6,318 matches
-
însele o furtună dezlănțuită pe mare, asociată morții și imposibilei odihne a celor cărora le-au răpit pentru totdeauna somnul (corăbierul mort pe vasul său, marinarul condamnat să nu mai adoarmă în veci). Din vorbele lui Banquo reiese limpede că „arătările” ce le-au ieșit în cale sunt, sub bizarele lor înfățișări, întruchipări ale sălbăticiei (wild), ale non-umanului („not like th’ inhabitants o’th’earth”), veritabile figurări ale unui altundeva devenit dintr-odată aici și acum: ...Cine sunt Aceste iezme stranii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cu fantoma, suscită aceleași întrebări pe care le naște întâlnirea cu o alteritate al cărei statut e incert, una plasată undeva între uman și non-uman, despre care nu se știe dacă este o apariție efectivă sau o iluzie. Totuși aceste arătări posedă o cunoaștere a trecutului, a prezentului și a viitorului, așa cum o dovedesc cele trei saluturi adresate lui Macbeth. Banquo arată că a înțeles asta foarte bine, atunci când le spune: Dar dacă știți citi-n sămânța vremii, Spunând ce bob
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
fie adevărate. Îl derutează confuzia dintre fast și nefast, dintre bine și rău, căci, pe firul timpului pe care îl deapănă obscurele oracole, adevărul prezentului deschide perspectiva unui viitor întunecat de viziuni funeste, înfricoșătoare (horrible imaginings, horrid image). De parcă ciudatele arătări i-ar prevesti odioasele crime pe care le va făptui. Ca și pentru vrăjitoare, omorul e pentru el mai întâi un gând, o plăsmuire a minții: „is but fantastical” (termen folosit și de Banquo în legătură cu bizarele creaturi). Dar metamorfoza s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
fi taina puterii pe care o dețin. E tulburat și măcinat de incertitudini; ar accepta, ca să le spulbere, chiar și originea satanică a harului lor. Iar ele, după îndeplinirea unui ritual clasic de vrăjitorie, vor invoca pentru el cele trei arătări și-l vor lăsa să asculte cele trei faimoase profeții. Să nu uităm însă că apariția fantomei lui Banquo, la sfârșitul actului al treilea, a fost ceea ce l-a determinat pe Macbeth să-și dorească o nouă întâlnire cu „arătările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
arătări și-l vor lăsa să asculte cele trei faimoase profeții. Să nu uităm însă că apariția fantomei lui Banquo, la sfârșitul actului al treilea, a fost ceea ce l-a determinat pe Macbeth să-și dorească o nouă întâlnire cu „arătările”. S-ar părea așadar că, în Macbeth, vrăjitoarele se plasează oarecum între apariția efectivă a unui mort întors printre cei vii și viziunea interioară, halucinată, a asasinatelor, a fantomelor-fantasme lăuntrice, anunțătoare și purtătoare de moarte. În sufletul lui Macbeth, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
s-ar fi aflat lângă el. Nici o fantomă nu se arată ca atare pe scenă, nimic nu-i indică prezența efectivă în textul lui Shakespeare, dar cardinalul privește țintă, ca un nebun, ceva ce nu vede decât el, o stranie arătare despre care nu știm cu precizie dacă este apariția unei fantome sau a unui mort înviat, ieșind din mormânt și umblând. Arătarea nu mai are ochi, părul îi este zbârlit „ca firele unei momeli cleioase, cu care ar vrea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
textul lui Shakespeare, dar cardinalul privește țintă, ca un nebun, ceva ce nu vede decât el, o stranie arătare despre care nu știm cu precizie dacă este apariția unei fantome sau a unui mort înviat, ieșind din mormânt și umblând. Arătarea nu mai are ochi, părul îi este zbârlit „ca firele unei momeli cleioase, cu care ar vrea să-mi prindă sufletul din zbor”, spune cardinalul. Să fie oare Gloucester „revenit la viață” sau fantoma lui care bântuie printre cei vii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de fantome. Chiar și atunci când istoria are de-a face cu veritabile fantome, ca în Macbeth, autenticitatea acestora include întotdeauna un dram de incertitudine. La sfârșitul scenei aparițiilor din actul al patrulea, în care prezența spectrului lui Banquo confirmă veridicitatea „arătărilor”, tensiunea dintre adevăr și minciună, aceeași din prima întâlnire cu vrăjitoarele, continuă să persiste. În revelațiile aparițiilor, ceva va rămâne până la capăt sub semnul întrebării, al ambivalenței: înșelătorie sau sinceritate? Adevăr sau minciună? „That lies like truth”, acesta este permanentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să rămână nevăzut. Deși, așa cum am mai spus, Oberon e liber să acționeze și la lumina zilei, puterea lui rămâne totuși cea pe care i-o dă noaptea, o noapte de vară ce-și amintește de cea a spectrelor, a arătărilor. Oberon, magicianul în stare să plăsmuiască năluciri, vedenii, este și cel ce poate să le destrame. El dirijează toate aceste jocuri ale aparițiilor și ale disparițiilor; cu alte cuvinte, toate aceste jocuri ale teatrului. Ca și cum ar fi vrut să pună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care „uluirea”, stupoarea chiar, ating apogeul. Este și apogeul întregii povești, poveste care o înlocuise treptat pe aceea începută de Mamillius în prima scenă din actul al doilea și rămasă neterminată: o poveste de iarnă, cu „duhuri și stafii”, cu arătări de speriat, căci, spusese atunci Hermiona, Mamillius excelează în arta de a îngrozi pe toată lumea cu istoriile lui despre strigoi. El fusese întrerupt tocmai atunci când spunea: „A fost odată un om care locuia lângă un cimitir...”. Ar fi urmat probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
acum episodul statuii ce va prinde viață. Mai mult decât atât, pentru a apropia și mai mult fantoma de o făptură asemănătoare ei, înainte de a introduce în scenă statuia, Shakespeare tratează întoarcerea Perditei ca și cum ar fi vorba despre revenirea unei „arătări” ce seamănă izbitor cu propria-i mamă. Reîntâlnirea cu Perdita sau scena dublei fantome: fantoma Perditei (crezută moartă) și, prin asemănarea perfectă cu răposata ei mamă, fantoma Hermionei însăși... „Ești maică-ta! Ești maică-ta!”, va exclama uluit Leontes. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cu Cerșetorul, dublul său hoinar, aflat mereu pe drumuri, și că ar fi copilul unui spiriduș? Nu are el, mai presus de orice, nostalgia pădurii, a mării și a spațiilor sălbatice? Firește, nu crede în poveștile cu spiriduși și alte arătări dintr-astea, dar recunoaște totuși că „sunt simboluri în parte adevărate”. Iar spiridușii în care nu crede nu se întorc și ei întotdeauna, precum fantomele? „Nu sunt oare spiridușii niște suflete zbuciumate ce-și așteaptă izbăvirea? Sunteți de acord, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
transformat într-o moartă vie se produsese cu adevărat. Mumia e, așadar, părtașă la săvârșirea păcatului: „Ne unesc fărădelegile și greșelile noastre ascunse...”. De aici și neputința personajelor de a-și despărți destinele, ceea ce le face să devină niște veritabile arătări, niște morți vii pândiți de nebunie. Tot astfel se explică și de ce în scena cinei spectrelor din salonul rotund, cina „celor pe jumătate morți”, așa cum spun servitorii, victimele stau alături de călăii lor, serviți la masă de o ciudată Bucătăreasă, ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
efect magic, „scăldată într-o lumină nouă, ca semn vestitor al unei apariții”. Într-adevăr, alături de Ilse - actrița în carne și oase -, celelalte două femei din piesă - veritabile personaje de „teatru în teatru” - sunt tratate ca niște „apariții”, ca niște arătări fantomatice. Ilse însăși atribuie prezența lor puterilor speciale ale lui Cotrone și îl imploră pe acesta să nu distrugă vraja: e ușor de înțeles că, punând „aparițiile” alături de actor, Pirandello a ținut să sublinieze forța de realitate a personajului imaginar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
al cărei decor era semnat de Balthus 1, că „sunt rodul fanteziilor unei fantome care parcă s-ar fi trezit deodată întoarsă la vârsta copilăriei”, căci „copilăria e ca și moartea; o lumină, un sunet, un strigăt iau proporțiile unor arătări uriașe”. Fapt care ar explica de ce, în opinia lui, toată această „hârjoană idilică” din spectacolul discutat este indisociabilă de „ceva insolit, ceva ce reprezintă însuși fondul operelor shakespeariene și care le apropie atât de mult de dramele grecești”. În pădurea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de actorii-dansatori din Bali? În fața spectacolului acestora, Artaud are sentimentul că asistă la intrarea în scenă a unor fantome de a căror forță halucinatorie se simte acaparat, că vede evoluând - pe scena devenită un soi de „loc al aparițiilor” - niște „arătări dintr-o altă lume”, niște „fantome de pe lumea cealaltă”. Ca și la indienii tarahumara, extaziați de faptul că, în sfârșit, „Ziua cea mare a Ritului și a fulgerătoarei apariții a sosit”, momentul reprezentației balineze este ziua când invizibilul poate fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cază acolo, peste ele, și au borât și mațele din ei, rău, tot pă lângă garduri, sprijiniți cu un umăr, așa, dă ele, că li se tăiaseră picioarele dă frica morții. Apoi mișcă ceva printre nămeți și văzurăm, fraților, o arătare, un strigoi, gol și vânăt. Tot întindea mâna înghețată spre Glavnoe Komandir. Să-ndură careva și-i aruncă un posmag. Și, drept spui, pă crucea mea, că nu l-a mai mestecat, nu l-a mestecat dăloc. S-a scurs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
și peretele acoperit cu plăci de faianță, cam până la un metru înălțime. Fantoma care ne deschise ușa nu avea de gând să facă lumină. De altfel nici nu era nevoie, căci chipurile ni se deslușeau destul de clare. Văzui atunci că arătarea în alb, cu cămășuța până la glezne, nu era un copil ci o femeie slabă și măruntă și nu în prima tinerețe. Între oalele de pe perete atârna un violoncel. - Ioșca, cine cântă? întrebai cu vocea ridicată, așa cum vorbeau și ei între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
cu cerneală roșie, parcă. Îmi plăcuseră de la prima vedere, ochii vineți, genele castanii, de aceeași patină ca și părul lins, plecat din boneta care-i ascundea o bună parte a frunții drepte și netede. Doamna Pipersberg o angajase, impresionată de arătarea ei masivă și totuși mlădioasă. O primise după ce făcuse un calcul rece de femeie de afaceri, concediind pe loc două fete slăbănoage, stoarse de muncă. Ceva mai înaltă decât mine, Albertina mă privea de sus, cerceta banana ce i-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
cealaltă se scărpina la subțioară prin cămașa jerpelită. Vreți să vi-l prezint? întrebă șeful de birou. — Nu, mulțumesc, spuse domnul Levy. Unde găsești oamenii pe care îi aduci să lucreze la birou, Gonzalez? Nicăieri n-am mai văzut asemenea arătări. — Îmi face impresia că-i gangster, spuse doamna Levy. Nu ții bani aici, nu-i așa? — Eu cred că domnul Zalatimo-i cinstit, șopti domnul Gonzalez. Are doar probleme cu alfabetul. Și înmână domnului Levy un teanc de scrisori. Sunt mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
care îl oprise la toaletă? George deveni foarte nervos. — Cum arată prietenu’ ăla a’ tău deghizat? se interesă George, rânjind ca s-o facă pe viteazul. — E mic și evaziv, îl lămuri Ignatius cu o voce vicleană. Un fel de arătare. Aleargă de ici-colo neobosit, în căutare de pungași. Un timp a stat ascuns într-o toaletă, dar acum a ieșit din nou afară pe stradă, unde este la dispoziția mea și-l pot chema în orice clipă. George simți un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
dragule. Am să te întreb, totuși: auzit-ai tu de moară cu cai? --Citind în cele documente, tocmai am găsit că, la 22 ianuarie 1794, Mihail Costandin Șuțul voievod arată că “cuvioșie sa egumen sfintii mănăstiri Trei Sfetitile au făcut arătare domniei mele că spre... lesnire la hrana norodului din orașul Ieșii cu cheltuiala mănăstirii făcând o moară de cai... supt mănăstire în vale s-au rugat... ca această să nu fie supărată... cu vrun feliu de dare”. Și după aproape
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
a încins sabia și în fiecare zi bucureștenii îl vedeau, trecând pe jos pe Podul Mogoșoaiei, puțin cam încovoiat și târând piciorul. Lumea îl privea cu mirare căci, în adevăr, atât prin vârsta cât și prin uniforma lui, era o arătare din alte vremuri, un fel de strigoi care redeștepta în minți o epocă de înjosire și de toate umilințele naționale. Când omul acesta, îmbrăcat în uniforma străinului, trecea pe străzi, îți trecea pe dinaintea ochilor trecutul. Dar Bucureștii aveau și nota
Bucureştii de altădată by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1328_a_2730]
-
omul care era cauza acestei mișcări. Se știa că doctorul Romniceanu va veni la Spitalul Colțea. Aci studenții îl așteptau. Manifestația era pregătită din vreme, camerele, coridoarele, curtea erau pline de studenți. Când doctorul Romniceanu apăru, fu primit cu aceleași arătări de ostilitate. Însă Romniceanu era îndrăzneț și dârz. Rezista cu cuvinte violente dar, în fața numărului și a hotărârii manifestanților, fu silit să bată în retragere. Repede se sui în careta care-l aștepta la poartă. După el studenții vociferau și
Bucureştii de altădată by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1328_a_2730]
-
lui Șerboianu în cadrul mișcării cremaționiste și, în special a studiului său privind relația între cremațiune și religia creștină, "negăsind nici un argument puternic și de natură a fi opus acelora expuse", exercitau "presiuni enorme de toate genurile, pentru ca, cel puțin continuarea arătării documentate că religiunea creștină nu se opune cremațiunii, să fie întreruptă"115. De ce natură, cum se manifestaseră și mai ales unde, nu se preciza în această informare, nici în acel număr al revistei și nici în cele ulterioare. De aceea
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]