6,191 matches
-
induce o fermentație. Meritul identificării corecte a sclerotului ca fiind o ciupercă aparține lui Augustin Pyramus de Candolle (1778-1841). În 1853 micologul francez Louis René Tulasne este primul care identifică ciuperca "Claviceps purpurea", ca fiind cauza unor otrăviri. În 1938 chimistul elvețian Albert Hofmann, în cursul cercetărilor sale efectuate în cadrul laboratoarelor Sandoz, sintetizează pentru prima oară LSD din ergot. Ulterior, s-a descoperit că ergotul de secară era folosit de mii de ani de călugării tibetani la ritualuri mistice, ce s-
Cornul secarei () [Corola-website/Science/304742_a_306071]
-
pentru a parfuma camera. Augustus parfuma dulapurile sale cu haine împotriva moliilor. Arabii sunt cei care au legat trecutul parfumurilor cu prezentul. Procesul extragerii uleiurilor din flori prin distilare, a fost inventat de Avicenna, un doctor arab, care era și chimist. Procedura este și astăzi folosită în întreaga lume. În timpul domniei lui Catherine de Medici (1519-1589) industria parfumurilor era înflorătoare în Franța. Regina avea propriul parfumier din Italia, Rene le Florentin. Laboratoarele lui erau conectate cu apartmentele reginei prin pasaje subterane
Apă de toaletă () [Corola-website/Science/304764_a_306093]
-
artă preparării parfumurilor, a luat naștere în Mesopotamia antică și Egipt, si a fost rafinat în continuare de Români și Perși. Deși parfumuri și parfumerii au existat în India, o mare parte din aromele lor se bazează pe tămâie. Primul chimist înregistrat a fost o femeie pe nume Tapputi, o preparatoare de parfumuri. Ea a distilat flori, uleiuri și obligeana, cu alte aromatice, iar apoi le-a filtrat și le-a pus înapoi, repetând procedura de nenumărate ori. Arheologii au descoperit
Parfum () [Corola-website/Science/304761_a_306090]
-
în Pyrgos, Cipru. Aceste parfumuri au o vechime de aproximativ 4.000 de ani. Parfumurile au fost descoperite într-o parfumerie antică. În epoca veche, oamenii au folosit ierburi și condimente precum migdale, coriandru, mirt, rășina de conifere, bergamot. Un chimist arab, Al-Kindi (Alkindus), a scris, în secolul al nouălea, o carte despre parfumuri, pe care l-a denumit: ""Cartea Chemist a parfumurilor și distilării"". Aceasta conține peste o sută de rețete pentru uleiuri aromate, balsamuri, ape aromatice și înlocuitori sau
Parfum () [Corola-website/Science/304761_a_306090]
-
de culoare gri, ductil, fiind găsit des în mineralul piroclor (principala sursă comercială de niobiu) și în columbită. Caracteristicile fizico-chimice ale acestui metal sunt similare cu cele ale tantalului, fapt care influențează distingerea celor două elemente chimice. În anul 1801, chimistul englez Charles Hatchett a descoperit un nou element similar cu tantalul și l-a numit columbiu; în 1808, chimistul englez William Hyde Wollaston a concluzionat greșit că tantalul și columbiul erau identice. Chimistul german a determinat în 1846 că minereurile
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
fizico-chimice ale acestui metal sunt similare cu cele ale tantalului, fapt care influențează distingerea celor două elemente chimice. În anul 1801, chimistul englez Charles Hatchett a descoperit un nou element similar cu tantalul și l-a numit columbiu; în 1808, chimistul englez William Hyde Wollaston a concluzionat greșit că tantalul și columbiul erau identice. Chimistul german a determinat în 1846 că minereurile de tantal conțineau un al doilea element, pe care l-a numit niobiu. În 1864 și 1865, o serie
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
celor două elemente chimice. În anul 1801, chimistul englez Charles Hatchett a descoperit un nou element similar cu tantalul și l-a numit columbiu; în 1808, chimistul englez William Hyde Wollaston a concluzionat greșit că tantalul și columbiul erau identice. Chimistul german a determinat în 1846 că minereurile de tantal conțineau un al doilea element, pe care l-a numit niobiu. În 1864 și 1865, o serie de descoperiri științifice au clarificat că niobiul și columbiul erau același element (diferite de
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
de bijuterii. În ultimele două folosințe, toxicitatea mică și abilitatea de a fi colorat prin anodizație a niobiului sunt avantaje particulare. Numele metalului provine din mitologia greacă, fiind numit după fiica lui Tantal, "Niobe". Descoperirea metalului a fost făcută de către chimistul englez Charles Hatchett în anul 1801, depistând un noul element în interiorul unei probe de mineral ce a fost trimisă în Anglia din Massachusetts, Statele Unite în 1734 de către John Whintrop F.R.S. (nepotul lui John Whintrop Jr.); mineralul a fost numit "columbită
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
mineralul a fost numit "columbită" și elementul "columbiu", după "Columbia", numele poetic pentru Statele Unite. "Columbiul" descoperit de Hatchett era probabil un amestec al noului element cu tantalul. Ulterior, a existat o confuzie considerabilă în ceea ce privește columbiul (niobiul) și tantalul. În 1809, chimistul englez William Hyde Wollaston a comparat oxizii derivați și din columbiu și din columbită, având o densitate de 5,918 g/cm și pe cei de tantal și tantalită, care aveau peste 8 g/cm, concluzionând că cei doi oxizi
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
g/cm și pe cei de tantal și tantalită, care aveau peste 8 g/cm, concluzionând că cei doi oxizi, în ciuda diferențelor de densitate, erau identici; astfel el a păstrat numele de tantal. Concluzia a fost disputată în 1846 de către chimistul german Heinrich Roșe, care susținea că erau 2 elemente diferite în proba de tantalită, numindu-i după copii lui Tantal: "niobiu" (de la Niobe) și "pelopiu" (de la Pelops). Această confuzie se iscase din cauza diferențelor minime între tantal și niobiu. Noile elemente
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
acestuia cu tantalul. Diferențele între tantal și niobiu au fost demonstrate fără echivoc în 1864 de către Christian Wilhelm Blomstrand, Henri Etienne Sainte-Claire Deville, si de Louis J. Troost, care a determinat formulele unor compuși în 1865 și în final de chimistul elvețian Jean Charles Galissar de Marignac în 1866, toți arătând că sunt doar 2 elemente. Articolele despre "ilmeniu" au continuat să apară până în 1871. De Marignac a fost primul care a preparat metalul în 1864, când a redus clorura de
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
niobiul crește duritatea oțelului a fost făcută în anii 1920, iar această utilizare rămâne utilizarea principala. Anul 1905 - niobiul pur este obținut de Von Bolton, iar 2 ani mai tarziu reușește să izoleze elementul în formă compactă. În anul 1929, chimistul C.W Balke a izolat niobiul pur În 1961 fizicianul american Eugene Kunzler și colegii săi de la Bell Labs au descoperit că aliajul de niobiu-staniu continuă să fie supraconductibil în prezența curenților electrici puternici și a câmpurilor magnetice, făcându-l
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
care dădea o lumină mai bună producând fum mai puțin în comparație cu lămpile cu ulei de balenă, sau lumânările de ceară. În anul 1852 medicul și geologul canadian Abraham Gesner obține patentarea "rafinării petrolului lampant curat" numit "petroleum", iar în 1855 chimistul american Benjamin Silliman propune purificarea petrolului cu acid sulfuric.Pentru obținerea masivă a petrolului, urmează o perioadă de forare intensivă. Cel mai renumit foraj este efectuat de Edwin L. Drake la 27 august 1859 în Oil Creek, Pennsylvania, fiind finanțat
Petrol () [Corola-website/Science/305702_a_307031]
-
(n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române. A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din
Petru Poni () [Corola-website/Science/305710_a_307039]
-
A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: "Societatea română de științe" (1890) și "Societatea de științe" (1900), și a fost membru al "Societății de științe naturale din Moscova" (1910). În anul 1903, omul de știință a fost decorat
Petru Poni () [Corola-website/Science/305710_a_307039]
-
acasă o bibliotecă cu foarte multe cărți vechi de călătorii. A fost atras încă de atunci mai ales de descrierile unor expediții în zonele cele mai dificile de pe glob. Urmează ulterior cursurile Facultății de Chimie Industrială de la Iași, devenind inginer chimist. În perioada Facultății, a frecventat și cursuri la Facultatea de Geografie, de Istorie sau de Folclor. Era pasionat de etnologie și cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale, Amazonia sau Noua Guinee. După absolvirea Facultății în anul 1974, este repartizat
Teodor Negoiță () [Corola-website/Science/305752_a_307081]
-
Facultății, a frecventat și cursuri la Facultatea de Geografie, de Istorie sau de Folclor. Era pasionat de etnologie și cel mai mult îl interesau pădurile ecuatoriale, Amazonia sau Noua Guinee. După absolvirea Facultății în anul 1974, este repartizat ca inginer chimist la o fabrică din Iași. Se ocupa la fel de mult și cu tehnica, încercând să aducă diverse modificări unor instalații mari. Ulterior, este transferat la București, la un Institut de proiectare și cercetare. După cum am spus, era pasionat de etnologie și
Teodor Negoiță () [Corola-website/Science/305752_a_307081]
-
(n. 6 iunie 1906 Charlottenburg, Germania—d. 30 martie 1995, București) a fost chimist român, profesor de chimie anorganică la Universitatea din București, membru titular al Academiei Române. A studiat formarea în soluție a unor amine omogene și eterogene și a cercetat amoniacații sărurilor simple și complexe, carbonilii metalici și a descoperit o nouă clasă
Petru George Spacu () [Corola-website/Science/306375_a_307704]
-
țară și străinătate. Ca profesor a slujit la catedra cu devotament și erudiție, mai multe decenii, școala de chimie româneasca, lăsând o impresie de neuitat celor cărora le-a fost profesor. A contribuit la formarea mai multor serii de ingineri chimiști. În anul 1937 a dat concurs pentru ocuparea unui post de profesor la Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic București; fiind acceptat, a funcționat ca profesor șef de catedra până în anul 1955, când a preluat aceeași funcție la Facultatea
Petru George Spacu () [Corola-website/Science/306375_a_307704]
-
gaze naturale, formate din rămășițele fosilizate ale plantelor și animalelor moarte. Teoria organică a formării hidrocarburilor din aceste resturi organice a fost emisă de către Mikhail Lomonosov în 1757. Există și o teorie anorganică a formării țițeiului formulată în 1929 de chimistul român Ludovic Mrazek. În vorbirea curentă, termenul „combustibil fosil” include și resursele naturale cu conținut de hidrocarburi, dar care nu provin din surse animale sau vegetale. Acestea sunt denumite mai corect combustibili minerali. Combustibilii fosili au făcut posibilă dezvoltarea impresionantă
Combustibil fosil () [Corola-website/Science/306419_a_307748]
-
(n. 12 noiembrie 1833 - d. 27 februarie 1887) a fost un compozitor, chimist și medic rus de origine georgiană. Alături de Balakirev, Rimski-Korsakov, Musorgski și Cui, Borodin a făcut parte, din așa-numitul "Grup al celor Cinci", care a stat la bazele școlii muzicale naționale ruse, din cea de-a doua jumătate a secolului
Alexandr Porfirievici Borodin () [Corola-website/Science/306476_a_307805]
-
a lucrat timp de un an ca și chirurg într-un spital militar după care a mers la studii avansate timp de trei ani în Europa Occidentală. În 1862 Borodin a revenit în Sankt Petersburg pentru a obține postul de chimist la Academia de Medicină-Chirurgie și a petrecut restul carierei sale științifice lucrând în cercetare, predând și urmărind educația celorlalți. În cele din urmă a reușit să înființeze cursuri medicale pentru femei (în 1872). A început să ia lecții de compoziție
Alexandr Porfirievici Borodin () [Corola-website/Science/306476_a_307805]
-
ia lecții de compoziție în 1862 de la Mili Balakirev. În 1863 s-a căsătorit cu Ekaterina Protopopova, o pianistă, și au avut cel puțin un copil, pe nume Gania. Muzica a rămas pentru Borodin o ocupația secundară pe lângă cea de chimist și medic. A avut aproape toată viața probleme de sănătate, învingând holera și câteva atacuri de cord minore. A murit subit în timpul unui bal de la Academie la vârsta de 53 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Tikhvin al
Alexandr Porfirievici Borodin () [Corola-website/Science/306476_a_307805]
-
holera și câteva atacuri de cord minore. A murit subit în timpul unui bal de la Academie la vârsta de 53 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Tikhvin al Mănăstirii Alexandr Nevsky Lavra din Sankt Petersburg. În activitatea sa de chimist Borodin a devenit foarte respectat, fiind apreciat în special pentru cercetările sale în domeniul aldehidelor. Între 1859 și 1862 Borodin a susținut un postdoctorat în Heidelberg. A lucrat în laboratorul lui Emil Erlenmeyer unde a lucrat cu derivații benzenului. A
Alexandr Porfirievici Borodin () [Corola-website/Science/306476_a_307805]
-
Occident sub numele de Reacția Hunsdiecker publicată în 1939 de frații Hunsdiecker a fost promovată în Uniunea Sovietică sub numele de Reacția Borodin. A publicat lucrări de cercetare între 1864 și 1869 care se aflau în concurență cu cele ale chimistului Friedrich August Kekulé von Stradonitz. Borodin este co-creditat pentru descoperirea Reacției Aldol împreună cu Charles-Adolphe Wurtz. În 1872 a anunțat Societății de Chimie din Rusia descoperirea unui nou produs din reacțiile aldehidelor cu proprietății asemănătoare cu cele ale alcoolului. A publicat
Alexandr Porfirievici Borodin () [Corola-website/Science/306476_a_307805]