturisind o circumscriere tragică a existenței sale. Privirea concentrată, pătrunzătoare a pictorului te fixează cu energia unei somații, ceva s-
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
joc între postura mondenă, voit degajată și un fond axios, decelabil în privirea ambilor artiști. De fapt, cu Autoportretul din 1905 (ulei), chipul lui Luchian dobândește o notă suplimentară, gravă, o strălucire aparte, mărturisind o circumscriere tragică a existenței sale. Privirea concentrată, pătrunzătoare a pictorului te fixează cu energia unei somații, ceva s-a schimbat și în jocul între lumină și umbră desfășurat pe cuprinsul chipului său, devine deductibilă o anxietate amestecată cu tristețe. Luchian pictează nu doar o état d
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
unei somații, ceva s-a schimbat și în jocul între lumină și umbră desfășurat pe cuprinsul chipului său, devine deductibilă o anxietate amestecată cu tristețe. Luchian pictează nu doar o état d'âme simbolistă, ci și o prise de conscience, privirea sa are ceva decisiv. Pictorul pare să-și fi asumat destinul, omul monden a dispărut, iar revenirile sale vor fi tot mai palide și nesigure. Printre cele mai cunoscute autoportrete se află Autoportretul intitulat Un Zugrav (ulei, 1906-1907, Galeria Națională
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
secundar a unei sensibilități maladive în acord cu sensibilitatea artistică, descifrabilă în expresia acestui chip ușor emaciat care poartă amprenta corozivă a unei suferințe resemnate, un Ecce Homo dolorist. Într-un alt autoprotret apare ținând o țigară aproape complet fumată, privirea sa are acum o intensitate aproape insuportabilă, semn al unor puternice combustii interioare. În Autoportretul din 1907 (desen) chipul său are un aspect abraziv, răvășit, străbătut de striații, zâmbetul este deja un arc încordat, iar privirea a căpătat o nouă
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
țigară aproape complet fumată, privirea sa are acum o intensitate aproape insuportabilă, semn al unor puternice combustii interioare. În Autoportretul din 1907 (desen) chipul său are un aspect abraziv, răvășit, străbătut de striații, zâmbetul este deja un arc încordat, iar privirea a căpătat o nouă tensiune. Avem un chip marcat de contrastul între o fragilitate maladivă și o rezistență încăpățânată, imprimată în toate celulele firii. Este chipul unui bolnav sau al unui mistic, chipul acesta care începe să capete contururi de
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de capacitatea de a picta. Autoportretul acuarelă din 1908 păstrează aceeași expresie, el nu-i furnizează pictorului ocazia unui exercițiu narcisic, ci a unei confruntări cu sine. În 1910, un alt autoportret în ulei reia expresia de concentrare aproape dureroasă, privirea are o rară calitate de punere în prezență, o reformulare tragică a eului creator, a pictorului pus în fața dificultăților unei sănătăți fragile, deteriorându-se tot mai mult pe măsură ce acuitatea sensibilității sale crește tot mai mult. Interesant acest autoportret și pentru
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
accentuării maladiei sale fac loc unei anxietăți și trăiri nevrotice decelabile în tablourile lui Munch. Spre deosebire de acesta, intensitatea se concentrează nu în figurile de spaimă, relevând contururi de tigvă ale trecătorilor sau în climaxul unui țipăt însolitat, ci în intensitatea privirii care pare să dizolve totul în jur, ca și în tăietura crudă a buzelor împiedicând parcă un strigăt. Reflexul decadent se desprinde din transformarea maladiei în subiect estetic, prin portretizarea ei sub semnul identificării cu eul profund pe care aceasta
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
forma ideală de exprimare într-un înveliș simbolic a unor năzuinți, a unor stări sufletești"342. Cu toate acestea, sculptura sa nu-și găsește în niciun fel locul printre cele ale contemporanilor. Devine nu doar interesantă, dar și necesară o privire în laboratul de creație al lui Paciurea, alcătuit din carnetele sale, care conțin numeroase schițe cu himere, ortografiate nervos. Într-adevăr, carnetele sale de lucru cu crochiuri pentru sculpturi sunt pline de himere, sculptorul le desenează neîncetat ca un exercițiu
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
care imaginația artistului s-a transformat într-o obsesie. În acest desen, himerele au chipuri de femeie litificate în grimasă, părul flamboiant accentuând o marcă temperamentală, proprie condiției artistului. Există aici o apropiere de reprezentările tradiționale ale sfinxilor decadenți cu priviri meduzante, unde feminitatea este subliniată prin contrast cu monstruosul. Această formă de reprezentare încă antropomorfă realizează trecerea spre reprezentările ulterioare, unde chipul uman este stilizat, esențializat, devine androgin. Sculptorul exersează posibilități, direcții, în cadrul aceleiași teme care-l preocupă. În cele
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
reprezentări ale himerelor în care corpul respectă datele anatomice, în care proporțiile nu sunt bulversate și materia nu devine fluidă. Reflexul niciunei emoții, a niciunui gând nu răzbate dinspre această creatură-carapace, pregătită parcă pentru luptă, tulburătoare în fixitatea obsesivă a privirii accentuată de frontalitatea sculpturii. Determinant pentru seria himerelor paciuriene sunt anii 1927, 1928, când sculptorul realizează cele trei himere corespunzătoare fiecare unui element: Apa, Aerul, Pământul. În ciuda unei receptări dificile, pentru Himera Văzduhului avea să primească, în 1927, Premiul Național
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
a geniului eminescian, însă, în acest caz, figura se detașează de abordarea romantică prin închiderea ei într-o mască a misterului. Frontalitatea personajului are caracterul unei provocări ce nu poate fi eludată, fruntea evocă un imperiu al gândurilor, intangibile, așa cum privirea pătrunzătoare pare să străpungă orice rezistență. Sfinxul, ca și zeul războiului, devine un erou modern, teribil și misterios. Nu trebuie trecut cu vederea că o variantă a acestei sculpturi se regăsește plasată pe un postament la mormântul sculptorului (figura 96
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
acest profil reflexiv, cu un fel de tragism condensat, să-l constituie Eminescu și felul în care acesta utilizează tema geniului în poezii precum "Luceafărul", "Geniu pustiu", "Odă în metru antic" etc. Tânărul sfinx pare adâncit într-o contemplatio morosa, privirea sa nu este una frontală, ci are un mic unghi de înclinație care o scoate din sfera contingentului, focalizându-se asupra a ceva ce iese din sfera vizibilului. Această privire este oarbă pentru ceea ce se află în jur, Sfinxul lui
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
antic" etc. Tânărul sfinx pare adâncit într-o contemplatio morosa, privirea sa nu este una frontală, ci are un mic unghi de înclinație care o scoate din sfera contingentului, focalizându-se asupra a ceva ce iese din sfera vizibilului. Această privire este oarbă pentru ceea ce se află în jur, Sfinxul lui Paciurea este un simbol al replierii spre propria interioritate, chestionată în tăcere și solitudine. Această privire nu mai este ambiguizată sexual, ci deschide o cale inițiatică către un univers ideatic
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
din sfera contingentului, focalizându-se asupra a ceva ce iese din sfera vizibilului. Această privire este oarbă pentru ceea ce se află în jur, Sfinxul lui Paciurea este un simbol al replierii spre propria interioritate, chestionată în tăcere și solitudine. Această privire nu mai este ambiguizată sexual, ci deschide o cale inițiatică către un univers ideatic vast. Privirea sfinxului "înăuntru se deșteaptă", expresie a unei pure și indicibile interiorități. Sfinxul paciurian este intens spiritualizat, separat de forțele instinctului, atras de o forță
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
oarbă pentru ceea ce se află în jur, Sfinxul lui Paciurea este un simbol al replierii spre propria interioritate, chestionată în tăcere și solitudine. Această privire nu mai este ambiguizată sexual, ci deschide o cale inițiatică către un univers ideatic vast. Privirea sfinxului "înăuntru se deșteaptă", expresie a unei pure și indicibile interiorități. Sfinxul paciurian este intens spiritualizat, separat de forțele instinctului, atras de o forță ipsatorie. Petre Oprea sugera destul de riscat chiar o apropiere de David al lui Michelangelo, sesizând la
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
a unei Madone libidinoase care împinge într-o arie periferică, nesemnificativă, rezultatul accidental, rezidual al coitului. Madona lui Munch nu corespunde în niciun caz funcției sacrale, desprinse din iconografia tradițională a compozițiilor cu tema Madona și Pruncul. Sânii, ambii expuși privirii, nu sunt înfățișați în exercițiul alăptării, ci pentru a accentua senzualitatea femeii. Figură maternală coruptă, Madona a devenit Veneră, iar Munch aplică după un cod decadent inversiunea malefică, acel "de-a-ndoaselea" pe care Gilbert Durand în Arte și arhetipuri îl înregistra
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
picioare, iar reptila îi înconjoară corpul lăsându-i dezvelit bustul și odihnindu-și capul pe umărul ei, cu gura deschisă ca pentru a ataca. În Senzualitate (1891), șarpele încolăcește corpul femeii-Melusină, trecându-i printre coapse asemeni unui gigantic penis, în timp ce privirea ei se păstrează în aceeași notă lascivă. Elementul viril o pune în posesia puterii, dar o și predă unei ambiguități sexuale pe care Gudrun Körner o transferă la nivelul unei ambiguități a lecturii. Această juxtapunere a celor două naturi ne
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Într-un alt tablou, senzualitatea se dublează de o notă de reverie. Culcată pe niște perne pe un divan, cu o moliciune orientală de odaliscă, femeia pare transportată în paradisul artificial al unei feerii opiacee, în timp ce farmecul corpului este expus privirii. Cearșaful îi maschează discret sexul, însă nu dintr-un reflex pudibond, Pallady nu se va reține în a doua perioadă a sa să prezinte sexualitatea feminină de o manieră tranșantă. Este vorba doar de un joc perfid al seducției, făcând
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
o ambiguitate în ce o privește pe această femeie, care împiedică încadrarea ei în tipologie, fie cea a unei femme fragile sau a unei femme fatale. Spre deosebire de tabloul lui Pallady, calele nu devin eufemismele devoalate ale unei sexualități febricitate senzual, privirea este cea care indică florile, și nu invers. Există aici o simbioză între reflecție și visare, între spirit și expresia subtilă a unei dorințe, reveria. Floarea pare să exercite un fascin asupra tinerei femei, lujerul pe care se înalță urmează
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
după izgonirea din Rai, ca emblemă a pudorii și consecință a punerii sexualității sub semnul interdicțiilor localizează indicial zona pubiană și sânul, ca și la Pallady. Nu există aici nimic din senzualitatea nudului pictorului român, totul este sublimat la nivelul privirii și a unor simboluri. Floarea nu mai are nimic lilial, ea face vizibilă o atracție inavuabilă, este o floare a răului. Lujerul ei se lipește asemeni unui șarpe de coapsa femeii și, deși nu vedem acest lucru din cauza frunzei-paravan, îi
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
De fapt, reflexivitatea ca delectatio morosa și meditație filozofică pe marginea efemerității se regăsește în celebra garvură a lui Dürer, mal du coeur rezonează încă de la început cu un mal du pensé. Mâna dusă la tâmplă se însoțește cu o privire pierdută în depărtare sau absorbită în abisul vacuității interioare. Aristotel descria melancolia ca simptom al excelenței, fiind specifică geniilor, poeților, oamenilor de stat, eroilor. Primele două roluri, geniul și poetul, devin esențiale, și la rândul lor, ele fuzionează într-o
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
sumbre, ca în cazul lui Des Esseintes, estetul decadent din În Răspăr, sau la Franz von Stück, Lucifer (1890). Așezat pe ceea ce ar putea fi o piatră tombală, îngerul căzut, cu bărbia sprijinită în podul palmei, ne fixează cu o privire pătrunzătoare, dar care este în același timp o privire oarbă, privirea vitrificată a celei mai negre melancolii. Există însă și o altă dimensiune a melancoliei, diluată, îndreptată către stările de reverie, de difuză tristețe, asociate nu unor crepuscularități cu contur
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]