6,005 matches
-
conștiința estetică. Ea Întîmpină Însă, cum s-a văzut, imperfecțiunea limbajului. Ienăchiță are, atunci, convingerea că nașterea poeziei coincide cu nașterea limbii care Încearcă s-o exprime. Proiectul lui În aparență modest (o gramatică, versuri ocazionale) nu este lipsit de orgoliu, cu toate că poetul ne avertizează Într-un loc că: „A socoti că poate Un om să facă toate Oricîte va gîndi, Nu-i duh dă istăciune Și n-o va dobîndi.” Tema lui este, nu mai Încape vorbă, facerea, obsesia lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îngeri. Adresate Lucsandrei sau Elencăi, versurile se aseamănă: nici o modificare de ton, de imagine, de peisaj. Semn că poetul cîntă femeia, În genere, și iubirea ca stare de criză (cea mai Înaltă) a existenței virile. Criza se manifestă prin abandonarea orgoliului și instalarea Într-o mucenicie lungă. Forma ei acută este trecerea de la chin la leșin, de la voluptatea durerii la pierderea conștiinței de sine, cum sugerează vestitele și des ridiculizatele versuri: „CÎnd nu te văz am chinuri, Și cînd te văz
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din poeme ezitarea lui Ienăchiță și neștiința aceea jumătate adevărată, jumătate jucată din poeziile lui Alecu. Iancu vede și aude totul, Încrederea lui În simțurile care „văz deosebire/ de simțit și de simțit” este enormă, fiind Însoțită de un neascuns orgoliu: „Orice ton eu Înțeleg...”. N-a trecut nici o jumătate de veac și registrul poeziei s-a schimbat odată cu mentalitatea creatorului față de obiectul artei lui. Iancu este un moștenitor spiritual fără complexe, spiritul lui este robust și firea sociabilă. Are prieteni
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și verbele lui. A crea, a plasma, a edifica corespund unui vast proiect politic și spiritual. Acestea pot cuprinde și ordona lumea materiei și lumea spiritului. Ion Heliade Rădulescu se simte pregătit să exprime toate lucrurile, văzute și nevăzute. Ce orgoliu teribil, cîtă Încredere În puterea poeziei se observă În Îndemnurile lui: „CÎntați, poeți, pe Dumnezeu, natura Întreagă, amorurile cele sacre, Înălțați pe femeie la gradul ei predestinat de la Început, cîntați pe toți bărbații cei mari, Înălțați-i de model Înaintea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încă o dată, de a descoperi În retorica lui compozită o figură originală, unică, un demers determinabil față de obiectul liric. Figura se constituie din rotația imprevizibilă a mai multor figuri. Scrisul este, cum ziceam, o datorie sacră, dar și un mare orgoliu, un act de trufie. Heliade crede (reluînd o veche idee) că talentul lui vine direct din cer: „Din ceruri descindată, a mea candidă liră” - iar puterea lui de a Înființa și resuscita este, practic, nelimitată: „La cîmp și la cetate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sau bucurie Nu pot nici crește, nici a slăbi, Crînguri stufoase, peșteri tăcute, Fără de tine Îmi sînt plăcute Și iar cu tine pot a nu-mi fi.” O pace, totuși provizorie, o contestație care ascunde deja promisiunea unei alte aventuri. Orgoliul viril al poetului („fălirea”) Îl Împinge spre o nouă cursă a vicleniei feminine: „După atîta cochetărie Și necredință și viclenie, În sfîrșit, Nino, simț că trăiesc. Inima-mi astăzi e izbăvită D-acea robie nesuferită; Mai mult asupra-mi nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un peisaj al coșmarului, al haosului primordial. Stînca, despre care același Bachelard spune (În La terre et les réveries de la volonte) că ne Învață limbajul durității, are În poemul lui Alecsandri semnele agresivității primitive. N-are vedere, nu are limbaj. Orgoliul (alt atribut literar) Îi lipsește. Complicitatea elementară („deschid largi, negre peșteri menite să soarbă...”) este condiția ei morală. Obiect prin excelență romantic, simbol al semeției, element provocator În peisaj, stînca, deposedată de aceste Însușiri, este În poemul lui Alecsandri un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
loc tot ceea ce o natură bună și fecundă produce mai de preț. Un colț de rai, cum zice el, unde se vorbește un limbaj comun: limbajul galanteriei. Stejarul, simbolul puterii, adresează modestei ierbi: „mult ești vie și gingașă”, vulturul - simbolul orgoliului și al cruzimii - vorbește cu ciocîrlia, soarele se Înțelege cu norul, fluturul cu „plînta” etc. Este spațiul corespondențelor tainice și În el se folosește ca mijloc de comunicare limbajul șoaptei. Totul se Îngînă, regnurile comunică, speciile participă la un mare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
năcazul ei sfărmată.” Părerea lui Conachi este că o femeie suferă, cînd suferă, mai mult: „căci la femei totdeauna durerea este mai vie”. Să nu ne scape Însă din vedere că suferința femeii are mai ales calitatea de a flata orgoliul bărbatului Îndrăgostit. Deznădejdea Zulniei mărește chinul, dar și mîndria răbdătorului Ikanok. Imaginea ultimă nu mai lasă nici un dubiu: bărbatul Înduioșat de durerea pe care a provocat-o ține „În brață” pe zăluda Zulnia și petrece... A descoperi o concepție asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mîinile sorții nu este o cale prea lungă. Conachi ridică jalea pe fundamentul unei filozofii a predestinării, proprie lumii medievale. Un sentiment stăruitor de zădărnicie și de nimicnicie a omului Întovărășește această idee. O zădărnicie ce ascunde, totuși, un imens orgoliu: orgoliul de a crede că suferința (pasiunea) omului poate pune În mișcare universul; că iubirea poate stăpîni lumea. Lingă senzația de clătire a sufletului, de cufundare În neant există, și la Conachi, un sentiment stăruitor de plăcere, de tandrețe. Căderea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sorții nu este o cale prea lungă. Conachi ridică jalea pe fundamentul unei filozofii a predestinării, proprie lumii medievale. Un sentiment stăruitor de zădărnicie și de nimicnicie a omului Întovărășește această idee. O zădărnicie ce ascunde, totuși, un imens orgoliu: orgoliul de a crede că suferința (pasiunea) omului poate pune În mișcare universul; că iubirea poate stăpîni lumea. Lingă senzația de clătire a sufletului, de cufundare În neant există, și la Conachi, un sentiment stăruitor de plăcere, de tandrețe. Căderea este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
puțină a lui Conachi, memorabile: „rînduiala crugurilor călătoare”, „ori ceriurile În clătire și gata să se desfunde /, ori frageda trestioară după vînturi cum să pleacă, / ori lumile totodată În noian să se prefacă” etc. Omul este „craiul lumii” și, chiar dacă orgoliul Îl poate pierde, omul are revelația condiției sale. Erosul, cînd apare, i-o adîncește. Ceva măreț și puternic se naște În el. O dorință presantă de a cuvînta În scris ceea ce firea cuvîntă În profunzimile sale etc. Însă a cuvînta
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
intelectualului lovinescian), Bizu se îndepărtează treptat de Rosina, al cărei sân cvasimatern și mult prea concret nu-l mai ispitește, și începe să viseze la femeia misterioasă, la frumoasa fără corp, cu profil de icoană. Indiferența Dianei îi rănește însă orgoliul de potențial seducător, făcându-l să clameze o vreme, compensativ, superioritatea amorului virtual, necesitatea frustrării creatoare ("femeia nu există în realitate, ci e proiecția fiecăruia din noi" de aceea, "cu cât sunt mai lipsite și mai biciuite, cu atât simțurile
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
uitare de sine". De vină e, se înțelege, bărbatul... Înduioșată, Diana își cere iertare pentru sinceritatea ei brutală, exprimându-și totodată convingerea că "iubirea trece peste rațiune și peste simțuri", fiind "ceva insesizabil, inexplicabil" cuvinte ce rănesc o dată mai mult orgoliul lui Bizu, adoratorul misterului feminin, despicătorul firului în patru. Or, cum "enigma lor nu mai era o enigmă, nici pentru unul, nici pentru celălalt", agronomul iese din scenă umilit și îndurerat, repetând mecanic, la rugămintea Dianei, cu lacrimi în glas
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
neverosimil, repet, dar foarte în spiritul teatrului), despărțindu-se fără explicații de Silvia, femeia iubită așa de înflăcărat, și nu atât din remușcare față de Mili (pe care o vizitează la spital mai curând din politețe decât din compasiune), cât din orgoliul de a-și fi pierdut luciditatea. Bolnav ("sobolul din coșul pieptului" începuse să-i dea iar târcoale), pleacă din țară fără a-și mai acorda, ca în trecut, vreun răgaz, de teama de a nu-și schimba iar, prin cine știe ce
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
fragedă -, iar femeia e măgulită ("își realizase visul de a inspira un geniu"), fără să știe că poezia nu era decât varianta finală a unui text ce suferise în prealabil numeroase prefaceri 150. În altă împrejurare, pentru a-i măguli orgoliul și a-i aduce o bucurie, Eminescu îi recită chiar un poem mai vechi, ajungând să se mistifice singur ("își credea poezia pentru Mite, deși o pornise cu cinci ani înainte"). Fenomenul se explică lesne, deoarece pentru poet mobilul inspirației
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
participă; în cazul al doilea, existența e centrată pe categoria individualului, subiect detașat, exterior lumii-obiect. A doua perspectivă, individualistă și antropocentrică, întemeiată pe opoziția subiect-obiect, consfințește și originara ruptură prin care ființa umană se desprinde din totalitatea amorfă a organicului. Orgoliul rațiunii e poate de aceea dublat de nostalgia totalității pierdute" ("Eminescu și mutațiile poeziei românești", în Ioana Em. Petrescu, Studii eminesciene, ediție îngrijită, note și bibliografie de Ioana Bot și Adrian Tudurachi, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009, p.
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
personală a lui Aurel Brumă. Deși, călcătură de șarpe, timpul ne mușcă la fiecare trecere de an, deși rugina se încuibă tot mai adânc sub ostrețele timpului și în toate cele, continuăm să greșim frumos în întoarcerile noastre către datini, orgoliul de orășeni cumpărați aplecându-ne dinaintea viețuitorilor dintre luturi nedeslipiți de coaja casei strămoșești, de cântec și descântec, de semn, însemn și blestem, de respirația încă fragedă a veșniciei" (p. 123). Sub semnul veșniciei, Iorgu și Maria au pus nuci
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
prin metafora abundentă, care uneori, când se rarefiază, apare încadrată în versuri remarcabile, amintind de maniera lui Lucian Blaga. În Neoromantică (1982), unde autorul ajunge la o maturitate deplină, imaginea este mai funcțională, scutită de abuzul de metaforizare. Un poem (Orgolii) evocă „deșertăciunea deșertăciunilor”, amintind de sonoritățile biblice și de întrebările esențiale din Viața lumii de Miron Costin. Tânăr este o replică la Odă (în metru antic) a lui Mihai Eminescu. I. scrie, în paralel, proză scurtă (Strigătul, 1978, Ningea pentru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287643_a_288972]
-
sale și de valoarea excepțională a lui Richelieu, îi acordă acestuia o încredere deplină, în ciuda furtunilor. Mai tîrziu, cardinalul va rezuma într-o frază celebră sarcina pe care și-o ia începînd din 1624: "să distrug mișcarea hughenotă, să micșorez orgoliul marilor nobili, să-i constrîng pe toți supușii la îndatoririle lor și să ridic numele [regelui] printre națiunile străine la locul unde trebuie să se afle". Ar fi totuși greșit să ne imaginăm ministeriatul lui Richelieu ca executarea punct cu
by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
1661, Ludovic al XIV-lea, care avea atunci 22 de ani, își anunță dorința de a conduce de acum încolo el însuși, fără prim ministru. Gustul său pentru "meseria de rege", hărnicia, inteligența sa sînt din nefericire alterate de un orgoliu care își găsește originea și justificarea în teoria monarhiei de drept divin și care nu va face decît să crească cu vîrsta. Profund pătruns de demnitatea regală și de drepturile și îndatoririle pe care ea le implică, Ludovic al XIV
by Jean Carpentier, É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. TranoyJean Carpentier, François Lebrun, [Corola-publishinghouse/Science/965_a_2473]
-
i-ar răpi lui Bartholomeo Diaz, autorul consacrat, onoarea de a fi descoperit marele promontoriu, ceea ce ar face din istoria modernă o mincinoasă fără pereche. Dar toate aceste argumente absurde ale bătrînului din Sag-Harbour nu fac decît să demonstreze absurdul orgoliu al rațiunii - orgoliu cu atît mai reprobabil la unul ca el, care n-avea decît o brumă de cultură, încropită din ceea ce aflase pe mare și sub soare. Da, aceste argumente nu fac decît să dovedească orgoliul lui prostesc și
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
lui Bartholomeo Diaz, autorul consacrat, onoarea de a fi descoperit marele promontoriu, ceea ce ar face din istoria modernă o mincinoasă fără pereche. Dar toate aceste argumente absurde ale bătrînului din Sag-Harbour nu fac decît să demonstreze absurdul orgoliu al rațiunii - orgoliu cu atît mai reprobabil la unul ca el, care n-avea decît o brumă de cultură, încropită din ceea ce aflase pe mare și sub soare. Da, aceste argumente nu fac decît să dovedească orgoliul lui prostesc și necuviincios, precum și îngrozitorul
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
să demonstreze absurdul orgoliu al rațiunii - orgoliu cu atît mai reprobabil la unul ca el, care n-avea decît o brumă de cultură, încropită din ceea ce aflase pe mare și sub soare. Da, aceste argumente nu fac decît să dovedească orgoliul lui prostesc și necuviincios, precum și îngrozitorul, diabolicul lui duh de revoltă împotriva cuviosului cler. Căci, potrivit unui preot catolic portughez, însăși ideea că Iona ar fi putut ajunge la Ninive via Capul Bunei Speranțe e un semn sigur al miracolului
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
Călindar pentru poporul român, 1846. 3 Opere complete, Teatru, I, p. X. 4 Și chiar mai înainte: Kogălniceanu, în 1855 ("Romînia literară", 1855, 53), ne spune că "entuziasmul" de la 1848 slăbise, din cauza "materialismului vrâstei coapte, a visurilor ambiției neîmplinite, a orgoliului pozițiilor cîștigate". rea nu venise nici atât de mare cât se sperase, nici egală pentru toți. Numai un singur lucru era clar: umilirea națională nu mai era așa de strigătoare. Constituția liberală nu putea fi privită cu ochi buni de boierii
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]